Dinu C. Giurescu Ţara românească

185

alţii la Bucureşti ²⁸³. Pînă îndată după 1500, prezenţa lor continuă a fi sporadică în legăturile comerciale ale Ţării Româneşti. Ea se va accentua sensibil după victoriile oto­mane în Ungaria şi transformarea Transilvaniei într-un principat vasal Porţii, după campania din Moldova (în 1538) şi după organizarea Paşalîcului de la Buda. Contemporanii au înţeles şi exprimat limpede schimbă­rile în curs de desfăşurare : „Iar pentru greci — scrie voievodul Radu Paisie braşovenilor — domnia voastră i-aţi învăţat astfel şi opriţi-i precum ştiţi, căci domnia mea nu vreau să-i opresc, fiindcă ţara noastră este a domnului nostru, cinstitului împărat, precum şi ei sînt ; şi s-au învăţat a se hrăni astfel şi eu nu pot să-i opresc ; iar domnia voastră măcar dacă şi puteţi,- apoi opriţi-i". Nevolnicul Radu Paisie, care, de altfel, pierduse şi ul­timul mare port dunărean al ţării, Brăila, ocupat de oto­mani, declara deschis vecinilor săi că nu poate opri in­filtraţia grecilor neguţători aflaţi sub protecţia sultanu­lui ; braşovenii nu aveau decît să încerce singuri înde­părtarea concurenţilor, deşi domnul român adăuga scep­tic „...măcar dacă şi puteţi" ²⁸⁴.

Cîteodată mai sosea şi un otoman la Bucureşti „...cu marfă bună şi multă"²⁸⁵. Eveniment puţin obişnuit pe la 1474—1476, explicabil prin legăturile personale dintre musulman şi voievodul Laiotă. Obişnuit însă, „marfa turcească" se prelua la vadurile dunărene de neguţătorii Ţării Româneşti — aşa cum ne desluşeşte o scrisoare din aceeaşi vreme a lui Basarab Ţepeluş '^Mi>.

Prezenţa militară otomană la Giurgiu şi Turnu, rela­ţiile speciale dintre Ţara Românească şi înalta Poartă nu s-au repercutat şi asupra schimburilor economice ? In genere nu, în secolul Ăl XV-lea şi în prima jumătate a celui următor. Dovada ne-o aduc des invocatele re­gistre vigesimale braşovene, care consemnează că, în 1503,

²⁸³ N. IORGA, Studii istorice asupra Chiliei, p. 35 ; D. RUSSO.
Elenizmul în România, pp. 520—521 ; HURMUZAKI-N. IOR­
GA, Documente, XV/I, p. 15 (nr. XIX), p. 73 (ra_r. CXXVII) :
Cf. N. IORGA, Istoria comerţului, I, pp. 130—131 ; I. BOG­
DAN, op. cit., pp. 68—69 (nr. XLV—XLVI).

²⁸⁴ GR. TOCILESCU, 534 documente..., p. 341 (nr. 343).

²⁸⁵ I. BOGDAN, op. cit., p. 124 (nr. XC VIII).
²⁸³ Ibidem, p. 176 (nr. CXLV).

186

mărfurile orientale au fost aduse în marele oraş, în pro­porţie de 64,8% de neguţătorii munteni, 30,5% de bra­şovenii înşişi şi 4,70% de moldoveni. La 1530, partici­pările devin 45,9% munteni, 36,3% transilvăneni, 2% moldoveni şi 14,4»/₀ neguţători orientali²⁸⁷. Concluzia este că pînă către mijlocul secolului al XVI-lea vadurile comerciale ale Dunării au rămas — cu toată prezenţa garnizoanelor otomane de la Turnu şi pînă la Chilia -— sub controlul negustorilor Ţării Româneşti care au îm­piedicat pătrunderea în tîrgurile nord-dunărene a concu­renţilor lor din Imperiul otoman ²⁸⁸. Temerile şi îndoie­lile lui Radu Paisie nu erau totuşi nefundate — dar ele ainunţau mai ales o stare de lucruri de mai tîrziu (după 1550), cînd ţările române sînt obligate să participe tot mai intens la piaţa comună din Imperiul otoman.

Mai rămîn trei aspecte legate organic de buna desfă­şurare a schimbului de mărfuri : drumurile şi mijloacele de transport ; organizarea aparatului de stat pentru a sprijini şi controla negoţul; circulaţia monetară.

Drumurile Drumurile sînt realităţi bine incorporate în viaţa socie-de uscat, taţii româneşti a secolelor XIV—XV. Sîntem foarte de-vechimea parte de căile pietruite romane, de „pavimentum"^r-ul an-lov tichităţii, care a impresionat într-atît pe înaintaşii daco­români, încît a dat în limba română „pămînt" ²⁸⁹. Mer­geau pe drumuri de pămînt devenite şleauri pe timp de ploaie, greu de străbătut cînd sînt acoperite cu zăpadă, cu trecerile prin vadurile rîurilor şi numai din cînd în cînd pe cîte un pod. Dar aşa se circula cam pretutin­deni în Europa. Ţara este străbătută de-a lungul şi de-a latul. Voievozii stau în capitală — Argeş, Tîrgovişte sau Bucureşti; dar îi aflăm cu a lor curte şi în alte locali­tăţi, în noiembrie 1480, Basarab cel Tînăr este la Bucu­reşti, în iunie 1481 la Tîrgovişte, în august la Piteşti, în martie 1482 la Gherghiţa, în iulie din nou la Tîrgo-

²⁵⁷ Iar în 1544 98,9«/o din mărfurile orientale sosite la Braşov erau aduse prin intermediul neguţătorilor din Ţara Românească : RADU MANOLESCU, Comerţul..,, pp. 172—173.

²⁸⁸ DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice... sec. XIV—
XVI, pp. 191—192.

²⁸⁹ C. C. GIURESCU, Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1946,
p. 193. ... ■ ..-'.;..,

187

vişte ²⁹°. La fel circulă Vlad Călugărul²⁹¹ sau Radu cel Mare ²⁹². O dată cu voievodul se mişcă marii dregători, cancelaria, oşteni, slujitori : „Şi aceasta — citim într-un hrisov al lui Mireea cel Bătrîn — a fost în anul 6915 (1406) indiction 15, mergînd domnia mea către Severin să mă întîlnese cu craiul²⁹³, astfel am ajuns la mănăs­tire, în luna noiembrie 23 zile, cu toţi egumenii mănăsti­reşti şi cu toţi boierii domniei mele" ²⁹⁴.

Drumurile sînt cunoscute de fieştecare. Cel mai adesea se amintesc „global", nefiind nevoie de alte precizări. „Să umblaţi — porunceşte Dan al II-lea tîrgovişteni-lor — şi pe la Severin şi prin toate tîrgurile şi la Brăila şi prin toată ţara domniei mele"²⁹⁵. La fel şi căruţele Coziei : „...să umble slobode... nicăieri să nu dea vamă, la toate tîrgurile şi la toate vadurile, de la Severin pînă la Brăila, nici pe drumurile munţilor..." : de la vadurile Dunării la oraşe şi de aci la munte, iată întreaga reţea de căi de comunicaţie cuprinsă într-o singură formu­lare ²96.

La nevoie, actele dau precizări : „V-a slobozit Dum­nezeu pretutindeni drumurile şi pe la Rucăr şi pe Pra­hova şi pe Teleajen şi pe Buzău. Deci umblaţi acum slobozi pe unde vă place şi hrăniţi-vă"^2tf7. Divinitatea invocată, fuseseră de fapt armatele trimise de Matei Corvin şi de Ştefan cel Mare să ajute pe Vlad Ţepeş, în noiembrie 1476, să ia domnia ; o dată instalat, dom­nul se grăbeşte să vestească şi pe braşoveni că pot veni iarăşi cu mărfurile lor ²⁹⁸.

Alături de căile mai mari, purtînd numele unor văi (Topologul) sau al unui tîrg (Slatina) ²⁹⁹, se răsfiră nu­meroasele poteci ce leagă un loc de altul în hotarele ce-

²⁸⁰ DRH B, I, pp. 285, 287, 288, 292—294 (nr. 175, 177,
178, 179, 181).

²⁸¹ DRH, B, I, pp. 328, 329, 331, 332 (nr. 203, 205, 206,
207).

2»2 DRH, B, I, pp. 459, 463, 465 (nr. 281, 284, 285). ²⁹³ Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. ²³⁴ DRH, B, I, p. 71 (nr. 32).

²⁹5 DRH, B, I, p. 109 (nr. 55).

²⁹⁶ DRH, B, I, p. 187 (nr. 106).

²⁹⁷ I. BOGDAN, op. cit., p. 98 (nr. LXXVI), alt exemplu:
Ibidem, p. 251 (nr. CCX), pe la 1433.

²⁹⁸ I. BOGDAN, op. cit., p. 98.

²⁹⁹ DRH, B, I, p. 148 (nr. 84).

188

lor peste trei mii de sate ale ţării Româneşti. Poteci care în unele zone — vezi satele Bahna şi Vîrful Vladului şi Cleceveţ în apropierea Turnului Severin — repre­zentau* şi o obligaţie în muncă pentru locuitorii aşezărilor, „datori" să deschidă sau să întreţină — pentru autori-

tatea de stat

asemenea căi ³⁰°. Hotarul satului Că-

lugăreni — spune o însemnare de pe un act de la Vlad Ţepeş — trece „...de la metoh pe calea Giurgiului, pînă în calea Prundului şi din calea Prundului pînă în calea Mujdreanului şi din calea Mujdreanului pînă jos în vale..."³⁰¹. Iar hotarul unei poieni numită Nevoia ajunge şi „...pînă la drumul Topanei care merge la Piteşti..." 302 _etc.

Drumuri nu întotdeauna sigure. Zanvel tîrgovişteanul este ucis în Ţara Bîrsei şi prădat³⁰³. „Tatul Duvalmă din Rîjnov şi Secară şi alţi robi împreună cu ei... au venit în muntele mare (Bucegi — N.A.) şi s-au făcut tîlhari şi au omorît oameni şi multă marfă au furat. Şi au dat de nişte femei sărace cu carul şi le-au luat tot ce au avut şi le-au desbrăcat şi le-au lăsat numai cu pielea. Astfel au dat acolo peste ei nişte oameni buni ai noştri şi i-au lovit, ca să scoată pe acele femei, atunci ei au săgetat pe un om bun al nostru, pe gine­rele lui Voina din Buzău, care acum e mort. Apoi au mai omorît doi turci şi acum ni se cere să plătim pen­tru ei năpaste 50 000" relatează Vlad Călugărul³⁰⁴. Nicula şi Maglavit cumpără la Breţcu de la nişte mol­doveni, 450 de berbeci, iar cînd sosesc la Drajna, pe drumul Tdleajenului, „...i-au ajuns 22 de oameni şi i-au tăiat şi le-au luat dobitoacele" ³⁰⁵.

Drumuri uneori ascunse, pe unde treceau lucrurile fu­rate sau de contrabandă ³⁰⁶.

³⁰⁸ DRH, B, I, p. 459 (nr. 281), doc. din 9 ian. 1498. 3»l DRH, B, I, p. 206 (nr. 121), doc. din 27 sept. 1461.

³⁰² DRH, B, I, p. 478 (nr. 293), doc. din 13 iul. 1499.

³⁰³ I. BOGDAN, op. cit., p. 81 (nr. LVI) în timpul lui Vlad
Dracul.

3M Ibidem, p. 192 (nr. CLVIII). Cf. p. 147 (nr. CXIX) şi p. 296 (nr. CCXL).

³⁽¹⁵ Scrisoarea lui Vlad Căiugăruii către braşoveni, ibidem, pp. 206—207 (nr. CLXXI).

³°« Ibidem, pp. 83, 237 (nr. LVIII, CXCVII) ; RADU MA-NOLESCU, Comerţul..., pp. 94—95.

189

Drumuri totuşi controlate : voievozii ameninţă, nu o dată, cu închiderea lor, ca represalii la discriminările braşovenilor : „...să nu vă pară rău dacă voi închide toate drumurile pe unde umblaţi, drumul Dîmboviţei şi drumul Prahovei şi drumul Teleajenului, ca să nu mai umble oamenii" — avertizează Radu cel Mare³⁰⁷.

Căile cuprindeau ţara în toate punctele ei importante, din păsuirile şi plaiurile munţilor, la vadurile Dunării, de la Severin pînă la Brăila, străbătînd toate tîrgurile şi făcînd fireşte legătura cu drumurile din Transilvania, Moldova sau Bulgaria (Imperiul otoman). Cele de deal şi munte purtau obişnuit numele rîurilor a căror cale o urmau³⁰⁸ ; cele de la şes, numele vadului dunărean unde ajungeau („calea Giurgiului"³⁰⁹. drumul Şiştovu-lui"3i<>, al Ţibrului³¹¹, al Nicopolei³¹²).

Căile de comunicaţie ale Ţării Româneşti în secolele XIV—XV asigurau legăturile dintre principalele trecători ale Carpaţilor spre Transivania — pe Jiu, Olt, Dîmbo­viţa, Prahova, Teleajen, Buzău — cu vadurile Dunării — la Calafat, Ţibru. Turnu, Zimnicea, Giurgiu, Drîstor, oraşul de F'loci, Brăila; uneau între ele toate tîrgurile ţarii din zonele de munte şi dealuri cu acelea de la cîmpie şi cu porturile-schele dunărene. Orientarea lor generală era NV—SE — aşa cum curg şi rîurile de la munte spre Dunăre, dar două străbăteau de la vest la est, unul pe sub munte — Severin, Baia de Aramă, Rîmnicul Vîl-cea, Curtea de Argeş, Cîmpulung-Bran, al doilea peste dealuri şi şes — Severin, Craiova, Slatina, Piteşti, Bucu­reşti şi de aici cu bifurcaţiile spre Buzău—Brăila, spre Urziceni — oraşul de Floci, spre vadul de la Drîstor. Iar denumirile lor în zona de şes, drumul Diului (Vidin), Ţibrului, Nicopolei, Şiştovului şi Drîstorului, după oraşele

^30T I. BOGDAN, op. cit., p. 227 (nr. CLXXXVIII); Cf. DRH, B, I, pp. 285—286 (nr. 176).

³⁰⁸ Cf. DRH, B, I, pp. 285—286 (nr. 176). Vezi şi citatul de la nota precedentă.

³<>9 DRH, B, I, p. 206 (nr. 121) act din 27 sept. 1461.

³¹⁰ Pe aici intră pelerinii germani Peter Sparnau şi Ulrich von
Tennstadt, la 1385 ; DIR, XVI, B, I, p. 81 (nr. 79), doc. din
23 iul. 1512—1513.

³¹¹ DIR, XVI, B, 4, p. 379 (nr. 382), doc. din 30 apr. 1579 ;
şi DRH, B, I, p. 268 (nr. 162) cu menţiunea vămii de la
„Timbru".

³¹² DIR, XVI, B, I, p. 80 (nr. 79).

190

situate pe,malul drept al Dunării, aduc o dovadă directă a circuitului continuu de mărfuri şi oameni spre şi din­spre Peninsula Balcanică, circuit care a determinat şi fixarea acestor nume în toponimia medievală româ­nească ³¹³.

CU de vechi sînt aceste căi ? Către mijlocul secolului al XlV-lea, ele erau obişnuit umblate ; pe ele îşi duceau braşovenii mărfurile până la Dunăre şi de aici înapoi în Transilvania ; hrisovul voievodului Vlaicu, care la 1368 le întăreşte libera circulaţie, nu mai numeşte tiecare drum în parte, deoarece ele constituiau o realitate de la sine înţeleasă, care nu avea nevoie de menţiune anume. Numai oînd stabileşte un tarif aparte pentru una dintre direcţii — cazul Brăilei în acelaşi hrisov din 1368 —• cancelaria face cuvenita precizare spre a marca deose­birea faţă de regimul de taxare obişnuit aplicat celorlalte circuite rutiere ³¹⁴.

Au fost ele folosite şi înainte de 1300 ? Amintim că monedele şi mărfurile bizantine s-au răspîndit în terito­riile româneşti de-a lungul întregii perioade a feudalis­mului timpuriu, ceea ce postulează căi de legătură, unele limitate la zone mai restrînse — cum ar fi cele apropiate de centrele urbane de pe malul drept al Dunării, altele importante — cum ar fi pe la Severin, pe văile Jiului, Oltului, Dîmboviţei sau Buzăului, răspunzînd în Transil­vania ³¹⁵. Pentru primele decenii ale secolului al XlII-lea ne vine şi o mărturie scrisă. La 1247, regele Unga­riei autoriza pe cavalerii ioaniţi să scoată sare din ocnele transilvănene şi să o ducă în Oltenia, în Banatul de Se­verin, ca şi în părţile „...dinspre Bulgaria, Grecia, Cu-mania...", beneficiile împărţindu-se pe jumătate ³¹⁶. Sarea circula, aşadar, şi spre sudul Dunării (Bulgaria), cît şi spre Muntenia (numită atunci şi „Cumania"). Dar di­ploma din 1247 se referă la o situaţie reală, existentă, nu la una de viitor ; regele Ungariei urmărea să asigure călugărilor ioaniţi venituri efective, nicidecum să-i oblige

³¹³ DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice... sec. XIV— XVI, pp. 178—179.

³¹¹ Privilegiul în HURMUZAKI-DENSUŞIANU, Documente, 1/2. pp. 144—145 (nr. CVIII).

³¹⁵ DINU C. GIURESCU, Relaţiile economice... sec. X—XIII,
pp. 375—378.

³¹⁶ DRH, B, I, p. 8 (nr 1).

191

să înceapă un negoţ ipotetic, în direcţii nestrăbătute pînă atunci. Cînd s-a constituit statul feudal unitar al Ţării Româneşti, sub cîrmuirea lui Basarab I, principalele căi de comunicaţie străbăteau teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre, umblate de generaţii şi supravegheate de cnezii şi voievozii locali ; aceste căi au intrat sub autoritatea marelui voievod de la Curtea de Argeş, care a garantat, prin puterea sa politică şi militară, circulaţia de-a lungul lor, încasînd totodată veniturile vămilor.

Căile Dar comunicaţiile fluviale şi maritime ? Pe Dunăre fluviale românii erau la ei acasă. Walerand de Wavrin la 1445 no-şi tează : „Şi a făgăduit acel domn al românilor că, pentru maritime a călăuzi galerele pe rîu, el le va da 40 sau 50 de vase numite monoxile, care sînt făurite dintr-o singură bucată ca o troacă pentru porci, lungi şi înguste şi cu mulţi luptători înăuntru, în unele mai mulţi, în altele mai puţini" ³¹⁷. Aceleaşi monoxile pe Dunăre de care amin­teşte scriitorul Arrian, cînd povesteşte expediţia lui Ale­xandru cel Mare la nord de fluviu (335 î.e.n.) ³¹⁸.

Sultanul Mahomed al II-lea, prin firman special, auto­riza la 9 iunie 1456 comerţul moldovenilor „...cu coră­biile lor" la Istanbul şi mai departe pe uscat, la Brussa şi Adrianopol³¹⁹. Tot corăbii ale românilor moldoveni sînt semnalate în 1462 şi în Creta ³²° ; atîta vreme cît Marea Neagră era încă o mare liberă, Moldova a utili­zat şi propriile ei nave în transportul mărfurilor şi al călătorilor. N-avem informaţii similare pentru Ţara Românească. In schimb putem urmări politica voievo­zilor munteni de a stăpîni porturile, unde se descărcau direct mărfurile ce veneau „de peste mare". Arabul Abul-feda (Abul Fida), autorul unei geografii universale ter­minată pe la 1321, notează că Isaccea („Isakgi") este un oraş în Ţara Valahilor (Alualak) şi în dependenţă

³¹⁷ Călători străini, I, p. 86. Cf pp. 89, 92, 93.

³¹⁸ ARRIAN, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, ed.
Radu Alexandrescu şi Alex. Suceveanu, Bucureşi, 1966, pp. 55—56.

³¹⁹ MIHAI GUBOGLU, Paleografia şi diplomatica turco-os-
mană, Bucureşti, 1958, p. 132. Cf. „Rev. ist.", X, 1924, nr. 1—3,
p. 105.

³²⁰ ŞT. METEŞ, Relaţiile..., p. 13 ; BARBU T. CÂMPINA,
Despre rolul genovezilor la gurile Dunării în secolele XIII—XV,
în „Studii", 6, 1953, nr. 1, pp. 211—213.

122

MONEDA BIZANTINĂ DE BRONZ ŞI AUR A AVUT O CIRCULAŢIE EFECTIVĂ ÎN TERITORIILE ROMÂNEŞTI ÎNTR-O PRIMĂ ETAPĂ PlNĂ ÎN SECOLUL VII INCLUSIV, ŞI DIN NOU'ÎNTRE SECOLELE IX/X şi XIV. CELE DE AUR NUMITE HYPERPERI (PERPERI) AU FOST UTILIZATE ÎNDEOSEBI ÎN SECOLELE XIII-XIV. ÎN IMAGINE, UN HYPERPER EMIS DE IOAN AL III-LEA DUCAS VATATZES, ÎMPĂRAT DE NICEEA (1222-1254): a) AVERS b) REVERS (ACADEMIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA. CABINETUL

NUMISMATIC).

DUCAT DE ARGINT DE LA VLADISLAV AL II-LEA (1447-1456). PE AVERS UN SCUT ŞI PE REVERS ACVILA ŢĂRII ROMÂNEŞTI PE UN COIF. (ACADEMIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA. CABINETUL NUMISMATIC).

In secolul al xv-lea începe sâ circule In ţârile române şi asprul, monedă de argint a imperiului otoman. în imagine, asprul de la sultanul baiazid al ii-lea (a - avers şi b - revers). (academia republicii socialiste românia. cabinetul numismatic).

de Constantinopol³²¹ : reţinem stăpînirea românească şi legătura cu capitala Bizanţului. în 1324—1328, poate în urma unor lupte cu tătarii, Basarab I îşi întinde cîr-muirea pînă spre Chilia, de-a lungul Dunării maritime ³²². In 1337—1338 emirul de Efes, Umur beg, pătrunde în Marea Neagră cu 300 de vase, ajunge la Chilia „la gra­niţa Valahiei" şi începe să prade. „Creştinii" (identificaţi de cercetători cu românii) dîndu-şi ştire prin focuri, adu­nară „multe trupe" dar, după aprigă luptă, au fost în-frînţi şi ucişi ³²³. In 1403, hotarul Ţării Româneşti înain­tează mai spre est, cuprinzînd şi Chilia, aflată pînă atunci sub dominaţia genovezilor³²⁴. Un an mai tîrziu, Mircea cel Bătrîn domneşte şi în Dobrogea, ajungînd cu hotarul Ţării Româneşti pînă la Marea Neagră şi reunind sub a sa stăpînire şi pe românii locuitori în aceste părţi ; este, totodată, încununarea politicii voievozilor munteni de a stăpîni ieşirile maritime, politică motivată, credem, şi de legăturile continue, de traficul pe aceste căi. Această situaţie favorabilă a fost de scurtă durată : moldovenii ocupă Chilia, poate chiar în 1411, iar turcii, în 1417 Dobrogea. Dar competiţia pentru stăpînirea im­portantului port de la Dunăre continuă. Walerand de Wavrin precizează, la 1445, că Lycostomo aparţine „...au seigneur de la Vallaquie", fiind situat ,,en la Vallaquie" şi că la Chilia seniorii burgunzi „...au găsit pe români" ³²⁵. Garnizoana munteană rămîne aici şi după ce, în 1448, cetatea intră sub controlul lui Iancu de Hunedoara şi a Ungariei³²⁶ pînă cînd, în 1465, moldovenii izbutesc s-o ocupe. Frecvenţa acestor lupte arată şi importanţa acordată Chiliei pentru controlul militar, cît şi cel al traficului de mărfuri, la Dunărea de Jos.

³²¹ Georgraphie d'Aboulfeda, p. 31.

³²² C. C. GIURESCU, Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei,
p. 684 ; Istoria României, II, p. 151.

³⁸³ V. LAURENT, La domination byzaniine..., pp. 197—198. M. ALEXANDRESCU DERSCA, Vexpedition d'Umur beg d'Ay-din aux bouches du Danube, în St.A.O., II, 1960, pp. 3—23.

³²⁴ P. P. PANAITESCU, Legăturile moldo-polone în sec. XV
Şi problema Chiliei, în RSL, III, 1958, pp. 100—101.

³²⁵ Cronica lui Wavrin, ed. N. Iorga, pp. 100—101 şi Călători
străini, I, p. 82.

³²⁶ P. P. PANAITESCU, Legăturile molda-polone..., pp. 105—
107.

193

Cum însă zona Deltei era totuşi un teritoriu mai greu de apărat, voievozii Ţării Româneşti au căutat să dis­pună de o poartă mai sigură, tot în porţiunea maritimă a Dunării, dar situată mai spre vest, pentru a primi co­răbiile din Marea Neagră. Aşa s-a ridicat Brăila, a cărei primă menţiune o aflăm, probabil, în descrierea geogra­fică spaniolă Libro del Conoscimiento, pe la 1350, sub forma „Drinago" (corectată de cercetători în „Bril-lago") ³²⁷. La 1368, voievodul Vlaicu acordă portului un regim vamal preferenţial ³²⁸, tocmai pentru a atrage aici un număr mai mare de neguţători. Către finele se­colului al XlV-lea, portul avea un drept de depozit al mărfurilor³²⁹ ; aici sosesc produsele orientale trecute în aproape toate privilegiile comerciale muntene din prima jumătate a secolului al XV-lea. „In acest port al Brăilei

— scrie Walerand de Wavrin la 1445 — se află o mică

navă care adusese mărfuri de la Constantinopol şi care
se înapoia acolo. Pe această navă s-a urcat domnul Pietre
Vast, pentru a se duce la Constantinopol, la împă­
rat" ³³⁰. întreaga relatare a cruciatului francez confirmă
circulaţia maritimă obişnuită pe ruta Constantinopol-
Mesembria-Mangalia (unde portul funcţiona la acea dată)

— Delta Dunării-Chilia-Brăila³³¹, ultimele două fiind

considerate ca importante centre la Dunărea de Jos — de
autorul unei continuări la cronica lui Andrei de Ratis-
bona ³³². în 1462, o flotă otomană cu 25 de trireme şi 150
de vase obişnuite venind prin deltă, arde acest „...oraş al
dacilor, în care fac un comerţ mai mare decît în toate
oraşele ţării"³³³ : cronicarul Laonic Chalcocondil, con­
temporan al evenimentelor relatate, situează Brăila pe
primul loc în negoţul Ţării Româneşti, pe ruta Mării
Negre. Repede refăcută, ea cunoaşte o nouă pustiire,
la 1470, a oştenilor lui Ştefan cel Mare, act nu numai
politic, dar poate şi economic pentru a înlătura concu-

³²⁷ J. BROMBERG, Toponymical and Historical MisceUanies
on Medieval Dobroudja..., în Byzantion, XII, 1937, p. 469.

³²⁸ Vezi mai sus, pp. 173—174.

^3ZS Vezi mai sus, p. 174, interpretarea dată mărturiei lui Schilt-berger.

³³⁰ Călători străini, I, p. 85.

³³¹ Ibidem, pp. 81—122.

³³² La 1461 N. IORGA, Acte şi fragmente, III, p. 38.

³³³ LAONIC CHALCOGONDIL, Expuneri istorice, p. 285.