Dinu C. Giurescu Ţara românească

224

Tot mari proprietari sînt şi unele ctitorii, Tismana, Cozia şi alte mănăstiri ale vremii. Ele aveau aceleaşi be­neficii şi exploatau la fel satele dependente, ca oricare alt feudal. Deosebirea constă mai curînd în relativa stabi­litate a acestei mari proprietăţi — satele rămîneau sub aceeaşi autoritate a colectivităţii mănăstireşti şi nu tre­ceau de la un stăpîn la altul, cum se întîmpla mai frec­vent la marea proprietate laică. Aşa, la 8 ianuarie 1392, Mircea cel Bătrîn dăruieşte sau întăreşte Coziei satele Călimăneşti, Cereaşov, Poroiniţa, Bucureşti, Bogdăneşti, Lunciani, Cărăreni, Hinateşti şi Bujorani⁷³. Aproape un secol mai tîrziu, la 17 aprilie 1488, Vlad Călugărul con­firmă ctitoriei toate bunurile sale, între ele şase din cele nouă sate amintite la 1392. Evident, între timp, prin daniile lui Mircea cel Bătrîn, a altor domni şi boieri ca şi uneori prin cumpărare, domeniul Coziei mai cuprindea şi alte 13 sate (deci în total 19) — toate scutite de dări şi dijme —, plus alte venituri ⁷⁴.

Dar şi domnia era mare proprietar. Domnul dispunea mai întîi de importante venituri, în bani şi în natură, adunate toate din dări, dijme şi vămi la casa (curtea) domnească. Vlaicu dăruieşte Vodiţei la fiecare praznic 1 000 de perperi, 12 burdufuri de brînză, 12 caşcavale, postav de îmbrăcăminte şi încălţăminte şi pături (tot cîte 12), o maja de ceară. „Acestea toate — spune voie­vodul — le aşezăm şi le dăruim pe fiecare an din casa domnească"⁷⁵ (subl. ns. D.C.G.). Alteori se adaugă şi vin, şi găleţi de grîu ⁷⁶. Tot aici erau cuprinşi şi oamenii dependenţi din tîrguri, ascultători de domnie⁷⁷. Tot de casa domnească aparţineau şi o sumă de dregători, fie că sînt trecuţi sub o formulă generală — „Şi nimeni să nu cuteze să-i tulbure, nici boier, nici dregătorii care sînt în casa domniei mele..." (hrisov de la Vlad Călugărul) ⁷⁸, fie că sînt arătaţi nominal, cum sînt boierii Laţco, Hra-

⁷³ DRH, B, I, p. 44 (nr. 17).

⁷⁴ DRH, B, I, pp. 339—340 (nr. 212).

⁷⁵ Doe. din (1374), DRH, B, I, p. 19 (nr. 6). Cf. pp. 21,
24 (nr. 7, 8).

⁷⁶ Doc. din 20 mai 1388, DRH, B, 1, p. 27 (nr. 9), unde
se foloseşte formularea : „...de la curtea domniei mele...". Idem,
pp. 35, 41, 44, 76, 371 (nr. 14, 16, 17, 35, 231).

⁷⁷ Doc. din 1417—1418; ibidem, p. 84 (nr. 39).

⁷⁸ Doc. din 1 iun. 1483; ibidem, p. 302 (nr. 186).

225

nitul spătar, Staico logofăt, Neag gramatic, Vlad spătar sau Stanciul comis ⁷".

Dar pe lîngă venituri în bani şi natură, domnia stă-pînea terenurile pe care erau aşezate tîrgurile cu hotarele respective, toate locurile pustii care nu aveau proprietari, braniştile şi o sumă de sate fie că aparţineau personal voievodului, fie că reveniseră de drept domniei în cazuri determinate de „lege" (desherenţa, hiclenie), neexistînd o separaţie între domeniul statului şi acela privat al voie­vodului pînă în secolul al XVI-lea⁸⁰. Constatăm exis­tenţa acestor sate domneşti chiar de la întemeierea sta­tului feudal al Ţării Româneşti. Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, dăruieşte bisericii de la Cîmpulung Bădeştii care „...au fost mai nainte vreme sat domnescu" — pre­cizează un act din 13 noiembrie 1618, reproducînd un fragment al hrisovului original de danie din 1351—1352⁸¹. Tot astfel, jumătate din Zăvideani este, la 1478, ocină domnească⁸². La rîndu-i, Radu cel Mare dăruieşte o parte din ocina domnească pentru a spori suprafaţa unei poieni, dăruită mănăstirii Govora de Tudor vistierul ⁸³. Şi unii boieri primesc sate direct de la domnie, pentru sluj­bele prestate : cazul lui Şărban cu Voinejeştii pe Ra-tina⁸⁴, a jupanului Stoica Naneş cu ai săi ⁸⁵, a jupa­nului Mihai spătar ⁸⁶, deşi nu ştim pe ce cale satele dă­ruite intraseră în patrimoniul domniei.

Sînt, de asemenea, cunoscute unele danii către mănăs­tiri, făcute de voievozi tot din patrimoniul propriu. Vlaicu dă Vodiţei satele Jidovştiţa, Ţerovăţul şi seliştea Bahnei ⁸⁷. Radu I dăruieşte Tismanei satele Vadul Cumanilor, Hîr-somuinţi, parte din apa Tismanei, seliştea Topoma⁸⁸. Mircea cel Bătrîn dă ctitpriilor de la Cozia şi Tismana

™ Ibidem, pp. 363, 387, 394, 397, 399, 475 (nr. 226, 240, 242, 244, 245, 291).

⁸⁰ ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Proprietatea feudală..., p. 56.

⁸¹ DRH, B, I, p. 11 (nr. 2).

⁸² Ibidem, p. 264 (nr. 160), doc. din 3 iun.

⁸³ Doc. din 9 ian. 1499 şi doc. din 13 iul. 1499 ; ibidem,
pp. 470—472 şi 487 (nr. 289 şi ,293).

⁸⁴ Doc. din 1429, ibidem, p. 123 (nr. 63).

⁸⁵ Doc. din 17 mai 1473, ibidem, p. 239 (nr. 143).

⁸⁶ Doc. din 9 mart. 1484, ibidem, p. 309 (nr. 190).

⁸⁷ Doc. din (1374), DRH, B, 1, p. 18 (nr. 6.) Cf. pp. 35,
44, 49, 54, 59—61 (nr. 14, 17, 20, 22, 25, 26).

⁶⁸ Doc. din 3 oct. 1385, ibidem, p. 21 (nr. 7).

226

25 (douăzecişicinci) de sate, ceea ce ar arăta că domnia — cel puţin la finele secolului al XlV-lea şi începutul celui următor — se rînduia printre marii proprietari. Dar un al doilea exemplu asemănător nu-1 mai găsim pînă către 1500. Se mai fac danii dar, comparativ, mult mai reduse. Radu cel Frumos dă mănăstirii Dealului bălţile Cameniţa şi Saltava⁸⁹, iar Basarab cel Tînăr, o jumătate din Velea, ctitoriei de la Snagov ⁹⁰.

Alteori, cînd domnia vrea să facă atare donaţii, ea cumpără, în prealabil, satele⁹¹. „Şi-au cumpărat domnia mea jumătate din Bucşani şi am închinat-o mănăstirii" (Bolintinul), scrie Vladislav al II-lea⁹². Care a fost nu­mărul totail al satelor domneşti în secolele XIV şi XV nu mai putem şti. Pe temeiul documentelor păstrate, o re­centă analiză constată sensibile variaţiuni ale numărului unor atare sate, de la Nicolae Alexandru Basarab la Radu cel Mare ⁹³.

Dar ceilalţi stăpîni ai pămîntului ? Cum se rînduiesc ei în urma celor mari ? Categorii după numărul proprietă­ţilor nu putem stabili, lipsind baza documentară completă. Insă deosebiri notabile există între ei. Dumitru din Ma­niaci, Balea cu copiii săi şi Bîrseanul cu fraţii săi, au împreună Maniaciul, Poenile Vărbilăului şi jumătate din Izvoreanii de la Dealul Mare : 3 familii de boieri, cu două sate şi jumătate. Dar Balea mai are separat o treime din Stăneşti⁹⁴. Trei dregători, Nan, Tatul şi Stanciul, ţin un sat — Rateştii ⁹⁵. Alte patru familii au Modruzeştii şi

⁸⁹ Ibidem, pp. 242—243 (nr. 146).

⁹⁰ Ibidem, p. 291 (nr. 179), doc. din 23 mart. 1482.

⁹¹ Vezi, de ex., ibidem, p. 21 (nr. 7) şi P. P. PANAITESCU,
Obştea..., p. 153.

⁹² La 29 apr. 1453, DRH, B, I, 191 (nr. 109). Cf. pp. 174,
268, 336, 353—354, 373, 406, 431, 435—436, 446, 473, 496
(nr. 99, 163, 210, 220, 233, 248, 266, 268, 273, 290, 303).

⁹³ Evoluţia este următoarea : Nicolae Alexandru — 5 sate
(sau părţi) ; Vladislav I — 14 ; Radu I — 7 ; Dan I — 2;
Mircea cel Bătrîn — 81 ; Dan al II-lea — 6 ; Alexandru Al-
dea — 3 ; Vlad Dracul — 2 ; Vladislav al II-lea — 4 ; Vlad
Ţepeş — 5 ; Radu cel Frumos — 45 ; Laiotă Basarab — 2 :
Basarab cel Tînăr — 13; Vlad Călugărul — 41; Radu cel
Mare — 41 : ION DONAT, Le domaine pnncier rural en
Valachie (XIVe—XVK siecles), în RRH, 1967, nr. 2,
pp. 201—231.

⁹⁴ Doc. din 1 dec. (1429) : DRH, B, I, p. 127 (nr. 66).

⁹⁵ Doc. din 1 aug. 1437, DRH, B, I, p. 146 (nr. 82).

227

Crăpeştii ⁹⁶. „Alaman cu fraţii săi" şi „Stănilă cu fraţii săi şi cu fiii lor" stăpînesc „...Broştenii toţi şi Mihăileştii toţi..." —■ moştenite de la părinţi, iar Alaman cu ai săi, ; în plus, şi o parte din Brativoeşti, tot moştenire ⁹⁷. Coman şi Nan — au Rodulful, Piscul şi Jiliştea ⁹⁸ ; jupan Voicu —• 1 sat Boruş sau jupanul Stanciul Turcul, tot 1 sat — Cru-şia^S9 etc. ¹⁰° Cei amintiţi stăpînesc, aşadar, un sat sau părţi mai importante din mai multe sate. Să-i situăm în­tr-o poziţie socială mediană ?

Foarte probabil că şi aceştia toţi foloseau ţărani depen­denţi în cultivarea ogoarelor.

Stăpînii în rîndul stăpînilor pămîntului o categorie importantă, de ocini deosebită de cele precedente analizate, şi aflată, nu o dată, mici în antagonism cu ele, o constituiau cei ce-şi lucrau oci-nele singuri, cu familiile lor ¹⁰¹. Aşa, de pildă, Badea Ciu-tin cu 5 feciori şi un nepot au, împreună, „...o funie la Malul de Sus", cumpărată de la mai mulţi¹⁰². 14 copro­prietari nominalizaţi şi rude ale lor, amintite global (fraţi şi fii) stăpînesc, tot împreună, „patru părţi" din „partea lui Mînje" în satul Duşeşti¹⁰³. Şapte familii în care sînt cuprinşi bunici, feciori, nepoţi şi strănepoţi — capătă întă­rire domnească de la Vlad Călugărul pentru 1/6 din Pre-cenu de Sus¹⁰⁴. Optsprezece familii cumpără „Vîlculeştii de la Coşuştiţa" cu 80 florini¹⁰⁵ etc. etc.

Toţi cei amintiţi au o trăsătură comună : stăpînesc părţi relativ reduse dintr-un sat, sînt — după toate probabili-tăţile — cei ce-şi lucrează pămînturile numai cu familiile lor, fără a exploata munca unor oameni dependenţi.

⁹⁶ Doc. din 25 mai 1429, ibidem, p. 126 (nr. 65).

⁹⁷ Doc. din 13 iun. 1487, ibidem, p. 329 (nr. 204).

⁹⁸ Doc. din 1418, ibidem, p. 86 (nr. 41).

⁹⁹ Doc. din 1431—1436, ibidem, p. 132 (nr. 70) şi doc.
din 20 mai 1388, ibidem, p. 27 (nr. 9).

¹⁰⁰ Vezi, de exemplu, p. 81 (nr. 38), doc. din 10 iun. 1415
sau doc. din 30 iun. 1486, unde avem 12 boieri şi rude directe
ale lor, stăpîni pe 9 sate şi o parte din al zecifea sat, ibidem,
p. 320 (nr. 199) sau doc. din 25 iun. 1483, p. 305 (nr. 188).

¹⁰¹ Denumită de mai mulţi cercetători „ţărănime liberă".

¹⁰² Doc. din 7 aug. 1445, ibidem, p. 174 (nr. 99).

¹⁰³ Doc. din 12 iun. 1472, ibidem, p. 235 (nr. 140).

¹⁰⁴ Doc. din 15 iul. 1494, ibidem, p. 409 (nr. 250).

¹⁰⁵ Doc. din 13 iun. 1486, ibidem, p. 319 (nr. 198) ; alte
exemple, ibidem, pp. 349, 408, 467 (nr. 218, 249, 286).

228

LEGENDA

vX-Xv! 0,1-10 I ^O^ 10,1-20^

DIN MĂRTURIILE SECOLELOR XIV ŞI XV NU MAI PUTEM RECONSTITUI NUMERIC DIFERITELE CATEGORII DIN RÎNDUL STĂPÎNILOR DE PĂMÎNT. MĂRTURII MAI NOI NE ÎNGĂDUIE INSĂ SĂ APRECIEM, CEL PUŢIN GLO­BAL, ÎNSEMNĂTATEA UNORA DIN ACESTE CATEGORII ŞI PENTRU EPOCILE MAI VECHI. STATISTICILE ÎNTOCMITE DE ADMINISTRAŢIA AUSTRIACĂ ÎN OLTENIA, ÎN 1728, ARATĂ CĂ STĂPÎNII DE MICI OCINI (MOŞNENII) ERAU ÎNCĂ NUMEROŞI LA ACEASTĂ DATĂ, ÎN MAI MULTE ZONE EI DEPĂŞIND 50% DIN TOTALUL AŞEZĂRILOR.

CUM EVOLUŢIA A FOST CONTINUU ÎN DEFAVOAREA LOR, DEPOSEDAŢI DE PĂMÎNTURILE LOR DE CĂTRE FEUDALI, PUTEM SOCOTI CĂ NUMĂRUL STĂPÎNILOR DE MICI OCINI (LUCRÎND PĂMÎNTURILE CU FAMILIILE LOR), A FOST ÎN MOD CERT ŞI MAI IMPORTANT, ÎN INTERVALUL 1300-1500. (DUPĂ I. DONAT, AŞEZĂRILE OMENEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCA

In secolele xiv—xvi, în „studii", ix, 1956, nr. e, p. 87, fig. 5).

Dinamica în

interiorul

clasei

stăpînilor

de

pămînt

Concluzia este că în interiorul clasei stăpînilor păraîntului au existat categorii, iar dobîndirea şi pierderea ocinelor a însemnat urcarea sau cobonrea pe treptele ierarhiei sociale. O atare dinamică socială a fost determinată de tendinţe contrare : aceea a unei minorităţi de a avea cit mai multe sate, aceea a unei majorităţi de a nu-si pierde ocinele, oricît de mici ar fi. La care se adaugă — dar mai ales în secolele XVI şi XVII — o a treia tendinţă, aceea de

229

a-şi hotărnici drepturile în cadrul proprietăţii comune, de a ieşi din devălmăşie, cum s-a spus ulterior. Confruntare de ample proporţii şi, pentru secolele XIV şi XV, cu rela­tiv lente desfăşurări, dar care se vor accelera vizibil în perioada următoare. Cei „mici" caută să-şi întărească pozi­ţia, fie obţinînd de la domnie confirmarea proprietăţii, fie cumpărînd chiar noi pămînturi¹⁰⁶.

Dar tendinţa care va precumpăni este aceea de concen­trare a proprietăţii. Iată-1 pe întîiul sfetnic al lui Vlad Călugărul, pe jupan Stoica logofăt care prin succesive cum­părări devine, cu cei 3 feciori ai săi, stăpînul a două sate întregi, Cornăţel şi Descupereşti. (De notat că înaintea acestor repetate tranzacţii, amintitele sate aveau 20 de stă-pîni, trecuţi în hrisovul nominal, plus soţii şi feciori indi­caţi în general) ¹⁰⁷. Iată şi pe jupan Stanciu comis, care devine singurul proprietar a 2 sate — Sîrbii şi Negu-leştii— ce fuseseră anterior ale lui Drăgoi şi ale fiilor săi¹⁰⁸. Iată şi pe călugării de la Tismana, care primesc danie, de la Nicola cel Mare, o ocină în Groşani „...pentru pomana părinţilor lui şi a altora". Apoi egumenul Agaton începe şi cumpără alte 9 ocini în acelaşi sat¹⁰⁹. La fel egumenul Simon al Coziei cumpără 1/2 din Sevestreni de la Solda şi cealaltă jumătate de la Stoica şi astfel satul revine unui stăpîn, în loc de doi ⁱⁱ⁰. Desigur, se produc în paralel şi o sumă de alte mişcări de ocini — vînzări, cum­părări ^iU, schimburi ¹¹² — fără ca să putem distinge în ele o anume tendinţă. Dar imaginea globală ce se proiec­tează — chiar şi din puţinele documente păstrate pînă către 1500 — este aceea a unor periodice schimbări în in­teriorul clasei stapinilor de pămînt determinate de trecerea pămîntului de la unii la alţii: mobilitatea socială este le­gată organic, indisolubil, de atare treceri.

«⁶ DRH, B, I, pp. 315, 319, 349 (nr. 195, 198, 218). ¹⁰⁷ Doc. din 9 oct. 1492, ibidem, p. 376 (nr. 234). ¹¹⁸ Doc. din 27 ian. 1499, ibidem, p. 475 (nr. 291). ³⁰⁹ Doc. din 1492—1493, ibidem, p. 372 (nr. 232).

¹¹⁰ Doc. din 30 mai 1464, ibidem, p. 209 (nr. 123).

¹¹¹ Ca de exemplu doc. din 27 mai 1487, ibidem, p. 334
(nr. 209) etc.

¹¹² De exemplu, doc. din 21 apr. 1489, ibidem, pp. 344—345
(nr. 215) etc.

230

Care este forma curentă a acestei proprietăţi ? Individuală sau colectivă ? Ea este exercitată în comun, aparţine mai multora, satul este ţinut — potrivit unei expresii noi — în devălmăşie. Cum redau documentele timpului această situaţie ? Nu printr-un cuvînt anume, cît printr-o formu­lare ce se regăseşte de zeci şi zeci de ori : „...am dăruit domnia mea atotcinstitul hrisov al domniei mele — scrie '"Mircea cel Bătrîn — cinstitului de faţă boier al domniei mele jupan Fintea şi copiii lui şi Vlad şi copiii lui şi Cazan şi copiii lui şi Radul şi Voinea şi Neagul şi copiii lui şi Mircea şi alt Mircea .să le fie lor în satul Ohaba loc..." ¹¹³ (subl. ns., D.C.G.). Iar o sută de ani mai tîrziu, Radu cel Mare foloseşte aceleaşi cuvinte : „Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Neagoe cu fiii săi şi cu fiicele sale, Neacşa şi Cîrstiiana şi Calea şi cu nepoţii lui, Man cu fiii săi şi fratele lui Man cu fiii lui, ca să le fie la Bomboeşti a patra parte..." ¹¹⁴ (subl. ns., D.C.G.). Şi fie­care donaţie sau confirmare se încheie din nou la fel : „Pentru aceea, le-am dat şi domnia mea, ca să le fie de ocină şi de ohabă lor şi fiilor şi nepoţilor şi strănepoţilor Zor../^f«5 (subl. ns., D.C.G.).

Stăpînirea laolaltă nu este în funcţie nici de mărimea suprafeţei deţinute, nici de ierarhia în dregătorie. Sînt co­proprietari şi un boier de frunte şi un boiernaş — de pildă, jupanul Fintea şi ai săi, amintiţi mai înainte, pro­prietari ai unui loc în satul Ohaba, unde, desigur, se aflau şi alţi stăpînitori de pămînt. Toate documentele citate atestă, în sute de cazuri, că forma curentă a exercitării dreptului de proprietate este în secolele XIV şi XV stă­pînirea în comun a satelor, a ocinelor H6, j)_e aceea, de-a lungul veacului al XVI-lea şi în cel următor, aceşti stăpîni în devălmăşie dintr-un sat, legaţi fiecare dintre ei cu toţi ceilalţi înlăuntrul aceluiaşi hotar, poartă numele de megieşi (de la Me/iaca = hotar, adică vecin de hotar). Ei sînt chemaţi să delimiteze părţile celui care urma să iasă din devălmăşie ; ei au precădere la cumpărarea unei părţi din stăpînirea comună (protimisis) ; ei erau chemaţi ca jură-tori pentru a hotărî în caz de litigiu sau ca martori pentru

¹¹³ Doc. din (1401—1406), DRH, B, I, p. 57 (nr. 24).

¹¹⁴ Doc. din 14 iul. 1500, ibidem, p. 493 (nr. 303).

¹¹⁵ Ibidem.

¹¹⁶ Chiar şi mănăstirile sînt uneori coproprietare în hotarul
unui sat cu stăpînitori laici.

231

a întări, prin prezenţa lor, o înţelegere ¹¹⁷. Pe megieşi nu-i găsim, numiţi ca atare, în documentele secolelor XIV şi XV. Ii aflăm, în schimb, ca jurători în număr de 12 bo­ieri sau 24, mărturisind cui aparţine cutare sat¹¹⁸. După cum îi aflăm — iarăşi fără a fi numiţi megieşi — ca bo­ieri hotărnici sau exercitîndu-şi dreptul de preempţiune.

în cadrul stăpînirii în comun însă, exista o foarte pre­cisă evidenţă a drepturilor fiecărei familii, exprimate în actele epocii, de obicei, prin termenul „parte-părţi", stabi­lite prin spiţa neamului sau prin hrisoave — dacă se pro­duseseră vînzări-cumpărări, înfrăţiri sau donaţii. Trans­punerea acestor drepturi pe teren se făcea însă numai la o hotărnicie, cînd unul sau mai mulţi devălmaşi îşi deli­mitau părţile. Mărturiile sînt foarte numeroase. Cel mai vechi exemplu pare a data din primii ani ai secolului al XV-lea, cînd întărind „...o ocină, locul numit Mociu-riţe" — hrisovul adaugă : „însă lui Goman şi lui Nanul două părţi, iar lui Stanciul şi lui Bătea a treia parte" (în slavonă macti>¹¹⁹)- Asemenea precizări asupra „părţilor" existente se fac în multe alte sate¹²⁰.

Atare drepturi se exercitau şi cînd era vorba de locuri pustii, cum este, la 1391—1392, „...seliştea Salcişor pe balta Bistriţei, pe partea care a fost odinioară a lui Stance Vrană" *²¹.

Dar se mai făceau şi alte delimitări ale pămîntului în secolele XIV şi XV. Mihail voievod hotărăşte la 22 iunie 1418 ca oamenii care vor închina „...sau via sau ogoare sau moară... toate să fie... mănăstireşti, la Cozia şi la Cot-meana" ¹²² (în textul slavon hjih HHBHe). S-a susţinut re­cent că apariţia acestui termen în documentele muntene (cu exemple din secolul al XVI-lea) constituie o dovadă

¹¹⁷ întreaga analiză şi mărturiile documentare la CONSTAN­TIN GIURESCU, Despre boieri, pp. 254—278.

"8 DRH, B, I, pp. 235, 264, 294, 317, 357, 368, 382, 385, 408, 409, 448, 452, 467, 493 (nr. 140, 160, 181, 197, 222, 229, 236, 239, 249, 250, 274, 278, 286, 302).

¹¹⁹ DRH, B, I, p. 51 (nr. 21).

120 DRH, B, I, pp. 114, 261, 264, 275, 284, 287, 288, 294,

298, 307, 309, 317, 332, 334, 349, 350, 376, 390, 394, 397, 409,
417, 447, 466—467, 469, 477 (nr. 58, 158, 160, 170, 175, 177,
178, 181, 184, 189, 190, 197, 207, 209, 218, 219, 234, 241,
243, 244, 250, 257, 274, 286, 288, 292).

¹²¹ Ibidem, p. 35 (nr. 14).
«2 Ibidem, p. 87 (nr. 42).

232

că dizolvarea stăpînirilor devalmaşe a mers mai repede în Ţara Românească decît în Moldova¹²³. „Porunca" dom­nească mai sus citată arată că ogorul servea pentru deli­mitarea unor suprafeţe de teren şi în primele două dece­nii ale secolului al XV-lea ; nu rezultă din acest exemplu că o atare delimitare aduce şi dovada destrămării unei stăpîniri devalmaşe (în anul 1418).

Cunoaştem şi împărţirea pe locuri, atestată de timpuriu. „A dăruit şi alt boier al domniei mele, Stamciu al lui Balco o bucată pe Arghiş, pe care a cumpărat-o de la Ştef... — scrie în hrisovul dat Coziei la 20 mai 1388 — Şi alt loc tot acolo, pe care 1-a dăruit Dude, după voia lui Dan voievod, încă şi o bucată de ocină tot acolo îm­preunată cu locul lui Dude..." 124 (_subl. ns., D.C.G.). Suprafaţa lor era foarte variabilă ; de exemplu, în Gro-şani, unul dintre aceste locuri a fost cumpărat cu 50 de aspri, alte două cu cîte 250 de aspri şi al patrulea cu 1 000 de aspri — de 20 ori mai mult ca primul ⁱ²⁵.

Se practica şi delimitarea pe junii. Badea Ciutin şi fiii săi, pe care i-126.

Se mai folosea, pentru a desemna o anume suprafaţă de teren în hotarul satelor, şi bucata. La exemplul anterior din 1388 adăugăm pe acela al jupanului Berta Patru, care stăpîneşte „...în Ermoneşti două bucăţi de pămînt" şi altele ¹²⁷.

¹²³ P. P. PANAITESCU, Ob}lea..., p. 168.

¹²⁴ DRH, B, I, p. 27 (nr. 9). Trebuie rectificată deci afir­
maţia lui P. P. PANAITESCU, Obştea..., p. 166 : „In Ţara Româ­
nească aflăm sistemul stăpînirii pe locuri, încă din prima jumătate
a secolului al XVI-lea, alături de sistemul împărţirii pe bătrîni
şi pe funii". în realitate, împărţirea pe locuri era cunoscută
în orice caz în a doua jumătate a secolului al XlVJea. Alte
exemple, DRH, B, I, p. 57 (nr. 24).

¹²⁵ DRH, B, I, p. 372 (nr. 232).

¹²⁶ Doc. din 7 aug. 1445, ibidem, p. 175 (nr. 99). Trebuie
rectificată afirmaţia din P. P. PANAITESCU, Obştea..., p. 156 :
„Această împărţire pe funii este foarte veche, ea apare în acte
incă de la sfîrşitul sec. al XV-lea..." ; ca unitate de delimitare
a pămîntului era, deci, folosită şi în prima jumătate a seco­
lului al XV-lea.

¹²⁷ Doc. din 3 dec. 1483, DRH, B, I, p. 307 (nr. 189) ;
vezi şi pp. 41, 319 (nr. 16, 198).

233

Amintim, deopotrivă, că în desemnarea unei suprafeţe întîlnim şi următoarea formulare : „Şi iar lui Dobromir cu fraţii săi, să le fie 1 pămînt, pentru că a cumpărat de la Cânda din Gîrnovi, pentru 1 florin" (în textul slavon

a 3f.M/Vfc) ¹²⁸.

In sfîrşit, de multe ori întîlnim delimitări numai cu nu­mele stăpînului de pămînt. Ctitoria de la Cozia are la 1388 o vie în patru parcele : „...una în hotarul Gălineştilor şi două bucăţi din hotarul lui Voica şi a doua în hotarul lui Stanislav al lui Oreaov..."¹²⁹. Părţi, ogoare, locuri, funii, bucăţi, pămînturi, toate arată că stăpînirea în co­mun (devălmăşia) însemna, concomitent, o precisă evi­denţă a drepturilor fiecărei familii din sat asupra hota­rului comun. Individ şi colectivitate îşi exercitau astfel împreună drepturile asupra pămîntului. Dar dacă teritoriul unei colectivităţi rămînea constant — hotarele satelor erau ştiute şi se transmiteau din tată în fiu —, în schimb drep­turile fiecărui membru al ei asupra pămîntului stăpînit în comun se modificau cu fiecare generaţie — prin moş­tenire, zestre, înfrăţire, vînzare (de voie şi de nevoie), prin donaţie ,• ponderea pe plan social a individului creşte şi descreşte după cum drepturile sale asupra pămîntului spo­resc sau nu.

Erau aceste drepturi şi efectiv materializate, transpuse pe teren ? Cu alte cuvinte, avea loc ieşirea din devălmăşie în secolele XIV—XV ? Cînd hrisovul domnesc întăreşte „...lui Roman şi cu fiii lui şi cu fraţii lui, Dan şi Radul şi Micul şi Muşat şi cu fiii lor, ca să le fie în Uliteşti par­tea lui Zamona, oricît a ţinut Zamona, pentru că au cum­părat-o de la Zamona cu 400 aspri şi un cal şi doi boi..." ^lso — această „parte" se delimitează, se separă efec­tiv între pămînturile satului? Sau Roman şi ai săi înlo­cuiesc doar pe Zamona în colectivitatea Uliteştilor ? După toate probabilităţile, este vorba de o transmitere de drep­turi şi nu de o hotărnicire pe teren. Uneori se efectuează şi asemenea hotărnicii pe teren, dar tot în beneficiul unei stăpîniri în comun. Aşa este ocina lui Tudor, Badea şi Oancea, în Negoeşti, cumpărată de dregătorii Dragomir,

¹²⁸ Doc. din 13 iun. 1486, ibidem, p. 319 (nr. 198).

¹²⁹ Doc. din 20 mai, ibidem, p. 27 (nr. 9). Vezi trimiterile
de la p. 216. unde se dau zeci de cazuri.

¹³⁰ Doc. din 16 aug. 1481, DRH, B, I, p. 288 (nr. 178).

234

Şerbu, Coman, Stan şi Ion — toţi cu fiii lor. Pământul capătă astfel cinci stăpîni cu familiile lor în loc de trei, iar cancelaria consemnează semnele distinctive — malul apei — sălcii — un ulm — obîrşia văii — un pisc — un alt hotar etc. —, folosind o formulare care va reveni în secolele XVI—XVII, cînd ieşirile din devălmăşie se acce­lerează : „...ori cît se va alege, toată, de pretutindeni" ¹³¹.

A existat o trecere gradată de la stăpînirea în devăl­măşie a pămînturilor la aceea individuală ? O recentă cer­cetare răspunde afirmativ, deosebind trei faze : prima ■— împărţirea pe bătrîni, alternînd cu aceea în „părţi" ; a doua — pe funii ; ultima „pe locuri sau pămînturi", rămînînd în toate aceste cazuri şi o „...stăpînire superioară a obştii" ¹³². Ceea ce a determinat o atare trecere, afirmă aceeaşi cercetare, a fost „...o necesitate economică", şi anume o dezvoltare a agriculturii, în care accentul trece de la creşterea vitelor spre terenurile de cultură propriu-zise ¹³³. Ce ne spun documentele ?

Că menţiunile de — părţi —■ ogoare — locuri — funii — bucăţi sau simplu după numele stăpânului — sînt atestate documentar în aceeaşi perioadă. Primele mărturii scrise datează din 1388 (cînd în acelaşi act figurează şi „locul", şi „bucata", şi indicările nominale¹³⁴), apoi din 1400—1403 („părţi" de ocină¹³⁵), din 1418 („ogoa-

¹³¹ DRH, B, 1, p. 196 (nr. 112), doc. din 30 sept. 1451.
Formulare similară şi într-un act de la Vlad Călugărul, ibi-
dem, p. 293 (nr. 180) : textul fiind incomplet, nu ştim dacă au
fisurat în el şi semnele de hotar.

¹³² P. P. PANAITESCU, Obştea..., pp. 147—174, iar conclu­
ziile Ia pp. 160—161 (Cf. 152). Prin obşte autorul înţelege o
comunitate de muncă (p. 11) şi de folosire a teritoriului şi
include atît satele alcătuite din stăpîni de pămînt, deci din
oameni libera, cît şi satele de rumâni, de oameni dependenţi
(p. 258). Sau, în terminologia folosită de H. H. STAHL, Con­
tribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, voi. III, Bucu­
reşti, 1965, p. 7 : sate devălmaşe libere şi sate devălmaşe aservite.

¹³³ P. P. PANAITESCU, Obştea..., p. 160 : „Cîtă vreme agri­
cultura era foarte redusă şi creşterea vitelor ocupa pe teren
suprafeţe de păşune precumpănitoare, în aşa măsură încît locu­
rile cultivate se puteau găsi, se puteau şi muta după plac, pe o
întindere mare de pămînt, fără a stînjeni luorarea pămîntului
de către toţi membrii obştii, o delimitare a Jocurilor de muncă
a fiecărei familii nu era nici cum necesară".

™ DRH, B. I, p. 27 (nr. 9). ¹³⁵ Ibidem, p. 51 (nr. 21).