Dinu C. Giurescu Ţara românească
Yüklə 6,23 Mb.
|
244 Boierii — cei importanţi în orice caz — aveau o „curte", adică o reşedinţă. Atare reşedinţe sînt foarte vechi ; ca şi clasa boierilor, ele au existat — cradem — anterior unificării politice a Ţării Româneşti, la începutul secolului al XlV-lea. Un Tatul dăruieşte Coziei, în 1388, curtea pe locul Hinătestilor182. Cînd la un boier hrisoavele arată, pe lîngă nume, locul său de baştină, este probabil că în acel sat se afla şi curtea sa. Ne gîndim la Radul din Berivoieşti183, la jupan Dra-gomir de la Şegarcea184, la Dumitru din Maniaci185, căruia Dan al II-lea îi întăreşte chiar stăpînirea asupra satului Maniaciul, sau Stanciul Moenescul jupan, cu ai săi, care primesc întărire domnească pentru „moşia lor de la Moeneşti" 186, sau Dragomir din Braneşti şi Petec Bahuşin din Luciani187, sau cunoscutul mare boier Mi-hail din Ruşi, care obţine scutire de la vama tîrgului pentru satul său Ruşii188 ; amintim, în sfînşit, şi de satul cu nume caracteristic „Curtea lui Vîlcan" 189 etc. Se întîmplă şi ca un boier să încerce, fără drept, să-şi stabilească reşedinţa în vreun sat. Aşa a vrut Vlaicu, datei primeşte grabnic poruncă de la Radul cel Mare să părăsească satul ; „...astfel îţi vorbesc domnia mea, ca în ceasul cînd vei vedea această carte a domniei mele, iar tu în acel ceas să-ţi încarci toată marfa şi averea toată, să pleci din sat unde ştii, căci acel sat, Stoioeştii, domnia mea l-am dat călugăriţei, maicii domniei mele, căci i-a fost dat de zestre" 19°. E posibil — chiar probabil — ca asemenea curţi boiereşti să fi avut o împrejmuire mai înaltă de lemn ; în această formă, ele pot fi considerate ca „întărite". Nu avem nici o mărturie însă, în Ţara Românească, despre ridicarea unor cetăţi boiereşti simi- 162 Doc. din 20 mai, DRH, B, I, p. 27 (nr. 9). 183 De la 1400—1403, ibidem, p. 52 (nr. 21). 184 Doc. din 10 iun. 1415, ibidem, p. 82 (nr. 38). 165 Doc. din 1 dec. 1429, ibidem, p. 127 (nr. 66). 186 Doc. din 23 apr. 1441, DRH, B, I, p. 161 (nr. 93). 187 Doc. din 28 mart. 1451, ibidem, p. 179 (nr. 102). 158 Doc. din 1 aug. 1451, ibidem, p. 182 (nr. 104). Cf. pp. 228—229 (nr. 135). 189 Doc. din 18 ian. 1480, ibidem, p. 275 (nr. 170). 190 Doc. din 1495—1496, DRH, B, I, p. 418 (nr. 258). 245 lare celor înălţate de feudalii din centrul şi vestul continentului nostru191. Sătenii In faţa stăpânilor pământului exista o altă clasă socială dependenţi fundamentală. Era alcătuită din cei ce nu mai aveau proprietăţi (ocine), lucrau pământul şi „ascultau" de cei dintâi. Menţiunile documentare asupra clasei dependente sînt relativ sumare în secolele XIV şi XV. Este şi firesc, deoarece statul feudal are menirea să asigure interesele clasei boiereşti, să întărească pe cei ce deţin proprietatea solului, iar actele oficiale, prin întreg cuprinsul lor, exprimă concludent tocmai acest rol al cârmuirii. Dar pă-mîntul era aducător de venit în măsura în care era cultivat, în măsura deci în care cuprindea oameni în stare să-1 lucreze. Cea mai frecventă referire la clasa dependentă o aflăm în însăşi înşiruirea satelor, în cuvântul sat (ctAo), urmat de numele respectiv — cuvînt care are o dublă sem nificaţie : o realitate teritorială — adică suprafaţa cu prinsă între anume hotare şi o realitate socială — adică locuitorii lui. Primul act de danie pentru Vodiţa, pe la 1374, aduce dovada acestei duble semnificaţii : „După acestea — scrie Vladislav I — satul Jidovştiţa, slobod de toate dările şi muncile domneşti şi de oaste... ; şi cîte găleţi vor fi de la satul lui Costea pe Topolniţa..." 192 : dări plătite, munci efectuate, serviciu militar, dijmă — găleţi cu grîne, toate atestă direct prezenţa oamenilor, care pun în valoare pămîntul. Exemplele se repetă cu zecile în actele vremii. Boierii Stoica, Dimitrie, Vîlcan, Mihăilă, Petru şi Şişman stăpânesc patru sate şi jumă tate la 1430 : apare evident că nu ei, ci locuitorii acestor aşezări sint cei care asigură culturile agricole193. La fel , în cazul tuturor proprietarilor mari şi mijlocii194. inclu- siv ctitoriile. Cum sînt numiţi oamenii dependenţi în actele timpului ?
«2 DRH, B, I, p. 18 (nr. 6). 193 Doc. din 16 sept., ibidem, p. 129 (nr. 68). 194 Vezi mai sus, pp. 222—228. 246
Controverse... Foarte frecvent sînt implicit înţeleşi în termenul de sat = Cf/io 195, întrucît, în secolele XIV—XV, numai pămîntul cu locuitori aducea venit, era productiv pentru proprietari. Numai aşa înţelegem cum satele, care au aparţinut mai înainte lui Cazan şi lui Stoian Hal-gaş pot sluji, la 1388, călugărilor Coziei „...pentru hrană şi pentru îmbrăcăminte", după însăşi hotărârea lui Mir-cea cel Bătrîn196. Fără locuitorii aflători în ele, satele Călimăneşti, Jiblea, Bradaţeanii, Seaca şi Hinăteşti n-ar fi fost slobode de toate dările şi muncile, cum hotărăşte acelaşi voievod în favoarea aceleiaşi ctitorii197. Tot la săteni se referă şi Vlaicu I, cînd dăruieşte Vodiţei găleţile de grîne adunate din dijmă, în „...satul lui Costea pe Topolniţa"198 sau din nou Mircea cel Bătrîn, cînd scuteşte Pulcovţii de dări, dijme şi munci, adăugind, explicit : „Cine se va încumeta dintre boierii domniei mele... să-i împiedice pe acei săteni măcar cu un fir de păr... unu1! ca acela va primi mare rău şi urgie de la domnia mea..."199 (subl. ns. D.C.G.). ciao înseamnă şi teritoriul şi colectivitatea oare-1 cultivă, ascultătoare de boier. Nu întâlnim pentru secolele XIV—XV vreun document muntean în care selo să desemneze pe proprietarii devălmaşi200, pe stăpînii de pămînt devălmaşi. Numele obişnuit al ţăranilor depenidenţi în documentele Ţării Româneşti (pînă în secolul al XVII-lea) este acela de vecini, prima lor menţiune scrisă fiind din 14822 195 CONSTANTIN GIURESCU, Studii de istorie socială, pp. 19—20 şi 134 ; ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Despre terminologia ţărănimii dependente..., pp. 1156—1157 ; IDEM, Conside. raţiuni asupra termenilor de vlah si rumân pe baza documentelor interne ale Ţării Româneşti din veacurile XIV—XVII, în SMIM, IV, 1960/p. 67. »« DRH, B, I, p. 27 (nr. 9). 197 DRH, B, I, p. 59 (nr. 25). 198 La 1374, DRH, B, I, p. 18 (nr. 6). 199 Aici identitatea selo = săteni este deplin exprimată : doc. din 11 mai 1409, ibidem, p. 76 (nr. 35). 200 Denumiţi în unele recente studii şl „ţărani liberi". 201 Doc. din 23 mart., DRH, B; I, p. 291 (nr. 179) : vecinii mănăstirii Snagov. 202 CONSTANTIN GIURESCU, Studii de istorie socială, pp. 32—33, 139—140, 219—220. Discuţiile asupra originii ter- 247
nea colectivă a satului se desprind deci oamenii ; evoluţie firească, de vreme ce, în tot evul mediu, rolul cel dintîi în cultivarea ogoarelor îl avea omul, unealta fiind un auxiliar. Rar, pentru această categorie socială este folosit şi termenul de seleani203, derivat de altfel din amintitul selo sim. acela de horane : „Şi iarăşi cine va umbla dintre ţărani (wt x'^P'iHl) pe acei munţi mănăstireşti, ei să plătească călugărilor ce este legea rumânească (aaKOH kajlukh), după spusa domniei mele..." hotărăşte Radu cel Frumos în 1470 204. Cu acelaşi înţeles de om dependent, apare foarte rar şi cuvântul de vlah, al cărui echivalent, în documentele româneşti, este rumân (foarte frecvent întîlnit în acte) : „De la toţi boierii brăileni şi , de la toţi cnejii şi de la toţi rumânii (wt K'hCjX' KAaC(X) scriem ţie, domnului moldovenesc, Ştefan voievod" aşa începe protestul locuitorilor judeţelor Brăila, Buzău şi Rîmnic, adresat lui Ştefan cel Mare, la 1481205. ' în sfîrşit, uneori găsim în texte, tot pentru omul dependent, şi „case" (k8\|th) 206. Pe nume, individual, rumânii nu sînt desemnaţi, în secolele XIV şi XV, decît menului: V. COSTĂCHEL, Despre problema obştiilor..., p. 9S
în documente mai tîrziu însă, din sec. al XVI-lea, şi cu înţelesul de om de rînd : Vezi ŞT. ŞTEFĂNESCU, Consideraţiuni asupra termenilor „vlah" si „rumân"..., pp. 67—68 şi pp. 63—66 unde se arată bibliografia respectivă. aoB Doc. din 1417—1418, DRH, B, I, pp. 82—84 (nr. 39) se referă la 10 familii de orăşeni din Tîrgovişte : Cf. p. 103 (nr. 52), doc. din 28 febr. 1424 ; CONSTANTIN GIURESCU, op. cit., pp. 135—136 şi ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Despre terminologia ţărănimii dependente, pp. 1157—1158. 248 ca o excepţie, îndeosebi cînd cineva se închină sau este destinat — de stăpînire ■— unei mănăstiri. Aşa sînt Lun-gaşi cu nepoţii săi, Ianache, Caloian, Martin, Ivan, Gherghi, Oancea, Sîmbotin, Nicola. Metaxar, Tudoran şi Gheorghe Paramali, alcătuind cele zece „case" puse de Mihail voievod, fiul lui Mircea., sub ascultarea stareţului Coziei, chir Sofronie 2"7. Depen- Dependenţa înseamnă o legătură personală faţă de un stă-denţa, pîn, nu faţă de pămînt 208. Ea se stabileşte prin actul de legătură închinare ce se adresează unei comunităţi ecleziastice sau personală unui boier : „...oricine se va închina cu sufletul şi cu averea lui la mînăstirea de la Cozia... să nu cuteze din neamul sau din rudeniile acelui om să ceară socoteală, nici să spună un cuvînt pentru aceasta pentru că cine se va încumeta, va primi mare rău şi urgie de la domnia mea" — avertizează Mircea cel Bătrîn. Protestele eventualilor moştenitori, frustraţi de bunurile trecute în patrimoniul mănăstiresc, erau oricând posibile ; dar un atare transfer de avere în beneficiul ctitoriei opera, în cazul de faţă, numai fiindcă proprietarul acestei averi se închinase în prealabil egumenului, ca reprezentant al comunităţii ecleziastice. De aceea, voievodul Mircea, în acelaşi hrisov, amintind de donaţia unui Anghel de la Ocna, în favoarea mănăstirii, adaugă că „...nimeni din neamul lui Anghel sau din rudeniile lui" sau dintre dregătorii statului nu au voie să conteste închinarea şi dania209. Uneori atare închinări erau condiţionate, în sensul că donatorul va beneficia de averea sa în continuare pînă la moarte, după oare bunurile vor trece în patrimoniul bisericesc 210. Cînd astfel de acte aveau loc între laici, avem temei să considerăm că ele însemnau trecereau „donatorului" în rîndul oamenilor dependenţi, al celor care nu mai sînt liberi. Şi, o dată cu această agravare a apăsării sociale, 2" DRH, B, I, p. 84 (nr. 39).
249
sporeau şi averile unei minorităţi beneficiare. Pentru secolele XIV şi XV au rămas puţine mărturii documentare ; suficiente însă pentru a ne exemplifica o realitate ce se va manifesta mult mai frecvent în etapele următoare, cu rezultatul „rumănirii", deci a aservirii, unui tot mai mare număr de mici stăpîni de ocini. Laconismul şi formularea neutră din acte nu pot ascunde fondul acestui lent, dar esenţial proces dinlăuntrul societăţii româneşti medievale. Vlad Călugărul întăreşte la 1485, lui Stan Macrea şi familiei sale, jumătate din satul Mihoveni „...cît au ţinut Dragomir şi Zlatco, pentru că au închinat-o Dra-gomir şi Zlatco jupanului Draghici al lui Stoica înaintea lui Radul voievod... Iar jupan Eh"aghici a vîndut lui Stan Macrea şi lui Stoia, pentru 600 aspri şi un cal bun..." 211. Beneficiarul este un boier de rang, un jupan ; condiţia „donatorilor" n-o cunoaştem şi nici motivele care i-au obligat la acest gest. Dar notăm că din închinarea personală, însoţită de aceea a pămîntului (o jumătate de sat), hrisovul domnesc reţine numai efectele materiale ale acestei închinări şi anume transferul de proprietate. La fel se întîmplă şi cu jupanii Bran, Radul spătar şi Patru stratornic — iarăşi boieri de rang — numiţi chiar „vlas-teli" în actul domnesc, care stăpînesc în Băleşti „...partea lui Dobre pentru că le-a închinat-o lor Dobre în zilele lui Basarab voievod". Temei suficient pentru ca şi Vlad Călugărul să le întărească proprietatea, cu drepturi depline opozabile „erga omnes", exprimate prin formula „...ca să le fie de ocină şi de ohabă şi de nimeni neatins" 212. Ce obligaţii rezultă dintr-o atare închinare ? O formulare globală a lor o aflăm în înseşi actele epocii, prin cuviinţele supunere şi ascultare. Mircea cel Bătxîn dăruieşte Co-ziei satele Micleuşevţi, Curilo şi Grădanovţi „...ca să fie în supunere faţă de acea mînăstire şi de toţi fraţii"213, deci faţă de comunitatea ecleziastică şi, totodată, faţă de toţi membrii ei : relaţiile de la om la om erau astfel limpede exprimate. Aceeaşi „îndatorire", cînd stăpînul este un laic : „...astfel vă porunceşte domnia mea — scrie 211 Doc. din 7 sept., DRH, B, I, p. 315 (nr. 195). 212 Doc. din 6 mai 1492, DRH, B, I, p. 368 (nr. 229). 213 Doc. din circa 1400, DRH, B, I, p. 49 (nr. 20). 250
voievodul Alexandru x\ldea boruşanilor — ca să fiţi ascultători... cinstitului, celui ce mi^a slujit mult, din casa domniei mele jupanului Voicu, pentru că-i sînteţi veche şi dreaptă ocină ...să-l ascultaţi şi să-l cinstiţi... Altfel să nu fie, după porunca domniei mele" 214 (subl. ns. D.C.G.), adaugă domnul care, prin calitatea sa, de cea mai înaltă autoritate politică, reamintea sătenilor dependenţi că erau obligaţi să-şi îndeplinească îndatoririle faţă de boierul de rang. Ascultarea, supunerea nu erau facultative, ci obligatorii în cadrul relaţiilor sociale existente, iar cei care se împotriveau sau se sustrăgeau aveau să se aştepte la acţiunea represivă a aparatului de stat. Ce cuprinde o atare formulare generală ? Intr-o poruncă adresată tuturor satelor Tismanei, Miroea cel Bătrîn este explicit : „Şi să fiţi în supunere despre toate slujbele şi dăjdiile şi de posadă şi de găleţi ohabnice şi de coşniţe ohabnice" 21& (subl. ns. D.C.G.). în plus, amenzile şi alte pedepse impuse locuitorilor pentru felurite delicte erau adunate tot în beneficiul mănăstirii. „Supunerea, ascultarea" însemnau, aşadar, pentru vecini (rumâni) un ansamblu de obligaţii, care cuprind dijme din produse, dări şi lucrul216. Desigur, alături de obligaţii se rînduiau, întărite prin tradiţie, şi anume „drepturi" ale rumânilor. Casa construită de rumân, via sau livada sădite de el, porţiunea defrişată din pădure îi aparţineau deplin, putînd să le vîndă sau să le transmită prin moştenire217. Aveau şi putinţa de strămutare, dacă însă împlineau anume îndatoriri faţă de stăpînul lor : „Dă domnia mea această poruncă a domniei mele — hotărăşte Mircea cel Bătrîn pentru satul Cărăreni al Coziei — ...ca oricine ar dori să meargă din satele boiereşti mari sau mici... să fie slo- 2" Doc. din (1431—1436), DRH, B, I, p. 132 (nr. 70).
251
bod de orice dăjdii mari şi mici...". Şi pentru ca autorităţile locale să nu se opună, domnul adaugă : „Cine va împiedica pe acel om sau dintre boieri sau dintre cnezi sau pentru posadă sau pentru vama sau pentru găletarit, să împiedice pe acel om, unul ca acela va primi blestem de la Dumnezeu... Şi de la domnia mea va primi mare rău şi urgie"218. Vecinii din satele boiereşti doritori a se strămuta în Cărăreni aveau voia s-o facă, beneficiind şi de scutire de dări. Aceeaşi situaţie şi cînd se întemeia un sat de către mari boieri — de exemplu, de jupanii Pîrvul şi Danciul Cra-iovescu — ; în acest caz, Vlad Călugărul hotărăşte „...ca ori cîţi rumâni va vrea să adune pe a lor moşie ce se numeşte Potel. ei să fie slobozi şi de toate slujbele şi dăjidiile..." 2i9.' Actul nu formulează vreo prealabilă condiţie. Ea exista însă şi consta în obligaţia de a plăti găleata de ieşire : „...oricîţi vecini vor merge în satele sfintei mănăstiri (Tis-mana) iar cnezii să nu cuteze să-i oprească, ci să le ia numai găleata, pentru că cine îi va opri, rău va păţi. Altfel nu este", hotărăşte Radu cel Mare în 1498 22°. Stabilirea într-un alt sat nu însemna eliberarea din rumânie. Semnificativ însă, strămutarea aceasta era organic -asociată cu roadele pamîntului, cu plata unei anume cantităţi de produse (grîu, orz). Nu ştim cît de mare era această cantitate în secolele XIV şi XV221. Emanciparea rumânului era, de asemenea, posibilă ; ea se producea practic, prin cumpărarea de la stăpîn a pamîntului, pe care rumânul se hrănea. A rămas o singură mărturie pentru secolul al XV-lea, consemnată într-un act din 1604. Opriş din Cîrstieneşti revendică mai mulţi megieşi din Văleni ce se vîruduseră lui Pîrvul Logofătul. Pentru a lămuri pricina, voievodul Radu Şerban
252
cercetează actele, ajungînd la următoarea încheiere : „...şi am văzut şi a procitit domnia mea şi cartea Iui Dan Vodă cel de demult şi am adevărat domnia mea cum că s-au răscumpărat acei mai sus numiţi oameni de atunci, dintr-acele zile de demult" 222. Este greu de apreciat cît de frecvente erau atare eliberări ; judecind după evoluţia din secolul al XV-lea, răscumpărările erau sensibil mai rare decît fenomenul invers, al iobăgirii. Ansamblul de obligaţii şi drepturi ce determinau condiţia rumânului nu a fost adunat, codificat în scris ; transmis din generaţie în generaţie, el era însă foarte bine cunoscut şi avea putere de lege scrisă. Dovadă că este invocată uneori, constituind o legiuire caracteristică pentru întreaga clasă socială a vecinilor. Ţăranii care vor umbla cu vitele lor pe Munţii Parîngul, Oslea, Sorbele şi Boul aparţinînd mănăstirii Tismana vor plăti călugărilor „...ce este legea rumânească" (aiKOH K/UIUkh), hotărăşte Radu cel Frumos la 1470223. Cît anume, nu era nevoie de adăugat, deoarece cuantumul era cunoscut de toţi. Au existat printre rumâni mai multe categorii ? Pornind de la un document din 10 iulie 1511, s-a dat un răspuns afirmativ : „...este clar că au existat în secolul al XV-lea două categorii de ţărani dependenţi cei de obşte şi coloniştii, desprinşi de obşte, veniţi ca fermieri pe moşia boierului, pe bază de contract, adică de învoială nescrisă"224. Dar în actul sus-amintit citim numai următoarele : „Şi iarăşi ori cîţi vecini vor veni să şadă la Rogozeşti, iar ei să fie slobozi de toate slujbele şi dările mari şi mici numai pe şapte ani, numai să dea birul şi să facă oastea cea mare şi alta nimic" 225. Formularea e limpede : vecinii se stabilesc în Rogozeşti nu pe temeiul unei învoieli nescrise, ci au această libertate de stabilire recunoscută de un act domnesc ; condiţia lor nu diferă de a celorlalţi rumâni ; numai că beneficiază, temporar,
253
de o scutire de dări şi slujbe ; după expirarea termenului, nu mai există vreo deosebire faţă de ceilalţi. In concluzie, stabilirea a două categorii distincte de ţărani dependenţi în secolul al XV-lea nu este dovedită documentar. Nu avem mărturii scrise asupra organizării interne a satelor dependente în secolele XIV—XV. Unele urmau, probabil, viaţa şi rînduielile obştilor cu toate întocmirile lor ; altele — vezi satele Cărăreni sau Potelu amintite mai înainte — cuprindeau rumâni adunaţi din diferite locuri, fără ca între ei să existe multiplele legături ale obştii. Alături de stăpînii pămîntului şi de rumâni (vecini), o a treia mare categorie socială sînt târgoveţii, locuitorii tîrgurilor : nume de veche origine, cel dintîi folosit în limba română pentru noţiunea de aşezare urbană, răs-pîndit în toate teritoriile româneşti, însemnînid, la început, locul unde se face schimb de produse, comerţ226. Multe tîrguri preced formarea statului feudal al Ţării Româneşti (ca şi în Moldova de altfel) ; atestarea documentară nu constituie un indiciu al vechimii lor, fiind determinată, de obicei, de un act al autorităţii politice — tratate de negoţ, eliberare de hrisoave interne — sau de vreo relatare a unui călător. în ordine cronologică, primul amintit în scris este oraşul Cîmpulung, la 1300. Argeşul (Curtea de Argeş) îşi are începuturile cam în acelaşi timp, ambele centre fiind capitale ale Ţării Româneşti. Urmează, în ordinea menţiunilor documentare, Brăila şi Slatina (1368) ; Ruşii de Vede şi Piteştii (1385) ; Rîmnicul Vîlcii (1388 — dar ştim că exista şi sub Dan voievod) ; Tîrgovişte (şi aci capitală a ţării) ; Ocnele Mari (1402—-1418) ; Tîrg-şorul (1413) ; Tîrgul Jiu (1429) ; Buzău, Gherghiţa şi Oraşul de Floci (toate într-un act din 1431) ; Bucureştii (1459). Foarte rar sînt amintite, la Dunăre Turnu-Severin şi Giurgiu, ambele clădite tot la cunoscute vaduri, precum şi Rîmnicul Sărat, pe rîul Rîmnic, loc de etapă pe calea
254
spre Moldova. în Dobrogea, oraşele existente încă din secolele XI—XII se constituie mai ales ca porturi dunărene, dar şi în jurul unor cetăţi — reşedinţă a administraţiei bizantine : este cazul centrelor Garvăn, Capidava, Pâcuiul lui Soare şi mai ales Vicina 227. In toate cazurile amintite menţionarea documentară a centrului nu este în legătură cu începuturile sale ci, aproape întotdeauna, arată rosturile oraşului în desfăşurarea negoţului sau confirmă unele proprietăţi existente acolo etc. Ceea ce atestă actele este numai existenţa tîr-gului la data respectivă. Ceea ce ne îngăduie să presupunem că la unificarea teritorială şi politică a Ţării Româneşti, principalele tîrguri erau în fiinţă ca centre de negoţ şi de producţie meşteşugărească, ca sedii ale autorităţii politice, uneori şi religioase. Ca repartizare teritorială, cele mai multe sînt situate în zonele deluroase ; altele se află pe linia Dunării la vaduri şi numai cîteva se ridică în regiunile de cîmpie (Caracal, Slatina, Ruşii de Vede, Bucureşti). Aproape toate sînt aşezate pe malul nurilor şi reprezintă punctele principale de staţionare şi de întîlnire în reţeaua rutieră a ţării.
Desemnarea locuitorilor din oraşe se face obişnuit după numele aşezării. Dan al II-lea se adresează cîmpulunge-nilor, arghişanilor, tîrgoviştenilor, gherghiceanilor, brăi-lenilor, buzoienilor, flocenilor229. Alteori, numele de tîrg înglobează şi întreaga colectivitate umană : „Scrie domnia mea — citim în hrisovul amintitului voievod •— întregii 227 ŞT. OLTEANU, Cercetări cu privire la geneza oraşeloi medievale din Ţara Românească, în „Studii", XVI, 1963, nr. 6, pp. 1255—1282, cu o amplă bibliografie. 228 Comparativ cu neguţătorii şi meşteşugarii aflaţi la sate : ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile..., p. 208, fig. 4. Cf. P. P. PA- NAITESCU, Introducere la istoria culturii, pp. 279—286. 229 Doc. după 30 ian. 1431, DRH, B, I, p. 131 (nr. 69). 255
ţări a domniei mele, celor mici şi celor mari şi tuturor tîrgurilor... Şi aceasta să ştiţi..." 230. Condiţia socială era aceea de supuşi ai domniei, în-deletnicindu-se cu comerţul, meşteşuguri, agricultura, plătind dările aferente. Dar unii orăşeni erau oameni dependenţi 231. Deoarece „ocolul" tîrgurilor — lipsite de altfel de
Despre relaţiile sociale şi antagonismele lor în mediul ' urban, documentele dezvăluie prea puţin. Orăşenii dependenţi urmau condiţia vecinilor şi erau obligaţi să asculte de stăpîn. O spune limpede Dan al II-lea, cînd enumera cele 10 familii ascultătoare de egumenul Coziei şi Codmenei „...ca să fie în supunere şi pentru toată nevoia, la orice vreme" 233. Vedem cele zece „case" obligate să dea toate dijmele, dările legate de îndeletnicirile agricole, plus „...toate engariile, mici şi mari" aflătoare în Tîrgovişte 234. Intre ceilalţi orăşeni (formînd grosul populaţiei) şi autoritatea politică (domnia) existau interese reciproce ; de aici şi sprijinul dat periodic de voievozi neguţătorilor în relaţiile lor cu partenerii externi, îndeosebi cu braşovenii, ca şi în exercitarea negoţului în-lăuntrul ţării235. Sprijin care însemna, desigur, împlinirea de către tîrgoveţi a tuturor obligaţiilor de muncă, dări şi dijme faţă de domnie. în ce măsură aceste obligaţii au sporit, de-a lungul secolelor XIV şi XV, nu putem şti din documentele păstrate şi nici dacă au izbucnit conflicte, aşa cum sînt cunoscute în alte zone ale Europei. După cum nu avem informaţii despre tensiunile, probabile, dintre tîrgoveţii avuţi care deţineau şi dregă- toriile oraşului şi locuitorii de rînd. In schimb, cunoaştem /
«o Ibidem. ' 231 Doc. din 1417—1418, DRH, p. 84 (nr. 39). Cf. p. 103 ' (nr. 52). ,; 232 ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Istorie si demografie, p. 940. 233 DRH, B, I, p. 103 (nr. 52). w4 Ibidem. 235 Vezi mai sus, pp. 147, 173 şl urm. 256 „vama tîrgului" plătită de toţi sătenii şi de alte categorii, care-şi desfăceau mărfurile în oraş, vamă ce putea deveni mai apăsătoare dacă ne raportăm la ştirile din secolul al XVII-lea236. Robii o ultimă categorie socială era a robilor. Dan I întăreşte Tismanei, în 1385, „ţigani, 40 sălaşe" dăruiţi ctitoriei de Vlaicu I 237. La fel, Cozia primeşte „300 sălaşe de ţigani" de la Mircea cel Bătrîn238. Robi mai au şi ctitoriile Snagov23", Bolintinul240, Glavacioc241, Bistriţa242, precum şi o sumă de boieri, de exemplu jupanii : Stanciul Moenescul, cu 15 ţigani243 ; Mihail din Ruşi cu 9 familii de robi244 ; Şerban şi fratele său Aldea din Ţara Făgăraşului245 ; Ticuci cu fraţii săi care au 16 familii de ţigani 246 ; Milco stolnicul 24? ; Chirtop 248 ; Ghicoş 249 ; jupaniţa Stana250. Cum apar robii în documentele epocii ? Obişnuit prin numele colectiv de „sălaşe" {mKkfLJ) '• »Şi 40 sălaşe de ţigani" citim într-un act de la Mircea cel Bătrîn251. ai ISUS; pp_ 145—J4g_ 237 Doc. din 3 oct., DRH, B, I, p. 21 (nr. 7). Cf. doc. din 27 iun. 1387, 1391—1392, c. 1392, pp. : 23, 36, 41, 156. 238 Doc. din 20 mai 1388; ibidem, p. 27 (nr. 9). Cf. doc. din 8 ian. 1392, 19 iun. 1421 (unde sînt menţionate numai 45 sălaşe de ţigani), 9 ian. 1443 (50 sălaşe), 7 aug. 1451 (idem), 15 iul. 1475 (300 sălaşe), 9 sept. 1478 (350 sălaşe), 17 apr. 1488 (300 sălaşe) : pp. 44, 99, 167, 188, 249, 267, 340 (nr. 17, 49, 96, 107, 150, 161, 212). 239 Doc. din 30 iun. 1441, ibidem, p. 166 (nr. 95). Cf. doc. din 28 oct. 1464, ibidem, p. 218 (nr. 127). 240 Doc. din 29 apr. 1453, ibidem, p. 191 (nr. 109). Cf. doc. din 4 sept. 1474, ibidem, p. 243 (nr. 147) ; din 12 sept. 1479, idem, p. 268 (nr. 163). 241 Doc. din 16 ian. 1493: DRH, B, I, p. 390 (nr. 241). 242 Doc. ante 16 mart. 1494, ibidem, p. 400 (nr. 246). Cf. doc. din 16 mart. 1494, p. 404 (nr. 247). 243 Doc. din 23 apr. 1443, ibidem, p. 161 (nr. 93). 244 Doc. din 25 aug. 1469, ibidem, p. 228 (nr. 135). 245 Doc. din 8 mai 1476, ibidem, p. 255 (nr. 152) (7 fa milii de ţigani). 246 Doc. din 18 ian. 1480, ibidem, p. 276 (nr. 170). 247 Doc. din 20 iun. 1489, ibidem, p. 347 (nr. 217) (1 ţigan). 24S Doc. din 9 iul. 1492, ibidem, p. 370 (nr. 230). 249 Doc. din 15 iun. 1499, ibidem, p. 477 (nr. 292). 250 Doc. din 6 oct. 1499, ibidem, p. 481 (nr. 294). 261 Doc. din 1391—1392, ibidem, p. 36 (nr. 14). Yüklə 6,23 Mb. Dostları ilə paylaş:
|