Dinu C. Giurescu Ţara românească

257

Alteori se arată nominal şeful fiecărei familii „Şi ţiganii pre anume — citim într-o poruncă a lui Radu cel Fru­mos — Badea cu tot sălaşul său şi frate-său Costea cu toţi feciorii lui şi Năsturel cu toţi feciorii, Necea cu tot sălaşul şi Danciul cu toţi feciorii lui..." ^25a ; de remarcat că unii ţigani sînt şefi de sălaş, alţii numai indicaţi cu feciorii lor. Unele documente înscriu numai partea băr­bătească ²⁵³, iar altele arată şi pe bărbaţi cu femeile lor 254.

Care este temeiul dreptului de proprietate asupra aces­tor sălaşe ? în cazul marilor mănăstiri este vorba de o donaţie domnească. Alteori, un act de vînzare-cumpărare : boierul Mihail din Ruşi obţine de la domnie întărire pe mai multe familii de ţigani pentru că — citim în actul din 1469 — „...i-au fost cumpăraţi de la jupîneasa Voica Pîrciulovoaia drept dousprezece sute de florinţi ungu­reşti..." ²⁵⁵. Cîteodată, doi boieri îşi înfrăţesc proprietă­ţile, inclusiv ţiganii²⁵⁶. Dar cazul cel mai frecvent este acela al stăpînirii acestor robi din generaţie în generaţie., în continuarea unei situaţii existente înainte de întemeie­rea statului feudal al Ţării Româneşti. Vlaicu I sau Mircea cel Bătrîn dăruiesc ctitoriilor lor un număr de sălaşe de care ei puteau dispune fără a fi nevoie de nici un act care să justifice proprietatea asupra lor. In cazul unor boieri, acest foarte vechi drept asupra robilor este limpede prins în documente. Jupanul Dobriţa are o ju­mătate din satul Runc şi „...un ţigan, anume Moş cu fiii săi, pentru că le sînt vechi ocine şi dedine" ²⁵⁷ : este

²⁵² Doc. din 25 aug. 1469, ibidem, p. 228 (nr. 135).

²⁵³ Doc. din 8 mai 1476, ibidem, p. 255 (nr. 152).

^2:54 Doc. ante 16 mart. 1494, DRH, B, I, p. 400 (nr. 246). Denumirea de „rob", ca atare, nu apare în documentele seco­lelor XIV—XV.

²⁵⁵ Suma este importantă. Doc. din 25 aug.. DRH, B, I,
p. 228 (nr. 135). Cf. actul din 18 iun. 1496, ibidem, p. 432
(nr. 267) şi p. 436 (nr. 268).

²⁵⁶ Doc. din 6 oct. 1499, ibidem, p. 481 (nr. 294).

²⁵⁷ Doc. din 9 iul. 1492, ibidem, p. 370 (nr. 230). Alte exem­
ple ibidem, pp. 276, 477 (nr. 170, 292). Documentele seco­
lelor XIV—XV nu confirmă opinia exprimată de V. COSTĂ-
CHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală...,
pp. 143—164. „Dreptul de stăpînire asupra robilor a fost rezer­
vat exclusiv domnului ţării ca şi dreptul de stăpînire asupra pă-

258

exact obişnuita formulare pentru a arăta dreptul de pro­prietate, transmis din tată în fiu (dedină).

La ce erau folosiţi ţiganii ?

Actele secolului a'l XlV-lea nu dau nici un fel de des­luşire, iar cele din secolul al XV-lea cuprind o formulare foarte sumară : „Încă şi 300 de ţigani, să fie acele sălaşe pentru nevoia mănăstirii şi să dea dajdie şi să slujească mănăstirii", scrie la 1424 Dan al II-lea, în confirmarea dată Coziei ²⁵⁸. Judecind după ştirile din secolele XVI şi XVII, este sigur că aceşti robi îndeplineau felurite meserii în satele boiereşti, domneşti sau mănăstireşti şi erau folo­siţi la muncile casnice, înlăuntrul gospodăriilor amintite. în cazul mănăstirii Cozia, ei lucrau la Ocnă ; cel puţin aşa îi aflăm în mărturiile ulterioare²⁵⁹. Unii cercetători au socotit că pot distinge în cadrul exploatărilor boiereşti sau al celor mănăstireşti „...două categorii de robi : agri­coli şi de la curte", primii fiind utilizaţi pentru munca cîmpului şi creşterea vitelor²⁶⁰. O singură dovadă este invocată pentru secolul al XV-lea : actul din 18 ianuarie 1480, în care Basarab cel Tînăr întăreşte jupanului Ticuci şi celor trei feciori ai săi, 25 (douăzecişicinci) de sate (sau părţi din ele), între care satul „Găieştii toţi cu ţiganii" (16 sălaşe) ²⁶¹ : „...ţiganii de curte ai lui Ticuci fiind trecuţi nominal la sfîrşitul documentului — conchid aceiaşi cercetători —, este clar că pomenirea robilor în

mîntului" şi că domnul acordă boierilor şi mănăstirilor „...dreptul de a avea robi şi de a-i întrebuinţa la exploatarea domeniilor lor" (p. 149). O sumă de boieri — vezi documentele amintite mai sus — stapînesc ţigani prin drepturile normale de moştenire ; mănăstirile înseşi, care primiseră danii de ţigani de la domnie, îşi sporeau sălaşele prin cumpărare, donaţii de la particulari (vezi d'oc. din 17 nov. 1479, DRH, B, I, p. 269 (nr. 165), fără a cere obligatoriu, din partea domniei, o concedare specială a dreptului de proprietate asupra acestor sălaşe. întărirea luată de la domn privind donaţia nu înseamnă, ipso fado, şi existenţa unui drept de proprietate al domniei asupra tuturor ţiganilor existenţi în ţară.

²⁵⁸ Doc. din 12 dec, DRH, B, I, p. 111 (nr. 56). Cf. doc.
din 25 iun. 1436 şi doc. din 17 nov. 1479, ibidem, p. 139
(nr. 77) şi p. 269 (nr. 165).

259 y_ez; ^ ILIEŞ, Ştiri în legătură cu exploatarea sării...,

pp. 179—186.

²⁶⁰ V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU,
Viaţa feudală..., pp. 152—153.

²⁶¹ DRH, B, I, p. 275 (nr. 170).

259

satul Goleşti se referă la acei care erau aşezaţi acolo în sat ea robi agricoli" ²⁶². O reexaminare a documentului invocat nu îndreptăţeşte această concluzie. Mai întîi, „Goleştii toţi cu ţiganii" înseamnă Goleştii în întregime, plus sălaşele locuind în acest sat şi care sînt nominali­zate ulterior în acelaşi act, totalizînd 16 familii. Al doi­lea, familia Ticuci nu mai avea şi alţi robi ; deoarece documentul din 1480, cuiprinzînd o confirmare a tuturor averilor jupanului, ar fi consemnat şi alţi robi dacă ei ar fi existat cu adevărat. Al treilea, cînd un boier are 25 de sate întregi sau în parte, locuite de vecini, este cert că agricultura (inclusiv creşterea vitelor) nu se efectua ; cu munca celor 16 sălaşe, ci prin munca rumânilor din acele sate.

Aceşti robi aveau anume îndatoriri şi faţă de domnie — deci faţă de autoritatea politică —. şi faţă de stăpînul lor; efectuau munci, plăteau dări. Uneori domnia re­nunţa la venituri în favoarea ctitoriei care avea robi : , „...şi ţiganii, 40 de sălaşe, să fie slobozi de toate muncile v şi dările şi veniturile domniei mele", hotărăşte Dan al . II-lea, la 1424 263 (_su;bl. ns. D.C.G.). La fel şi Alexan­dru Aldea : „Încă şi 300 de ţigani, să fie acele sălaşe pentru nevoile mănăstirii, să dea dajde şi să slujească mănăstirii"²⁶⁴. Probabil că slujitorul ce se îngrijea să scoată dările de la robi se numea cnez de ţigani²⁶⁵. Despre aceşti robi ştim numai că erau vînduţi, cumpă­raţi, moşteniţi, donaţi ; asprimea raporturilor dintre stă­pîni şi robii lor nu răzbate încă în documentele epocii.

Stăpîni de pămînt exploatînd munca satelor dependente, stăpîni de pămînt lucrîndu^şi ocinele singuri, cu fami­liile lor, oameni dependenţi, aflaţi sub ascultarea altora (vecini, rumâni), tîrgoveţi (orăşeni), robi — iată marile delimitări ale societăţii Ţării Româneşti în secolele XIV— XV, aidoma .realităţilor sociale fundamentale existente

²⁶² V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU,
op. cit., p. 153.

²⁶³ Doc. din 5 aug., DRH, B, I, p. 106 (nr. 53). >■■

²⁶⁴ Doc. din 25 iun. 1436, DRH, B, I, p. 139 (nr. 77). î

²⁶⁵ Doc. din 5 mart. 1458, ibidem, p. 202 (nr. 117).

260

în întreaga Europă medievală, în aceeaşi etapă. Dar înlă-untrul fiecărei mari categorii, delimitări şi nuanţări pe care mărturiile vremii ni le descoperă mult prea laconic faţă de realitate, faţă de conflictele şi antagonismele de clasă, faţă de ciocnirile dintre stăpânii de pămînt înşişi, în care mulţi îşi apărau chiar condiţia lor de oameni li­beri. Individul apare, adesea, subînţeles în colectivitatea căreia aparţine ; dar, treptat, el se detaşează din ea, evo­luţie consemnată tot mai frecvent de documente, după 1500.

261

Ł■■

_VI

Organizarea statului

ŞEFUL STATULUI FEUDAL: VOIEVOD ŞI DOMN PREROGATIVELE SALE

A EXERCITAT DOMNUL UN DOMINIUM EMINENS ASUPRA

TERITORIULUI? (DAREA CALULUI)

SUCCESIUNEA LA DOMNIE, LIPSA UNEI REGULI PRECISE;

ASOCIEREA LA DOMNIE DREGĂTORII STATULUI FEUDAL

MARII DREGĂTORI CU SUBALTERNII LOR IMEDIAŢI DREGĂTORII OBIŞNUIŢI AI STATULUI FEUDAL,

VECHIMEA LOR

SLUGILE BOIERILOR; SLUGI ALE MĂNĂSTIRILOR

PONDEREA APARATULUI DE STAT FEUDAL

ÎN VIAŢA SATELOR ŞI TlRGURILOR

ÎMPĂRŢIREA TERITORIALĂ. SATELE. JUDEŢELE

PRIVILEGIILE DE IMUNITATE

A CUNOSCUT ŢARA ROMÂNEASCĂ

ÎN SECOLELE XIV-XV FARiMIŢAREA FEUDALĂ?

RENTA FEUDALĂ, VECHIMEA EI

DIJMELE. RENTA ÎN MUNCĂ. BIRUL

IMPUNEREA LA RENTĂ,

REPARTIŢIA EI INVERS PROPORŢIONALĂ CU IERARHIA SOCIALĂ

CUM ERA PRIVITĂ RENTA DE OAMENII EPOCII

ORGANIZAREA MILITARĂ

ORGANIZAREA BISERICEASCĂ, IMPORTANŢA FACTORULUI IDEOLOGIC

„EU, IO MIRCEA MARE VOIEVOD

ŞI DOMN SINGUR STĂPlNITOR A TOATĂ ŢARA ..."

(doc. din 23 noiembrie 1406)

„DE ACEEA, ORICINE VOR FI DIN MILA ... DOMNIEI MELE, DREGĂ­TORI, SUDEŢUL ACELUI ORAŞ ĂL DOMNIEI MELE TÎRGOVIŞTB SAU VORNIC SAU PRISTAV SAU Bl RĂU SAU FOLNOJ, ÎNCĂ ŞI GALET ARII ŞI VINĂRICERII ŞI VAMEŞII DE OI, DE PORCI ŞI DE ALBINE ŞI Bl. RARII SAU ORICARE DREGĂTOR AL DOMNIEI MELE, FIECARE SĂ SE FEREASCĂ DE ACELE CASE PE CARE LE-A DĂRUIT DOMNIA MEA ACELOR DOUĂ MĂNĂSTIRI ALE DOMNIEI MELE ..."

(Dan al Il-lea. la 28 februarie 1424)

Şeful Ţara Românească se constituie sub domnia lui Basarab statului Întemeietorul prin reunirea cnezatelor şi voievodatelor, feudal din vechi timpuri în fiinţă între Carpaţii meridionali şi Dunăre. Cîrmuitorii noului stat s-au numit voievozi şi domni. * Din toată aria sud-est europeană, numai Transil­vania, Ţara Românească şi Moldova au fost voievodate, iar conducătorii lor se intitulau oficial voievozi. Dacă nu­mele a fost luat de la vechii slavi (vojevoda = conducă­tor de oşti), instituţia politică menită să asigure condu­cerea supremă a ţărilor feudale constituite în interiorul şi în afara arcului carpatic pînă la Dunăre şi Marea Neagră, este o creaţie proprie a societăţii româneşti².

In primul hrisov intern păstrat, Vladis'lav se intitulează voievod şi domn 3 ; Mircea cel Bătrân — „...marele şi singur stăpînitorul domn, Ioan Mircea voievod..." ⁴ ; Dan al II-lea — „...mare voievod şi domn" ⁵. Aceste formu­lări, îndeosebi prima, se repetă de-a lungul secolului al XV-lea⁶, ca şi mai târziu. Domn (în textul slavon „gos-podin"), vine din latinescul „d o minus", termen care ală­turi de ţară (terra), judec şi judeţ (judex şi judicium), ţinut (tenetum) etc. atestă continuitatea organizării teri­toriale şi politice la români de-a lungul epocii migraţiu-nilor⁷. Numele cîrmuitoru'lui era precedat de particula „Io" (derivat din Ia)âvvTi<;), adoptată din diplomatica bizantină prin filiera bulgară şi sîrbă şi menită să accen­tueze, şi în formuilaristica oficială, importanţa şi autori-

¹ C. C. GIURESCU, Istoria românilor, I, pp. 368—370 ; Is­
toria României, II, pp. 140—159; ŞTEFAN ŞTEFANESCU,
Ţara Românească de la Basarab I... pînă la Mihai Viteazul,
pp. 24—31 ; IDEM, Reconstitution de la vie d'Etat..., pp. 5—15;
ŞT. OLTEANU, Evoluţia procesului de organizare statală...,
pp. 771—775.

² I. BOGDAN, Originea voievodatului la români, în Opere
alese, ediţia G. Mihăilă, Bucureşti, 1968, pp. 165—179; N. IORGA,
Sîrbii, Bulgarii şi Românii în Peninsula Balcanică in evul mediu,
în AARMSI, s. II, t. XXXVIII, 1916, p. 121.

³ c. 1374, DRH, B, I, p. 18 (nr. 6).

⁴ Doc. din 4 sept. 1389, ibidem, p. 29 (nr. 10).

⁵ Doc. din 28 sept. 1424, ibidem, p. 103 (nr. 52), cf. p. 109
{nr. 55).

⁶ DRH, B, I, passim.

⁷ D. ONCIUL, Românii si ungurii în trecut..., în „Scrieri is­
torice", ed. A. Sacerdoţeanu, voi. 2, Bucureşti, 1968, pp. 349—351;
I. BOGDAN, op. cit., p. 178; N. IORGA, op. cit., p. 290;
P. P. PANAITESCU, Introducere la istoria culturii, pp. 207—208.

265

Prero­gativele domnului

tatea domniei ⁸. Domn este echivalent cu stăpîn al ţării ; adoptarea în titulatură marchează tocmai puterea, inde­pendenţa cîrmuitorilor statului muntean ⁹. Iar „mare voie­vod" semnifică autoritatea domnească, prestigiul ei deo­sebit, de care se bucurau atît unii cîrmuitori în viaţă, cît şi cei răposaţi¹⁰. Titlul acesta a apărut, probabil, o dată cu procesul de unificare teritorială a Ţării Româ­neşti, cînd cnezii şi voievozii locali au recunoscut autori­tatea lui Basarab I, „mare voievod".

Ca orice conducător de stat din Europa medievală, urmînd îndeosebi tradiţiei politice bizantine, voievozii români îşi socoteau puterea acordată de divinitate : „Io Mircea voievod din mila lui Dumnezeu, domn..." ¹¹. „Io Radul mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpînind şi domnind peste toată ţara..." ¹². Luarea efectivă a puterii este considerată tot ca un semn al voinţei divine : „...după moartea domniei mele pe cine-1 va alege domnul Dumnezeu să fie domn al Ţării Româneşti sau din rodul inimii domniei mele sau din rudele domniei mele sau, după păcatele noastre, din alt neam..." ¹³.

Dacă vrerea şi ajutorul dumnezeiesc erau socotite organic

legate de domnie, în schimb cârmuirea propriu-zisă se
asigura prin mijloace cu totul pămînteşti. Voievodul este
şeful întregului aparat de stat, comandantul suprem al
armatei, conducătorul relaţiilor externe, încheie pacea şi
poartă războiul, semnează tratate politice şi comerciale,
este ultima instanţă de judecată, are singur dreptul de a
emite monedă. în exercitarea acestor prerogative, el ţine,
evident, seamă de legile scrise şi îndeosebi de cele nescrise
ale pămîntului. ^

Domnul avea — consideră unii cercetători — şi o stă-pînire supremă, superioară, asupra întregului teritoriu al ţării ; el îşi exercita, după termenul cunoscut, acel

⁸ E. VlRTOSU, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie
în Ţara Românească şi Moldova pînă în sec. al XVI-lea, Bucu­
reşti, 1960, pp. 11—101 (Concluziile la pp. 97—98).

⁹ Ibidem, pp. 182—196, concluzia p. 185.

¹⁰ Ibidem, pp. 114—145 ; cf. p. 125.

¹¹ Doc. din 27 iun. 1387, DRH, B. I, p. 23 (nr. 8) passim.

¹² Doc. din 1 iun. 1421, ibidem, p. 97 (nr. 48) passim.

¹³ Doc. din 1 iun. 1475, ibidem, p. 245 (nr. 148) passim.

266

dominium eminens în felurite prilejuri. Materializarea unei atare stăpîniri superioare se urmăreşte prin „darea calului", întîlnită frecvent în actele secolelor XV şi XVI¹⁴, precum şi în formula „...să-i fie de ocină şi de ohabă" utilizată de cancelarie la cele mai variate convenţii juri­dice legate de mutaţiile de proprietate¹⁵. „Darea calu­lui" primită de domni de la beneficiari (în cazul unor astfel de mutaţii) este considerată „...ca o reînoire per-sonallă, în calitatea lor de stăpîni supremi ai întregului pământ al ţării, a titlului de proprietate al bunului res­pectiv, răspunzînd astfel solicitării proprietarului, ce purta caracterul unei recunoaşteri a sus-numitei calităţi a dom­nului, de stăpîn şi dispensator suprem al pămîntu'lui" ¹⁶.

Ce ne arată documentele secolului a)l XV-'lea, începînd din 1453, cînd s-a păstrat prima atestare de acest fel ? Mai întîi frecvenţa relativ mare a dării : din 193 de acte (în intervalul 1453—1500), 59 o arată explicit. Al doilea, cazurile variate de aplicare, toate privind schimbări în situaţia juridică a unor ocini : cumpărări, confirmări, în­chinări, înfrăţiri, schimburi, asigurarea dreptului de moşte­nire pentru fete, la egalitate cu băieţii (sau combinări aîe acestor cazuri).

Cele mai dese sînt hrisoavele domneşti (34 de cazuri) caire confirmă o vînzare-cumpărare. Formula, cu mici va­riaţii, cuprinde : „Şi domniei mele i-au dat un cal bun" ¹⁷. Alteori, voievodul scuteşte pe beneficiarul actului de o

¹⁴ I. BOGDAN, Despre cnezii români, în Opere alese, ed.
G. Mihăilă, p. 198 ; DINU C. ARION, încercare asupra dome­
niului eminent, în închinare lui N. Iorga..., Cluj, 1931, pp. 12—■
23 ; V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU,
Viaţa feudală..., pp. 215—217 ; ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Pro­
prietatea feudală..., p. 58 ; P. P. PANAITESCU, Mircea cel
Bătrîn, pp. 76—77 ; H. H. STAHL, Controverse..., pp. 124—
187, unde se reexaminează întreaga problemă, inclusiv părerile
cercetătorilor anteriori.

¹⁵ VL. HANGA, Contribuţii la problema imunităţii, pp. 37—
38. Vezi mai jos, p. 303.

¹⁶ DINU C. ARION, op. cit., p. 19.

¹⁷ Doc. din 30 sept. 1451, DRH, B, I, p. 196 (nr. 112).
Formulări identice sau apropiate („Şi domniei mele, un cal bun ;
si domniei mele au dat un cal etc), ibidem, pp. 192, 200,
204, 206, 223, 225, 230, 232, 234, 245, 256, 261, 287, 288,
298, 304, 313, 321, 322, 329, 334, 347, 349, 350, 360, 414, 417
(nr. 110. 115, 118, 120, 130, 132, 136, 138, 139, 148, 153, 158,
177, 178, 184, 187, 193, 200, 201, 204, 209, 217, 218, 219,
224, 254, 257).

267

atare obligaţie : „...şi domnia mea am iertat calul"^1S (subl. ns., D.C.G.). Alte documente arată perceperea dării la cumpărarea unei ocini împreună cu confirmarea unei proprietăţi mai vechi¹⁹ ; cumpărare şi închinare de ocină²⁰ ; cumpărare şi înfrăţire²¹ ; confirmări cu moti­varea : „Şi mi-au dat un cal pentru că le-au fost vechi ocine" ²². Aceeaşi îndatorire faţă de domnie şi la înfră­ţiri : (12 documente) ²³ „...Şi domniei mele au dat un cal, iar domnia mea iarăşi l-am iertat" ²⁴. Darea se plătea şi oînd o înfrăţire se producea o dată cu o confirmare (sau şi o cumpărare) de ocini²⁵; la schimburi de pă-mînturi²⁶ ; cînd unii stăpîni de sate îşi aşază fiicele ca să le fie în loc de feciori, pentru valorificarea drepturilor de succesiune ²⁷.

Din cazurile arătate ar rezulta că la o schimbare în situaţia proprietăţii (uneori la o simplă confirmare a ei) se percepea această dare, în folosul domniei ; ceea ce ar confirma existenţa unui drept superior de stăpînire (dotni-nium eminens) al voievodului asupra teritoriului ţării.

Dar alte documente infirmă concluzia de mai «us. Se efectuează vînzări-cuinpărări de ocini²⁸, întăriri de sate şi sdişti²⁹, înfrăţiri³⁰ în care domnia dispune eliberarea hrisoavdlor, fără a obliga pe beneficiari la plata amintitei dări. Alteori, în sfârşit, se fac tranzacţii în care caii ser-

¹⁸ Doc. din 28 iul. 1472, ibidem, p. 237 (nr. 14-2). Ibidem,
pp. 307, 309, 314, 319, 376 (nr. 189, 190, 194, 198, 234).

¹⁹ Doc. din 25 apr. 1489, 1 apr. şi 15 sept. 1497. DRH, B,
I, pip. 346, 448 şi 453 (nr. 216, 274, 278).

²⁰ Doc. din 6 mai 1492, ibidem, p. 368 (nr. 229).

²¹ Doc. din 14 iul. 1500, ibidem, p. 494 (nr. 302).

²² Doc. din 30 iun. 1477, ibidem, p. 257 (nr. 154).

as DRH, B, 1, pp. 208, 227, 315, 331, 337, 347, 363, 365, 370, 399, 481 (nr. 122, 133, 195, 206, 211, 217, 226, 227, 230, 245, 294, inclusiv cazurile cînd domnia „iartă" calul).

²⁴ Doc. din 7 nov. 1480, ibidem, p. 284 (nr. 175).

²⁵ Ibidem, pp. 469, 484, 490 (nr. 288, 296, 299).

²⁶ Ibidem, p. 345 (nr. 215) cu interesanta menţiune : „Şi dom­
nia mea le-am iertat calul cel obicinuit a să da domnii".

27. 
    Ibidem, pp. 397, 412, 423, 477 (nr. 244, 253, 262, 292).
    
28. 
    Ibidem, pp. 27, 41, 158, 209, 255, 275, 302, 305, 316, 356,
    372, 387, 394, 400, 461, 475 (nr. 9, 16, 91, 123, 152, 170, 186,
    188, 196, 221, 232, 233, 240, 243, 246, 283, 291).
    

²⁹ Doc. din 25 iun. 1483, ibidem, p. 305 (nr. 188).

3» Ibidem, pp. 148, 194, 239, 394, 422 (nr. 84, IU, 143, 243, 261).

268

vesc drept mijloc efectiv de plată ³¹. Documentele secolu­lui al XV-lea nu ne îngăduie să considerăm că voievozii munteni exercitau un dominium eminens asupra întregului teritoriu. Dar încuviinţarea domnească dată tuturor acte­lor ce priveau starea proprietarilor, încuviinţare expri­mată prin „ocină şi ohabă"³² nu arată totuşi existenţa unui atare dominium eminens ? Şi aici se ridică o obiec­ţie : documentele păstrate pînă la 1500 se referă la un număr limitat de sate — cîteva sute — faţă de peste 3 000, existente în secolele XIV şi XV : ori, pe tot cuprinsul Ţării Româneşti, s-au produs, în acest inter­val, numeroase alte modificări în situaţia proprietăţilor (moşteniri, zestre etc), îndeosebi în satele devălmase, fără ca ele să fie confirmate de domnie.

Dacă un astfel de drept superior rămîne în discuţie, în schimb domnia dispunea de o sumă de proprietăţi. în primul rînd, cele ce alcătuiau domeniul domnesc, indi­ferent de schimbarea titularului şi, fireşte, separat de a-celea pe care voievozii Ie aveau personal, ca orice feudal. Acest domeniu apare în mai multe mărturii, deşi nu ştim astăzi cît cuprindea şi cum a evoluat, ca întindere, de la o etapă la alta ³³.

Proprietăţile boiereşti reveneau domniei numai în cazu­rile de hiclenie, de înaltă trădare, de desherenţă — când cineva murea fără moştenitori sau de neplata birului³⁴.

Mai aparţineau domniei şi braniştile, adică terenurile rezervate pentru păşunat, pentru facerea finului, pentru vînat şi pescuit³⁵. Vlad Călugărul dă călugărilor de la Glăvăciov braniştea de la Slatina „...ori cît este hotăr­nicită cu semne" ³⁶.

Tot ale domniei erau şi hotarele tîrgurilor. „Această scrisoare a fost în oraşul domniei mele numit Rîmnic..." citim într-un hrisov de la Mircea cel Bătrîn din 1389 ³⁷

ai DRH, B, I, pp. 228, 241, 264, 294, 300, 311, 322, 347 etc. (nr. 135, 145, 160, 181, 185, 192, 201, 217 etc).

³² Vezi mai jos, p. 305. VL. HANGA, Contribuţii la problema
imunităţii, p. 37.

³³ Vezi mai sus, pp. 227. Vezi şi DRH, B, I, pp. 191, 268, 336,
353, 406, 446 (nr. 109, 163, 210, 220, 248, 273).

³⁴ Doc. din 13 iul. 1482, ibidem, p. 294 (nr. 181).

³⁵ C. C. GIURESCU, Istoria românilor, II, Bucureşti, 1943,
p. 363.

⁸⁶ Doc. din 4 sept. 1495, DRH, B, I, p. 416 (nr. 256). ³⁷ Doc. din 4 sept., ibidem, p. 29 (nr. 10).