Dic?ionar de Geografie

Structură holocristalină. V. Holocristalină, structură.

Structură imbricată. V. Imbricată, structură.

Structură internă. Modul de asociere a granulelor cristaline într-un mineral, într-un minereu sau într-o rocă, definit prin raporturile de formă, dimensiuni, mărime relativă, orientare şi relaţii naturale (reciproce) ale granulelor respective. Structura unui mineral, respectiv minereu, depinde de: spaţiul disponibil pentru depunere, compoziţia şi concentraţia soluţiei mineralizate, temperatura, presiunea şi timpul. De multe ori structurile minereurilor sunt asemănătoare celor cunoscute la roci (ex.: holocristalină, panidiomorfă, alotriomorfă, hipidiomorfă, fanerocristalină, microcristalină, criptocristalină, echigranulară, porfirică, grafică etc.) (v. sub Rocă). Se cunosc şi structuri poichilitice (minereu-gazdă cu numeroase goluri de coroziune în care s-au depus minerale mai noi), frecventă în minereuri hidrotermale; structuri concentrice (miez de un anumit mineral, peste care s-au depus benzi de acelaşi mineral sau alte minerale mai noi), cum este la pirită, înlocuită centripetal de calcozină şi covelină; structură oolitică (v. sub Oolite) întâlnită la minete (v.) sau, mai rar, la minereuri sedimentare de mangan; structură colomorfă (mineralul s-a depus în fâşii succesive fine, îmbrăcându-se unele pe altele, adeseori ondulate şi convexe spre suprafaţa liberă); structură scheletică (granule minerale alotriomorfe, cu contururi zdrenţuite (schelete) înglobate într-un mineral depus ulterior), întâlnită la: pirita în blendă, galenă, calcopirită; mispichel în calcopirită etc.

Structură masivă. Material de sol foarte vag structurat sau nestructurat.

Structură monoclinală. Sin. Monoclinal (v.).

Structura Pământului. Dispunerea zonar-concentrică a materiei ce compune Terra. Aceste zone concentrice mai poartă şi numele de sfere şi au fost denumite, fie după iniţialele elementelor ce par a domina în constituţia lor (Sial, Sima, Crofesima, Nifesima, Nife), fie după principalele discontinuităţi care apar la traversarea lor de către undele seismice. Astfel: crusta (scoarţa terestră, merge până la discontinuitatea Moho, plasată la aproximativ 20-80 km sub continente şi 5-8 km sub fundul oceanic); mantaua (merge până la 2 898 km, discontinuitatea Gutemberg-Wichert), după care urmează nucleul (sau sâmburele central); există şi pături intermediare. Peste crustă, urmează hidrosfera şi atmosfera. Crusta este neuniformă lateral, existând în mare două tipuri: continentală şi oceanică, cu o crustă de tranziţie. Cea continentală este groasă de 30-50 km, dar atinge şi 80 kilometri. Cea oceanică are 5-8 km grosime, şi ocupă 59% din suprafaţa Terrei, în timp ce crusta continentală împreună cu cea de tranziţie cuprind 41%. Crusta de tranziţie are 15-30 km grosime şi cuprinde marginile continentale şi arcurile insulare. Litosfera, în concepţiile mai noi, cuprinde crusta şi primul strat al mantalei superioare, denumit B' care pare a fi tot solid; acest strat are 50-70 km grosime sub oceane şi ajunge la 150-200 km sub scuturile continentale. Următorul strat al mantalei superioare, B'', formează ceea ce se cheamă astenosfera şi începe în medie la adâncimea de 70-120 km, ţinând până la 250 km; el se compune din materie vâscoasă, a fost bine identificat sub oceane şi sub munţii tineri, dar mai puţin sub scuturile continentale. Unii autori consideră că în astenosferă se formează curenţii de convecţie care deplasează plăcile litosferei, iar alţii îl plasează şi mai jos, chiar până în mantaua inferioară.

Structură petrografică. Dispunerea macroscopică a elementelor într-o rocă. Uneori are sens de textură.

Structură poliedrică. Structurarea materialului solului în agregate poliedrice (mai mult cuboide), fie angulare (cu feţe plane şi muchii ascuţite), fie subangulare (cu feţe plane sau curbate şi muchii rotunjite), cu diametrul mediu între 5 şi 50 milimetri.

Structură prismatică. Structurare a materialului solului în agregate sub formă de prisme verticale (având diametrul mediu mai frecvent între 10 şi 100 mm), cu feţe plane sau curbate şi muchii de regulă ascuţite.

Structură zonară. Modul în care unele minerale sunt dispuse în benzi paralele de constituţii diferite în filoanele eruptive (ex.: feldspaţi sodici şi feldspaţi bogaţi în calciu; feldspaţi, cuarţ şi mică etc.) sau metalifere (ex.: cuarţ, blendă, galenă, pirită etc., ca în filoanele de la Baia Sprie, Herja, Cavnic din jud. Maramureş).

Strungă. Loc strâmt şi accidentat de trecere cu piciorul prin regiunea crestelor alpine în care predomină relieful de dezagregare criogenă. Ex.: Strunga Dracului, Strunga Ciobanului (din Munţii Făgăraş), Vama Strunga din Bucegi etc. Strunga se formează pe strate ceva mai moi la dezagregare, strate dispuse adesea vertical, ceea ce îi dă formă de jgheab puternic înclinat.

Stylodacna. Lamelibranhiat cu forme mari. A trăit în Ponţian-Dacian, fiind foarte răspândit în ţara noastră. Specia Stylodacna rumana este frecventă în Dacianul superior din Subcarpaţi şi S. heberti, în Dacianul inferior din Muntenia şi Oltenia.

Subarboret. Stratul arbuştilor dintr-o fitocenoză de pădure.

Subarbust. Arbust pitic.

Subcarpatic, relief. Subtip al reliefului cutat caracterizat prin şiruri de dealuri axate pe anticlinale şi şiruri de depresiuni axate pe sinclinale, ambele dispuse în general paralel sau oblic pe rama muntoasă. Este un relief sintectonic şi mai puţin structural. Are şi multe variaţii locale morfotectonice (diapirism, pinteni carpatici interpuşi, dealuri pe brahianticlinale sau depresiuni de tip cuvetă, regiuni de monoclin pe care au fost sculptate muscele etc.), precum şi stadii diferite de evoluţie (la cele mai vechi apar şi forme structurale tipice, chiar inversiuni de relief, precum şi unele nivele de eroziune).

Subetaj. Succesiunea de formaţiuni care corespunde numai unei porţiuni dintr-un etaj (v.) geologic, etaj de vegetaţie etc.

Subetajul bessarabian. V. Basarabian.

Subetajul campilian. Subetajul superior al Triasicului inferior din Munţii Alpi, cu resturi de Costatoria costata (scoici) şi Tirolites cassianus (amoniţi).

Subetajul carixian. Subetajul inferior al Pliensbachianului (Jurasic inferior-Lias).

Subetajul coniacian. Primul etaj al Senonianului (Cretacic superior). Fosila caracteristică este ariciul de mare Micraster cortestudinarium.

Subetajul emsian. Subetajul superior al Koblenzianului (Devonianul inferior).

Subetajul gargasian. Etajul mediu al Apţianului (Cretacic inferior).

Subetajul gshelian. Subetajul inferior al Uralianului (Carbonifer inferior), întâlnit în Munţii Ural.

Subetajul konkian. Subetajul al patrulea al Badenianului, din zona estică a Paratethysului, cu scoica Venus konkensis.

Subetajul kopaninian. Etajul inferior al Ludlovianului (Silurianul superior).

Subetajul orenburgian. Partea superioară a Uralianului (Carboniferul superior) din Estul Europei.

Subetajul pridolian. Subetajul superior al Ludlovianului (Silurianul superior).

Subetajul santonian. Al doilea subetaj al Senonianului (Cretacicul superior) cu arici de mare (Micraster coranquinum).

Subetajul seisian. Subetajul inferior al Triasicului inferior din Alpi, cu fosile de scoici (Claraia clarai).

Subetajul siegenian. Subetajul inferior al Koblenzianului (Devonian inferior).

Subetajul volhynian. Subetajul inferior al Sarmaţianului (Miocenul superior) din Europa centrală şi de Est. V. şi Volhinian.

Subgeosinclinal. V. sub Geosinclinal.

Subglaciară, scurgere. Apă provenită din topirea gheţarului, ce se scurge sub gheţar, pe patul văii glaciare. Se naşte, fie din topirea gheţii la contactul cu patul glaciar, fie din ablaţia de suprafaţă, infiltrată apoi în interior. Circulaţia se face prin galerii, liber sau sub presiune. Uneori aceste pâraie sculptează şanţuri adânci, mai ales în dreptul unor praguri de confluenţă cu gheţarul principal, unde iau aspect de chei subglaciare; ele sunt afectate, la îngheţ, de pătrunderea aici a gheţii, care le poate remodela. (Unele din cheile de racord crestate în pragurile glaciare ale văilor afluente sunt moştenite).

Subhercinică, faza. Faza de cutare de la sfârşitul Turonianului, urmată de o puternică transgresiune marină în Senonian, care s-a manifestat intens în Alpii Orientali şi în Carpaţii interni (în Slovacia), în Europa, şi în Anzi. Se pare că această fază a lăsat urme şi în ţara noastră, când a pus în loc şariajele Pânzei de Codru (Munţii Apuseni) şi Pânzei Getice (Carpaţii Meridionali), fiind urmată de erupţiile vulcanice de riolite, dacite şi andezite din Munţii Apuseni.

Sublimare. 1. Trecerea unei substanţe solide direct în stare gazoasă sau invers, fără a trece prin starea lichidă. Prin sublimare se formează în natură, în cadrul activităţii vulcanice fumaroliene, zăcăminte de sulf, care se depun, prin oxidarea emanaţiilor de H₂S şi SO₂, pe crăpăturile aparatului vulcanic sau chiar în crater. 2. Trecerea directă a apei din faza gazoasă (vapori) în faza solidă (cristale de gheaţă) şi invers. Se realizează la temperaturi negative foarte coborâte.

Sublitorală, zonă. Fâşie din platforma continentală care poartă forme litorale de relief ce au fost inundate de mare prin transgresiune.

Submers. Relief sau ţărm care a coborât lent sub apele mării. Opus: Emers, Imers.

Submersiune. (lat. submersio-scufundare). Coborârea unei regiuni a suprafeţei Pământului sub nivelul mării, ca urmare a mişcărilor tectonice negative (talasogenetice) ale scoarţei terestre. Această coborâre este urmată de o transgresiune (v.) şi de începutul unui nou ciclu de sedimentare (v.), în care depozitele noi se depun discordant peste cele vechi. Ţărmurile mărilor sau oceanelor pe cale de submersiune sunt joase, lipsite de faleze şi frecvent marcate de deltele (v.) care se formează la gura fluviilor din regiunea respectivă. Sin. Submergenţă. Ant. Exondare (v.), Emersiune. Deci, prin submersiune se înţelege înecarea unei fâşii sau părţi de uscat (în special de ţărm) de către apele marine, ca urmare a ridicării nivelului mării (eustatism pozitiv), sau a coborârii continentului (epirogeneză negativă). Litoralele care sunt în submersiune se numesc ţărmuri de submersiune; în această situaţie au fost, până recent, majoritatea ţărmurilor actuale, ca urmare a transgresiunii flandriene.

Subminare. Formarea de firide sau surplombe la baza unor versanţi (maluri, faleze), de către râuri sau mare, provocând dezechilibrarea acestora şi eventual, prăbuşiri sau alunecări.

Suborizont. Orizont intermediar sau subdiviziune a unui orizont. Se notează cu simbolul orizontului la care se adaugă o cifră arabă (ex.: Bv₁, Bv₂ etc.), sau un indice literal ce evidenţiază un anumit caracter diagnostic (ex.: Go, Gr etc.).

Subsăpare. Mod de a eroda în contrapantă, propriu gheţarilor alpini, şi de a crea excavaţii (bazinete adânci) în lungul văilor glaciare, care capătă din această cauză un profil longitudinal în trepte. Chiar şi circul glaciar este realizat prin subsăpare. Uneori, este denumită subsăpare glaciară chiar şi adâncirea unei văi glaciare principale în raport cu afluenţii săi, care rămân suspendaţi peste un prag de confluenţă. Intensitatea subsăpării este direct proporţională cu masa gheţarului şi invers proporţională cu unghiul de pantă al văii glaciare. V. şi sub Gheţar. Există şi subsăpare fluviatilă, mai ales în talveg (unde apar mici contrapante, ce au în faţă praguri, sau pe locul de formare a marmitelor). De asemenea, se vorbeşte, uneori, de subsăpare eoliană (depresiuni închise ralizate prin deflaţie).

Subsecventă, vale. Vale dezvoltată într-o structură monoclinală perpendiculară pe direcţia de înclinare a stratelor. Are versanţi asimetrici, unul reprezentând fruntea sau frontul unei cueste, iar celălalt spinarea alteia. Când văile se lărgesc mult, rămânând însă asimetrice devin depresiuni subsecvente (ex.: Depresiunea Sibiului).

Subsidenţă. Proces de scufundare treptată, ritmică şi sacadată, a unor bazine de sedimentare din scoarţa Pământului (albii sau fose geosinclinale), pe măsură ce pe fundul bazinelor se acumulează sedimente. Mecanismul acestui proces este legat de faptul că un bazin de sedimentare, prin structura sa tectonică, are o rezistenţă limitată pentru susţinerea depozitelor care se acumulează. Când greutatea acestora este mai mare decât rezistenţa de susţinere, fundamentul bazinului se scufundă până la stabilirea unui nou echilibru, după care sedimentarea se reia, tinzând să umple bazinul. Urmează, provocată de greutatea sedimentelor, o nouă scufundare, urmată de o nouă sedimentare care se face în acelaşi mod de înaintare. Prin repetarea ciclului, bazinul acumulează cantităţi enorme de sedimente, cu grosimi mari, considerabile şi cu caractere litologice care se repetă pe verticală (monotone): fiecare etapă nouă de sedimentare începe cu depozite grosiere şi se termină cu sedimente fine (ex.: marne, argile). Alături de greutatea sedimentelor (sărace, în general, în fosile), procesul de subsidenţă este influenţat de acţiunea curenţilor de convecţie subcrustali, de mişcările izostatice etc. În ţara noastră bazine de subsidenţă sunt: Bazinele Comăneşti, Petroşani, Caransebeş, Mehadia, care în Neogen au suferit o subsidenţă de câteva sute de metri, şi Bazinul Transilvaniei, la care subsidenţa atinge mii de metri; câmpiile Titu-Sărata, Câmpia Siretului, Depresiunea Bravoşului etc. Aşadar, prin subsidenţă se înţelege scufundarea lentă şi progresivă a fundului unui bazin sau depresiuni, paralel cu sedimentarea acestora. Suprafaţa topografică a zonelor de subsidenţă poate rămâne perioade întregi la acelaşi nivel, fiind compensată continuu de acumulări venite din exterior. În prezent se admite că ariile subsidente pot fi şi sub nivelul mării.

Subsol. 1. Totalitatea rocilor care se găsesc dedesubtul solului (v.) şi sunt mai vechi decât acesta. În mod obişnuit subsolul este reprezentat prin formaţiunile geologice accesibile lucrărilor de cercetare. 2. Partea solului, de sub pătura arabilă, până la care pătrund rădăcinile plantelor şi a cărei compoziţie chimică şi mineralogică influenţează fertilitatea solului respectiv.

Subsolaj. V. sub Bătătura plugului.

Subtip de sol. În sistemul român de clasificare, constituie unitate de nivel superior, imediat subordonată tipului de sol, în cadrul căruia se diferenţiază prin unele caractere diagnostice şi succesiune specifică de orizonturi.

Subtiraj. Pierderea de apă din albia unui râu în favoarea unor cursuri subterane carstice. Se poate face prin anumite dechideri la zi, filtrată prin aluviuni, sau direct pe sub aluviuni. Denumirea se aplică şi fenomenului de coborâre a formaţiunilor superficiale către golurile carstice în dezvoltare (sens geomorfologic).

Subvulcan. Roci magmatice cu structură porfirică sau holocristalină, consolidate în scoarţă la mică adâncime, şi care pot să fi avut sau nu legătură cu un aparat vulcanic (v.). Forma de zăcământ a acestor roci poate fi: lacolit, sill, stock, dyke. În ţara noastră sunt considerate subvulcanice unele andezite din Munţii Ţibleş. Prin denudare, subvulcanul apare la zi.

Succesiune de strate. Totalitatea stratelor diferite care se succed, în coloana stratigrafică a unei regiuni, fără repetarea caracteristicilor lor petrografice (ex.: nisip, pietriş, argilă, marnă, calcar etc.). Se deosebesc: succesiune normală, când stratele mai noi acoperă pe cele mai vechi, şi succesiune inversă când, în urma răsturnării prin mişcări tectonice, stratele mai vechi se găsesc peste cele mai noi. Sin. Serie de strate.

Succin. (lat. succinum). Sin. Chihlimbar (v.).

Sud. Punct cardinal îndreptat pe direcţia locului unde se află Soarele la amiază în emisfera nordică, de unde şi numele de miazăzi.

Sudetă, faza. (de la numele masivului muntos Sudety sau Sudeţi din centrul Europei). Fază de cutare de la sfârşitul Viseanului (v.), intens dezvoltată în Odenwald, Spessart, Fichtengebirge, Munţii Metalici (din regiunea Saxoniei şi Thuringiei) şi precedată de manifestări vulcanice (erupţii de porfire) în sudul Angliei, nordul Franţei, Ardeni, Masivul Renan şi Harz. În ţara noastră această fază este marcată prin faciesul detritic de deasupra calcarelor din Platforma Moesică, de vârstă Carbonifer inferior.

Suflătoare. Gaură carstică prin care circulă un curent de aer către exterior. Indică existenţa unor goluri subterane dispuse în reţea şi care au deschideri pe versanţi cu expunere diferită. Curentul poate fi cu intensitate constantă sau cu un anume ritm diurn.

Sufozie. Sin. Sufoziune (v.).

Sufoziune. (fr., din lat. sufodio-a săpa pe dedesubt). Procesul de antrenare, prin spălare şi transport, de către apele subterane, a particulelor fine din rocile poroase sau afânate prin care circulă. Se deosebesc: sufoziune mecanică, produsă, în general, în nisipurile argiloase şi în argilele nisipoase, prăfoase, în drenuri sau în tunele cu rol de dren, prin acţiunea dinamică a curentului de apă de infiltraţie, şi sufoziune chimică, în care apa dizolvă sărurile solubile sau liantul solubil dintre granule, fie direct, fie indirect (prin deplasarea sărurilor, ca urmare a diferenţei de concentraţie a apei). Sufoziunea chimică poate precede pe cea mecanică, prin slăbirea coeziunii dintre granule, care facilitează antrenarea acestora. În urma procesului de sufoziune se formează pâlnii sau doline de sufoziune (scufundări ale terenului superficial, cu mici alunecări pe margine), care în final declanşează alunecarea de teren pe stratul impermeabil de la bază sau prăbuşirea taluzului sau a versantului în care se produc şi duc la distrugerea construcţiilor din zonă. Sin. Sufozie; var. Sufuziune.

Suiş. Suprafaţă de teren înclinată pe care urcă o potecă sau un drum. Sin. (prin extensiune) Povârniş, Coastă. Ant. Coborâş.

Sulf. (lat. sulphur). Element chimic (S) din grupul VI al sistemului periodic al elementelor. Există în două modificaţii polimorfe (enantiomorfe): S, singurul stabil în condiţii naturale, sub 95,6^oC, când este rombic, şi S, stabil numai la temperaturi de peste 95,6^oC, când este monoclinic, şi care prin răcire revine la starea anterioară. La încălzirea sulfului la temperaturi mai înalte, sub temprerarura de topire (care este de 119,20^oC) se obţin şi alte forme alotrope: S (250-300^oC), care este instabil la presiunea atmosferică la toate temperaturile, este plastic, transparent şi galben-brun, S (120-160^o), vâscos, de culoare brună, S (170-180^o) etc. Sulful se găseşte în scoarţa terestră în stare nativă şi în combinaţii (mai ales sulfuri şi sulfaţi), în proporţie de 0,06%. În stare nativă se formează: prin sublimare din activitatea fumaroliană, în cadrul căreia se depune pe pereţii craterelor vulcanice şi în fisurile rocilor; prin descompunerea piritelor în părţile interioare ale zonei de oxidare a zăcămintelor metalifere; prin dizolvarea rocilor gipsifere; prin procese biochimice (sub acţiunea bacteriilor anaerobe care reduc sulfaţii) în strate care conţin gips, bitumine solide şi lichide (ţiţei, asfalt etc.). Sulf se mai găseşte în unele ape minerale (sulfuroase), în gazele naturale etc. Culoarea sulfului este galbenă cu diferite nuanţe (poate fi şi neagră, datorită impurităţilor cărbunoase). Sulful este foarte activ, combinându-se cu aproape toate elementele cunoscute (în afară de Au, Pt, N şi J). Sub formă de combinaţii sulful se găseşte în special ca sulfuri, cum sunt: pirita (v.), blenda (v.), galena (v.), cinabrul (v.), etc., sau ca sulfaţi, cum sunt: gipsul (v.), anhidritul (v.), baritina (v.), celestina (v.), kieseritul (v.) etc. Din sol, sulful este luat de plante şi este legat organic de substanţele albuminoide ale acestora. Sulful se obţine în cantităţile cerute de industria modernă (peste 20 milioane tone) din: sulful nativ exploatat prin exploatări miniere şi care, pentru purificare, se topeşte în cuptoare speciale, prin propria ardere (sau în retorte în care topirea se face cu vapori de apă supraîncălziţi); din sulful nativ aflat la adâncimi mai mari (până la 800 m) şi din care se extrage prin procedeul Frash, aplicat din anul 1891 în S.U.A. (în zona petroliferă a golfului Mexic), procedeu care constă în folosirea unor sonde speciale prin care se introduce în zăcământul de sulf apă fierbinte (la 160^oC) şi se scoate topitura de sulf obţinută, cu ajutorul aerului comprimat (sulful obţinut prin acest procedeu are o puritate de 99,5%); prin recuperare din gazele petroliere, din petrolul brut, din separarea fracţiunilor uşoare (în rafinării) etc., procedeu prin care se obţine peste 40% din tot sulful elementar consumat în lume; din gazele de la cocserii (care au 40-45% S); din prelucrarea anhidritului (mai puţin a gipsului), la fabricarea acidului sulfuric etc. Sulful are numeroase întrebuinţări. Zăcăminte mari de sulf se cunosc: în S.U.A. (în Texas şi Louisiana; în statul Utah; în California etc.), în Polonia, Elveţia, Japonia, Chile, Noua Zeelandă; Spania, Sicilia etc. În ţara noastră sulful se găseşte şi se exploatează la: Pucioasa (jud. Dâmboviţa) şi la Gura Haitii (în Munţii Căliman), întâlnindu-se frecvent şi în alte formaţiuni: în filoane hidrotermale (la Baia Sprie, Cavnic-jud. Maramureş; Săcărâmb-jud. Hunedoara; etc.), ca depuneri din ape minerale termale (la Băile Herculane-jud. Harghita etc.), ca produs sedimentar solfatarian (la Târgu Ocna, Solonţ, Nadişa, Caşin etc.-jud. Bacău); Valea Sării Andreiaşul-jud. Vrancea; Sănduleşti-jud. Cluj).

Superficiale, formaţiuni. Materiale mobile care acoperă rocile în loc, fiind şi ele acoperite sau nu de sol. Rezultă pe calea distrugerii rocii în loc, sau prin transport. Astfel, unele se formează dominant prin alterare şi se numesc alterite (ex.: arena granitică, argilele alteritice), altele prin fragmentarea pe loc a rocilor masive (rezultă regolitele), iar altele prin transport pe versanţi (grohotiş, deluvii, coluvii, proluvii), sau transport la distanţe mari (aluviuni, morene, depozite eoliene-nisip şi loess). Există multe variante ale termenului de formaţiuni superficiale: manta, depozit, cuvertură, pânză, sedimente, scoarţă. Termenul de manta este folosit mai ales când formaţiunile au grosime egală pe versanţi şi pe suprafeţele plane; cuvertură, când se referă mai ales la geneză şi materiale venite din altă parte (aluvială, detritică); pânză, când sunt subţiri (aluvială, de nisip, de pietriş, detritică); depozite, pentru cele de pe pante (de pantă, de versant). Există şi termenul de formaţiuni corelative, sau depozite corelative, în sensul că se corelează cu un anume proces de eroziune, sau cu formele de eroziune respective (de ex., morenele, corelate cu eroziunea glaciară etc.).

Supergen. Calitatea unui mineral de a fi format într-o rocă după formarea rocii respective, cu alte cuvinte de a fi un mineral secundar (v. şi sub Zăcământ).

Suprafaţa activă a solului. Pătura superioară de sol a cărei temperatură este condiţionată de procesele radiative şi de schimbul de căldură cu atmosfera. Ca urmare a transformării energiei radiante solare în energie calorică, suprafaţa terestră se încălzeşte şi devine la rândul ei o sursă de energie; o parte din această căldură este transmisă prin conductibilitate termică stratelor inferioare ale solului şi subsolului, o parte este folosită în diferite procese fizice, chimice şi biologice, iar altă parte este cedată atmosferei sub formă de radiaţii calorice de diferite lungimi de undă. Pătura de sol se încălzeşte în mod diferit în raport de caracteristicile ei fizice şi chimice (natura rocilor şi a solului, culoarea, gradul de umezire, porozitatea, gradul de acoperire cu vegetaţie etc.) şi de unghiul de incidenţă al radiaţiilor solare (deci de latitudine, de anotimp şi de înclinarea versanţilor). Temperatura solului prezintă la suprafaţă oscilaţii diurne şi anuale mai mari decât temperatura aerului. Pe măsura pătrunderii în adâncime, variaţiile termice diurne şi anuale au amplitudini din ce în ce mai mici până ce ajung la valoarea zero, la stratul cu temperatură constantă. Schimbările de căldură din sol depind de caracteristicile termice ale suprafeţei active (conductibilitate calorică, căldură specifică), de valoarea fluxului radiativ solar absorbit şi a radiaţiilor cedate de acesta. Bilanţul radiativ al suprafeţei solului poate avea valori pozitive vara, în timpul zilei, şi valori negative iarna în cursul nopţii, când au loc importante pierderi de căldură prin radiaţia efectivă.