Dinu C. Giurescu Ţara românească

R. P. BULGARIA

o Emisiuni da la 1093 la 1180

n Emisiuni de ia 1222 la 1261 (Nicea)

a Emisiuni de la 1261 la 1327 (Casistantinopol)

e Emisiuni de fa 1222 ia 1327 (Ifitr-un aseiaşi tezaur)

vreme ce către finele secolului al XIII-lea, o casă la Constantinopol, în cartierul genovez, valora 40 de hiper­peri, iar echiparea completă a unei nave maritime se ri­dica la 230 de hiperperi³⁹³. Reţinem că alături de pie­sele originale există o sumă de imitaţii din bronz argin­tat ³⁹⁴. Tot imitaţii, din emisiuni locale — dar după mo­delul dinarilor vienezi³⁹⁵ — s-au găsit la Turnu Seve-_rm 396 (139 ţjg piese). Exemplele citate sînt tot afîtea dovezi ale utilizării curente a banilor, ca instrument de schimb al mărfurilor, în Ţara Românească, fenomen ce vădeşte o accentuare în secolul al XIH-lea.

Realitate confirmată de altfel şi de documentele scrise. Diploma acordată cavalerilor ioaniţi în 1247, menţio­nează veniturile stăpînilor feudali scoase din circulaţia monetară, în Oltenia mai ales³⁹⁷. După încercarea ne­reuşită a lui Litovoi, fratele acestuia se răscumpără din captivitate plătind coroanei ungare „...o însemnată sumă de bani"³⁹⁸. Basarab I, în timpul campaniei din 1330, oferă regelui Carol Robert, pentru încetarea ostilităţilor, 7 000 de mărci de argint, ceea ce reprezintă 74 kg de aur fin sau 1 447 kg de argint cu titlul de 800%³" ^sau 1 680 000 de dinari ⁴⁰° „...o avere fabuloasă la acea

ALĂTURI DE MONEZILE DE BRONZ CARE AU MIJLOCIT SCHIMBURILE COMERCIALE, AU CIRCULAT ŞI MONEDE DE AUR BIZANTINE - HIPER­PERI - Îndeosebi emisiunile din secolul al xiii-lea. însemnă­tatea LOR ÎN VIAŢA ECONOMICA A ŢÂRII ROMÂNEŞTI, ÎN AMINTITA EPOCĂ, SE POATE APRECIA ŞI DIN FAPTUL CĂ SECOLE DE-A-RÎNDUL, DUPĂ CONSTITUIREA STATULUI FEUDAL INDEPENDENT, O TAXĂ PE COMERŢUL CU VIN ŞI O ALTA PE VÎNZĂRILE DE PEŞTE LA BĂLŢI S-AU NUMIT „PĂRPĂR". (HARTA, DIN STUDIUL LUI OCTAVIAN ILIESCU, L'HY-PERPERE BYZANTIN AU BAS-DANUBE DU Xl-E AV XV-E SIECLE, ÎN „REVUE DES ETUDES SUD-EST EUROPEENNES", VII, 1969 NR. 1, PP. 209-119).

³⁹³ OCT. ILIESCU, G. SIMION, Le grand trişor de mon-
naies et lingots des XIII^e et XIV^e siecles trouve en Dobroudja
septentrionale, în R.d.E.S.E.E., II, 1964, nr. 1—2, pp. 220—221
şi 227.

³⁹⁴ Ibidem, p. 225.

³⁹⁵ Datate 1261—1282.

³⁹⁶ DINU C. GIURESCU, op. cit., p. 369 şi notele 5—6.

³⁹⁷ DRH, B, I, p. 8.

³⁹⁸ Document din 8 ian. 1285, DIR, XIII—XIV—XV, B,
p. 7 (nr. 3).

389 _OCT ILIESCU, Despre natura juridică..., pp. 139—141. ⁴ C. C. GIURESCU, Organizarea financiară..., p. 16.

205

vreme" ⁴⁰¹. Marile rezerve de care dispunea visteria dom­nească încă din primele două decenii ale statului feudal al Ţării Româneşti se datoresc, în principal, mişcării măr­furilor întemeiată pe circulaţia monetară, pe funcţiona­rea continuă a vămilor, pe încasarea unor dări în bani. Fără prezenţa obişnuită, curentă, a monedei în viaţa eco­nomică şi socială din cnezatele şi voievodatele româneşti în secolul al XlII-lea, numerarul de care dispunea Ba-sarab I la 1330 nu se poate explica.

Intr-o atare evoluţie este absolut normal ca voievozii munteni să treacă la baterea unor monede proprii. Prima emisiune aparţine lui Vlaicu, începând cu 1365, cu piese de argint în 3 valori diferite, cea mai mare (1,05 g) echi­valentă ducatului veneţian, a doua (0,70 g) egală ca valoare dinarului unguresc, cea mai mică (0,35 g), nu­mită ban, nume ce s-a păstrat pînă astăzi în vorbirea curentă⁴⁰². Baza metrologică a emisiunilor a constituit-o, probabil, o unitate ponderală — marca de 210 g de ar­gint — din care se băteau 200 de ducaţi sau 300 de dinari sau 600 de baniⁱ⁰³. Emisiunile Ţării Româneşti continuă de la Vlaicu (Vladislau) din 1365 şi pînă în 1477 404 . j_{n aces}t interval, numai la cîţiva voievozi nu s-au identificat încă monedele proprii⁴⁰⁵. După 1477, domnii nu-şi vor mai exercita dreptul de a bate monedă, la acest rezultat contribuind însă şi pătrunderea masivă a asprului otoman pe piaţa munteană, unde a înlocuit treptat ducaţii locali⁴⁰⁶.

De reţinut — fapt care subliniază puterea lor circula­torie — că monedele Ţării Româneşti s-au regăsit în Do-brogea (Niculiţel, Luncaviţa, Enisala, Constanţa), în Moldova (la Suceava şi la Cîrpiţi — judeţul Iaşi), în Ţara Bîrsei, în Bulgaria (Vidin, Ruse, Ecrene), în Iugo­slavia (Reşava), în Pusta Ungară şi chiar în apropierea Veneţiei⁴⁰⁷.

«1 OCT. ILIESCU, Moneda în România, p. 14.

402 Xoată expunerea se întemeiază pe sinteza OCT. ILIESCU,

Moneda în România, pp. 14—15. Vezi şi bibliografia indicată la
pp. 59—60 şi 8—12.

⁴⁰³ Ibidem.

404 OCT. ILIESCU, op. cit., pp. 15—22.

⁴⁰⁵ Radu Praznaglava ; Alexandru Aldea, Basarab al II-lea ;
Vlad Ţepeş.

^4U6 OCT. ILIESCU, op. cit., p. 23. *" Ibidem, p. 24.

206

Concluzii Din toate mărturiile amintite, concluzia se desprinde evi-asnpra dentă. Dezvoltarea economică a Ţării Româneşti, avînd dezvoltării ca temei cultivarea solului şi creşterea vitelor, intrase, economice încă din feudalismul timpuriu, în faza în care folosirea a Ţării monedei ca etalon de valoare şi mijloc general de schimb Româneşti se impusese treptat, procesul accentuîndu-se vizibil în în secolele secolul al XlII-lea şi continuînd mai amplu după 1300. XIV şi XV Producţia de mărfuri pentru piaţa internă şi externă, fără de care o atare circulaţie monetară ar fi un nonsens, creşte treptat, cu aceeaşi amplificare în secolul al XlV-lea şi la începutul celui următor, cînd sînt atestate şi princi­palele oraşe („tîrguri") ale Ţării Româneşti, cînd nego­ţul extern cunoaşte şi primele reglementări scrise din partea conducerii politice a statului, cînd domnia, mai ales în tot secolul al XV-lea, favorizează, sprijină, dez­voltarea tîrgurilor ţării şi apără interesele neguţătorilor săi, în tranzacţiile externe.

De altfel, această evoluţie economică a Ţării Româneşti se înscrie în coordonatele europene. în secolele IX—XIII, teritoriul dintre Carpaţii meridionali şi Dunăre s-a aflat în zona de circulaţie a monedei bizantine, utilizată efec­tiv în tranzacţii şi în cnezatele şi voievodatele româ­neşti, începînd mai ales din secolul al XlII-lea, în în­treaga Europă centrală şi de vest, groşii de argint cunosc emisiuni succesive, cu folosirea lor tot mai largă în schimbul de mărfuri⁴⁰⁸, în aşa măsură, încît efectele acestei circulaţii monetare sînt cunoscute în multiple mărturii ale epocii, inclusiv într-un tratat teoretic da­torat lui Niicole Oresme şi intitulat (1366) : De ori­gine, natura, jure et mutationibus monetarum (Despre originea, natura, dreptul de emisiune şi schimbările de curs ale monedelor). La această evoluţie general euro­peană privind prezenţa şi rolul monedei în viaţa eco­nomică şi socială participă, în mod firesc, normal, şi Ţara Românească.

în concluzie, chiar din etapa feudalismului timpuriu (secolele IX—XIII), dar mai ales după 1300, în Ţara Românească se dezvoltă, treptat, schimbul de mărfuri intern — şi în zone mai limitate (satele din jurul tîr-

⁴⁰⁸ JACQUES LE GOFF, Civilizaţia Occidentului medieval, pp. 334—335.

207

gurilor), ca şi pe arii mai largi pentru anume produse (peşte, sare, vin, produse din metal). In paralel, chiar de la 1280 şi în continuare, în secolul al XlV-lea, este consemnată în scris participarea ţărilor române Ia ma­rele comerţ intereuropean, efectuat de genovezi şi ve-neţieni la gurile Dunării care cumpără aici — îndeo­sebi la Vicina, apoi la Chilia — mărfurile ce-i inte­resează. In circulaţia mărfurilor, tranzacţiile din inte­rior, ca şi în cele externe, moneda este folosită tot mai curent ca mijloc de plată, cu aceeaşi accentuare a ro­lului său spre finele secolului al XIH-lea şi mai ales în cel următor. Stadiul însuşi al creşterii economice — tîrguri periodice, tîrguri permanente devenite oraşe, cir­culaţia internă a unor mărfuri, participarea efectivă, importantă, la schimburile intereuropene, circulaţia mo­netară — explică de ce s-a impus, cu necesitate, so­cietăţii feudale româneşti, la finele secolului al XIH-lea, trecerea de la fărîmiţarea politică existentă (cnezate şi voievodate) la constituirea unui stat centralizat, cuprin-zînd tot teritoriul dintre Carpaţii meridionali şi Dunăre, avînd în frunte un „voievod şi domn", cu un aparat de stat în subordinea sa, în stare să cuprindă, să controleze efectiv teritoriul amintit. Noua întocmire politică a Ţării Româneşti, în jurul anului 1300, sub cîrmuirea lui Ba-sarab I, şi consolidarea progresivă a acestei întocmiri, a acţionat la rîndu-i asupra realităţilor economice, accen-tuînd dezvoltarea, în continuare, a circuitelor de mărfuri dinlăuntrul ţării, ca şi cu alte state, ilustrînd, grăitor, de-a lungul secolelor XIV şi XV, interdependenţa şi con­diţionarea factorilor economici, sociali şi politici. întoc­mirea societăţii din această etapă, ca şi cunoaşterea al­cătuirilor politice, a mecanismului vieţii de stat —• ad­ministrative, fiscale, judiciare, militare — confirmă această interdependenţă şi concordanţă între liniile esenţiale ale creşterii vieţii materiale (producţiei de bunuri), sociale şi politice. Analiza tuturor mărturiilor lăsate de aceste rea­lităţi esenţiale infirmă, totodată, concluziile potrivit că­rora în istoria Moldovei şi Ţării Româneşti, trebuie deo­sebite două etape distincte. Una pînă către 1450—1460, ciîid predomină economia naturală, a doua în ultimele decenii ale secolului al XV-lea, cînd ar fi avut loc o creştere sensibilă a producţiei de mărfuri şi o dezvoltare

208

a pieţei interne⁴⁰⁹, cu sporirea rolului neguţătorilor au­tohtoni şi în schimburile externe, sprijiniţi numai în această a doua fază de factorul politic (domnie) ; etape cărora le-ar corespunde, în suprastructură, fărîmiţarea feudală şi respectiv procesul de centralizare a statului. Aceste două etape în evoluţia economică socială şi de stat, cu momentul de demarcaţie către 1450—1460, nu sînt confirmate de mărturiile documentare analizate în totalitatea lor.

⁴⁰⁹ De altfel, încă din antichitatea tîrzie (secolele IV—VI), apoi începînd din nou din secolele IX—X—XI, descoperiri nu­mismatice ample atestă, cu totul concludent, coexistenţa formelor de economie naturală cu acelea ale economiei de schimb, folosind moneda. Cu atît mai mult, o demarcaţie între ele, spre mijlo­cul secolului al XV-lea, apare ca o pură construcţie teoretică, fără vreo confirmare documentară.

209

•J

i

I'.JI J.ii

u\ i .•iii.'.'-.v

Societatea medievală: alcătuiri şi antagonisme

generalităţi

di" clnd a fost luat în stăpînire pămîntul? stăpînii pămîntului:

cxt desemnaţi în aci i. nominal, boierii, slugile (dregătorii),

jupanii, cnezii

dii erenţieri în cadrul stăpînilor pămîntului dinamica înlăuntrul clasei stăpînilor de pămlnt

devălmăşia

boier Înseamnă stăpîn de moşie cu privilegiu de imunitate?

temeiurile pf. care se exercită stăpînirea pămîntului

domeniul feudal

cuprindea domeniul feudal un teritoriu unitar?

a existat o rezervă feudală?

sătenii dependenţi

, .,,• dependenţa, legătură personală

, „obligaţiile" celor dependenţi, faţă de stăpîn,

accentuarea exploatării

TlRGOVEŢII

VECHIMEA TÎRGURILOR DIN ŢARA ROMANEASCĂ

TEMEIUL LOR ECONOMIC

CATEGORII DE TÎRGOVEŢI

ROBII

ÎN SECOLELE XIV-XV,

DETERMINANTE PENTRU ALCĂTUIREA SOCIALĂ, SlNT

STĂPÂNIREA PĂMtNTULUl, PRINCIPALUL MIJLOC DE PRODUCŢIE,

CORELATĂ CU FELUL CUM STĂPÎNII tŞI LUCREAZĂ OCINELE:

PRIN MUNCA LOR ŞI A FAMILIILOR LOR,

SAU DIMPOTRIVĂ,

EXPLOATÂND FORŢA DE MUNCĂ A UNOR OAMENI DEPENDENŢI.

„«ir

Qenev&lităţi Actele cancelariei cuprind succinte referiri la structura socială din secolele XIV şi XV : boieri mari şi mici, cnezi, slugi, săraci, nume de sate incluzînd colectivitatea locuitorilorⁱ. Alte desluşiri nu dau, socotind, pesemne, realităţile la care se referă ca binecunoscute de toţi.

Pentru Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, urmînd preceptele ideologiei religioase, lumea pămîntească se rînduieşte într-o anume ordine după aceea cerească. După ce invocă puterile cereşti şi pe slujitorii bisericii, autorul Învăţăturilor se adresează boierilor, dre­gătorilor, săracilor şi propriilor săi copii ².

De cînd După ce criterii desluşim şi urmărim astăzi întocmirea

a fost socială a vremii ? Pămîntul constituia cel mai important

"luat mijloc de producţie. Stăpînirea pămîntului este cel din-

în iii criteriu pentru a cunoaşte structura societăţii; de o

stăpînire parte se rînduiesc stăpînii pămîntului, de altă parte oa-

pătnîntul? menii dependenţi, ascultînd de cei dintîi şi muncind zi

de zi pentru cultura cîmpurilor.

Iar în rîndul stăpînilor pămîntului, trebuie să deose­bim pe cei ce-şi lucrează moşia direct, ei şi familia lor, şi separat, cei ce exploatează munca altora, a oamenilor dependenţi.

Mărturiile epocii confirmă atari delimitări fundamen­tale ?

Cînd s-a constituit Ţara Românească în hotarele ei dintre Carpaţi şi Dunăre, la începutul secolului al XlV-lea, pămîntul fusese luat în stăpînire din cele mai îndepăr­tate timpuri — românii moldoveni foloseau cuvintele „...iar hotarul ... să fie după vechile hotare pe unde din veac au umblat"³. Teritoriul fiecărui sat era atît de

¹ Vezi exemplele în continuare.

² învăţăturile lui Neagoe Basarab către jiul său Theodosie,
ed. Florica Moisil, Dan Zamfirescu, G. Mihăilă, Bucureşti, 1970,
pp. 335—336.

³ De ex. doc. din 12 mart. 1423, M. COSTACHESCU, Do­
cumente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, voi. I, Iaşi,
1931, pp. 153—155 (nr. 50). Din 755 sate moldoveneşti men­
ţionate în documente, în primele nouă decenii ale vieţii de stat,
525, deci peste 2/3 au hotare foarte vechi, dinainte de înteme­
iere : H. H. STAHL, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe
româneşti, I, Bucureşti, 1958, p. 105. Cf. CONSTANTIN C.
GIURESCU, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al
X-lea pînă la mijlocul secolului al Xl-lea, Bucureşti, 1967, p. 71.

_I

213

bine cunoscut, încît cancelaria domnească nu socotea necesar, în genere, să descrie perimetrul respectiv, cu semnele sale distinctive. Ctitoria de la Vodiţa primeşte satul Jidovştiţa, „...slobod de toate dările şi muncile domneşti..." şi găleţile cu dijmă din grîne de la satul lui Costea pe Topolniţa⁴. Voievodul Radu I dă Tismanei satele Vadul Cumanilor, Hîrsomuinţi şi Tismana —■ la acesta din urmă precizînd numai „...cit a fost Ligăcească şi Rusească" — şi Jidovştiţa⁵ : unde erau aşezate şi îndeosebi cît se întindeau fiecare, erau fapte notorii, atît de bine fixate în conştiinţa oamenilor vremii, încît n-aveau nevoie să fie reamintite decît în cazuri speciale, ca excepţii. De aceea, în primele două secole după înte­meierea Ţării Româneşti (pînă către 1500), întîlnim numai cîteva descrieri privind hotarele satelor, a oci-nelor. Ca de exemplu, cînd „Taeîncoş şi Stan şi Colţea" îşi înfrăţesc pămmturile, pentru ca „...să se ştie şi hota­rele" nou constituite⁶. Sau cînd 5 familii cumpără la Negoeşti⁷, cu 680 de aspri, partea din sat care aparţinea lui Tudor, Badea şi Oancea ; documentul adaugă „...ori-cît se va alege toată, de pretutindeni, însă de la mal pînă la sălcii şi pînă la ulmul, pînă la matca văii, pînă la obîrşia văii, de aici pînă la piscul de jos, pînă unde este Guia şi pînă la hotarul lui Sutilă şi pînă la rîu..." ⁸. Can­celaria domnească şi părţile interesate socot deci nece­sară precizarea hotarelor numai cînd intervine o schim­bare a rînduielilor teritoriale ştiute, transmise din gene­raţie în generaţie. Faptul apare îndeosebi la proprietăţile mănăstireşti, care se constituie, de multe ori, prin inter­venţia autorităţilor politice supreme, a voievozilor ; fiind supuse, nu o dată, contestaţiilor, ele trebuie delimitate şi în scris. Cînd călugării Tismanei vor să-şi rezerve drep-

* DRH, B, I, p. 18 (nr. 6).

⁵ Ibidcm, p. 21 (nr. 7).

⁶ La 8 august 1437—1438; ibidem, p. 148 (nr. 84).

⁷ Sat lingă Ariceşti, la circa 30 km est de Văleni ; pentru
toate localizările am folosit DRH, B, I, indicii alcătuiţi de P. CA­
RACAS, O. DIACONESCU şi M. BĂLAN, precum şi Ghidul
drumurilor din România, publicat în 1928.

⁸ DRH, B. I, p. 196 (nr. 112), doc. din 30 sept. 1454—1455.
Cf. actul din 27 sept. 1461 ; ibidem, pp. 206—207 (nr. 121) ;
din 1474, pp. 242—243 (nr. 146) : din 1 aug. 1496, p. 435
(nr. 268) şi 1 sept. 1497—31 aug. 1498, p. 451 (nr. 277).

214

tul de pescuit şi de păşune, ei solicită de la Mircea cel Bătrîn, aflat tocmai în trecere pe la ctitorie, „O po­runcă" pentru „...ca nimeni să nu cuteze a încerca să pescuiască în rîul Tismanei sau să-şi pască orice fel de vită, începînd de la sat în sus, pînă la munţi"⁹ : interdicţia, care pînă atunci nu existase — opera „erga omnes". Pentru „călcătorii" poruncii, Mircea cel Bătrîn făgăduieşte blestemele Maicii Domnului, ale tuturor sfin­ţilor, ale părinţilor bisericii şi ale egumenului Coziei, Ni-codim. Şi cum gîndea, pesemne, că atare pedepse nu ar fi de ajuns, el adaugă : „Pe lîngă aceasta şi de la domnia mea să primească mare rău şi urgie..." ¹⁰. Cei vizaţi de toate aceste ameninţări nu sînt oameni de rînd, ci ori­care „...dintre boierii mari şi mici", adică tocmai stăpînii de pămînt, care din tată în fiu trăiesc în locurile amin­tite şi care tocmai de aceea ar fi putut nesocoti „noile" drepturi ale ctitoriei, fixate asupra rîului şi pajiştilor Tis­manei, în porţiunea arătată. Semnificativă interdicţie, fiindcă arată că vechii stăpîni ai pămînturilor nu se ple­cau de bună voie în faţa altora mai noi. Aşa procedează şi un Petre care,, în 1490, vine înaintea voievodului Vlad Călugărul cu 12 boieri jurători şi cîştigă satul Ceauri (Ceurăi) al mănăstirii Tismana ; stareţul Matei nu se lasă, vine cu 24 de boieri ; ei jură, la rîndu-le, dar în favoarea călugărilor, care cîştigă astfel „...hotarul de jos, de unde se desparte Rugina de Polog^lx pînă unde dă în Jiu" ¹² : delimitarea apare acum precis numai fiindcă avusese loc o judecată. Dar pricinile nu încetează. După 110 ani de la primele danii, stăpînirea unor sate de către aceeaşi ctitorie este totuşi contestată de unii boieri — aşa cum arată o poruncă a lui Radu cel Mare¹³. Tot pentru evitarea unor posibile contestaţii şi altă ctitorie, Bistriţa, obţine înşiruirea într-un hrisov a semnelor de hotar ale moşiei Soaşu ¹⁴.

⁹ DRH, B, I, p. 71 (nr. 32), doc. din 23 nov. 1406.

¹⁰ Ibidem.

¹¹ Ambele pîrîuri.

¹² DRH, B, I, p. 357 (nr. 222).

¹³ Unde aflăm şi că fusese deci necesară odinioară o delimitare
pe teren a proprietăţilor Tismanei, desigur, tot în urma altor
contestaţii. DRH, B, I, pp. 419—420 (nr. 259).

1⁴ DRH, B, I, p. 451 (nr. 277), doc. din 1 sept. 1497—

31 aug. 1498.

215

Stăpînii

pămntului:

cei

desemnaţi

în acte

nominal

Judecăţile pentru pămînt nu lipseau nici între laici, cum face Dan puşcarul cu o mătuşă a sa¹⁵. Dar aceste cazuri constituie excepţii. Teritoriul fusese luat în stăpî-nire din cele mai îndepărtate timpuri; satele aveau, în secolul al XlV-lea, hotare si suprafeţe cunoscute de fie­care colectivitate^ls, hotare care, în genere, nu aveau ne­voie decît în împrejurări speciale de o consemnare în scris din partea cîrmuirii politice superioare, a domniei. Desigur, organizarea Ţării Româneşti ca stat feudal uni­tar a determinat, cu trecerea timpului, deplasări în struc­tura proprietăţii, ascensiunea unor stăpîni şi regresul multora, acaparări de ocini, vînzări de voie şi mai ales de nevoie, care, toate, se reflectă în dinamica socială, cu antagonismele ei.

Cine erau aceşti stăpîni de pămînt, ce nume poartă ei în secolele XIV—XV ?

In cele mai vechi acte interne păstrate, ei sînt arătaţi nominal : sate, ocini, vii, care — aşa cum citim în hri­sovul de înzestrare a Coziei¹⁷ — au aparţinut lui Cazan, Stoian Halgaş, Ştef, Dude, Vladul şi altora, iar indicarea numelui, a stăpînului este suficientă pentru a şti de ce aşezări este vorba şi ce drepturi există asupra lor. Pă-mînturi moştenite, cumpărate, dobîndite prin slujba cre­dincioasă către domnie, înfrăţite, delimitate uneori şi in­dividual, ele sînt în secolele XIV—XV stăpînite aproape întotdeauna în comun : „...a dăruit domnia mea — spune Vladislav al II-lea... hrisovul de faţă al domniei mele lui Barbul cu fiii săi şi cu nepoţii sai peste jumătate din Mîrşa şi Ohaba, sub munte şi Peştişani. Şi iarăşi lui Barbul deosebit cu fiii săi peste Gavaneştii din Teleorman şi încă şi Danciul şi fiul său Danciul peste jumătate din

« Ibidem, p. 333 ţnr. 208), doc. din 1487—1494.

¹⁶ împărţirea teritoriului anterioară constituirii statului : G. FO-TINO, Contributions..., p. 93. Peisajul rural s-a conturat din seco­lul al X-lea, aşa cum îl găsim mai tîrziu, în secolele XIV—XVIII: ŞT. ŞTEFĂNESCU. Istorie fi demografie, p. 937. Cf. ŞTEFAN ŞTEFANESCU, Proprietatea feudală, pp. 55—56 ; H. H. SŢAHL, Paysages et peuplement rural, pp. 80—84, face o judicioasă enu­merare a factorilor care arată vechimea împărţirii teritoriului rural „probabil către sec. XII" (p. 80). Cf. P. ' P. PANAITESCU, Obştea, p. 99.

¹¹ DRH, B, I, p. 27 (nr. 9), doc. din 20 mai 1388.