Dinu C. Giurescu Ţara românească

338

Construcţii după 1505 Construcţii mijlocul sec XY Construcţii imediat dupd 1420 Construcţii sec.Xlll

PLANUL RUINELOR CETĂŢII SEVERINULUI, CU ETAPELE DE CONSTRUC­ŢIE. VECHEA INCINTĂ, ÎN CARE AU STAŢIONAT ŞI OŞTENII ŢĂRII ROM­NEŞTI, ARE FORMA UNUI PATRULATER, CU DOUĂ TURNURI PE LATURA SUD, DE SECŢIUNE APROAPE PĂTRATĂ - (DUPĂ MIŞU DAVIDESCU CETATEA SEVERINULUI, ÎN „BULETINUL MONUMENTELOR ISTORICE",' ANUL XXXIX, 1970, NR. 3, P. 10).

diametru de 2 m) — şi folosind o tehnică similară cu aceea a secolului al IV-lea e.n. Faţadele exterioare ale incintei, cu un contur poligonal, ca şi turnul cilindric ri­dicat în interiorul aceleiaşi incinte sînt efectuate de otomani, după ocuparea definitivă a cetăţii Turnu în se­colul al XV-lea ⁵²¹.

⁵²¹ întreaga analiză la GR. FLORESCU, op. cit., pp 449— 450, 453—454; Cf. V. VĂTĂŞIANU, Istoria artei feudale, I, pp. 208—209 ; GR. IONESCU, Istoria arhitecturii, I, p. 109 ; pentru alte lucrări despre cetatea Turnu, N. STOICESCU, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale..., I, 2, p. 666.

339

La extremitatea de sud-vest a Ţării Româneşti, legă­tura de-a lungul Dunării, spre Banat, era controlată de cetatea Severinului, aşezată pe terasa înaltă a malului Dunării, pe o colină, azi cuprinsă în oraşul Turnu Seve-rin. In apropierea ei se află ruinele fermelor romane, ale podului lui Traian şi ale castrului, tot roman, de la Drubeta⁵²². Ea domina — de unde şi însemnătatea ei strategică — unicul drum de acces, paralel cu Dunărea, atît spre Banat şi Transilvania, cît şi spre Ţara Româ­nească. De aici şi grija suveranilor Ungariei şi a voievo­zilor români de a avea în stăpînire cetatea care, după 1291, trece de mai multe ori de la o cîrmuire la alta, pînă cînd ostile lui Sigismund de Luxemburg o ocupă — după 1420 ; în 1524, turcii o distrug⁵²³.

Cum arăta cetatea în secolele XIV-XV ? Avea o in­cintă mai veche, existentă din secolul al XlII-lea şi mai multe fortificaţii adăugate după 1419. Cea dintîi, unde au stat şi garnizoanele muntene, a fost cercetată prin mai multe campanii de săpături. A fost degajată partea de sud, care se prezintă cu 3 laturi ale unui patrulater şi cu 2 turnuri de secţiune aproape pătrată⁵²⁴ ,' ziduri înalte — cele rămase astăzi au 6,20—6,50 m şi groase între 1,75 şi c. 2,00 m, construite din bolovani de rîu. Incinta exterioară — aceea înălţată după ocuparea ce­tăţii de trupele ungare — este din blocuri cubice de piatră ecarisată, aşezată în şiruri paradele, cu un turn tronconic (la circa jumătatea lungimii acestei laturi a

¹²² AL. BÂRCÂCILA, Cetatea medievală a Severinului, în BCMI, /ase. 94, 1937, pp. 149—165; fasc. 100, pp. 74—88.

523 Pj-jnia menţiune a unui ban ungur de Severin, la 1233 ;

alţii amintii între 1263 şi 1291 şi din nou în 1324; voievozii
Nicolae Alexandru şi Vlaicu sînt bani de Severin ; cetatea e ocu­
pată de unguri la 1375—1376, reluată de munteni prin 1377 :
G. C. GIURESCU, Istoria românilor, I, pp. 346, 361, 364,
368, 412; I.I/l—2, ,pp. 160,436,437; MĂRIA HOLBAN, Contri­
buţii la studiul raporturilor dintre Ţara Românească si Ungaria,
pp' 55—57 ; Istoria României în date, de C. C. GIURESCU,
HORIA MATEI, FL. CONSTANTINIU, MARCEL POPA,
N. C. NICOLESCU, GH. RĂDULESCU, Bucureşti, 1971,
pp. 66—74, 76, 78, 87 ; TH. TRIPCEA, Despre unele cetăţi
medievale din Banat, în ,.Studii de istorie a Banatului", Timi­
şoara, Î969, pp. 29—31.

⁵²⁴ Alte două turnuri pe latura nord în colţul curtinelor ; un
al cincilea turn pe latura vestică.

340

noii incinte). Probabil spre mijlocul secolului al XV-lea, pentru a spori rezistenţa în faţa atacurilor otomane, s-au adăugat, perpendicular pe faţada sudică, patru noi ziduri ce înaintau spre Dunăre⁵²⁵. Fazele de construcţie din secolul al XV-ilea reiau sisteme şi procedee ale fortifi­caţiilor italiene ⁵²⁵.

Chilia, Giurgiu, Turnu Severin controlau principalele treceri peste Dunăre. Stăpânite de români, ele însemnau un puternic sprijin în apărare ; ocupate de otomani, ele erau tot atîtea capete de pod pentru invazie asupra Ţării Româneşti (respectiv a Moldovei), pentru presiune mili­tară şi politică. Importanţa lor este sugestiv exprimată de Vlad Ţepeş, în primele luni afle anului 1462, după declanşarea ostilităţilor, cînd se aştepta Ja reacţia aprigă a sultanului Mahomed al II-lea : „...cum se va deschide vremea, adică primăvara — scrie voievodul român re­gelui Matei Corvin — au de gînd să vie duşmăneşte, cu toată puterea lor. însă vaduri n-au, căci vadurile lor de la Dunăre, în afară de Vidin, am pus să le ardă, să le nimicească şi să le facă pustii. Deoarece pe la vadul Vidinului prea puţin pot să ne aducă vreun rău, ei ar vrea să-şi aducă vasele de la Constantinopol şi Galipole, pe mare, la Dunăre" ⁵²⁷.

Pe linia munţilor se înăJţau mai multe puncte întărite, mai ales la principalele căi de trecere spre Transilvania. Pină la cercetarea lor sistematică, nu ne putem pronunţa asupra sistemului de fortificaţie în ansamblu la hotarul nordic al Tării Româneşti. Ne oprim însă la cîteva exem­ple pe valea superioară a Argeşului şi a Dîmboviţei, unde cunoaştem patru asemenea cetăţi.

Prima este pe o stîncă înaltă la Poienari (satul Căpă-ţîneni-Ungureni, comuna Arefu, judeţul Argeş). Jos, în valea Argeşului, se deschide trecătoarea ce duce prin

⁵²³ Toate detaliile la M. DAVIDESGU, Cetatea Severinului, în „Buletinul monumentelor istorice", XXXIX, 1970, nr. 3, pp. 9—14.

-⁶ V. VĂTAŞIANU, Istoria artei feudale, I, pp. 209—210; GR. IONESCU, Istoria arhitecturii, I, p. 109 ; TH. TRÎPCEA, op. cit., pp. 26—28 ; N. STOICESCU, op. cit., I, 2, pp. 667—668.

⁶²⁷ în Almanahul Parohiei ortodoxe române din Viena pe anul 1970, p. 146.

341

Ţara Loviştei la Cîineni şi, de aici, în susul Oltului, în Transilvania^E28. Cetatea a fost în funcţie din secolul al XlII-lea şi cel puţin pînă în a doua jumătate a celui de al XVI-lea⁵²⁹. în perioada ce ne interesează, un boier Ratea, „pîrcălab al Poenarilor", este ispravnic al unei hotârîri domneşti la 1481 ⁵³⁰ ; iar Vlad Călugărul în­chide în Poienari pe un jupan Milea, ce ridicase împo-triva-i pe un pretendent⁵³¹. Tradiţia consemnată în cro­nici arată că Vlad Ţepeş s-a îngrijit de întărirea ei. Pen­tru a pedepsi pe tîrgovişteni care-i îngropaseră un frate de viu, voievodu'l a adunat locuitorii oraşului şi pe „...cîţi au fost tineri cu nevestele lor, cu juni, cu fete mari, aşa cum au fost împodobiţi în zioa pastelor, pe toţi i-au dus la Poenari, da au tot lucrat la cetate, pînă li s-au spart toate hainile pă dânşii şi au rămas toţi goi în piei" ⁵³² (subl. ns., D.C.G.).

Iniţial, în secolul al XlII-lea, exista doar un turn, de secţiune pătrată, din piatră brută, similar celor din Tran­silvania (atribuit unor constructori saşi) ⁵³³. Dar în se­colul al XlV-lea, probabil odată cu constituirea statului feudal centralizat al Ţării Româneşti, fortificaţia a îm­brăcat tot vîrful de stîncă, prin curtine (de 2—3 m lă­ţime, din piatră spartă căptuşită în părţile superioare cu cărămidă), ce închid un spaţiu oarecum triunghiular, cu cîte un turn cilindric la cele 3 colţuri, iar pe latura sudică (l=c. 45 m), cu un bastion semicilindric. Con­strucţia, întru totul adaptată terenului, nu putea cuprinde o garnizoană mai mare de 30—40 de oameni, suficientă însă pentru apărarea poziţiei şi a stînjeni mişcările unei armate atacatoare. Bastioanele cilindrice sînt de tradiţie

⁵²⁸ AL. LAPEDATU, Două vechi cetăţi româneşti: Poenari
şi Dîmboviţa, în BCMI, III, 1910, pp. 177—189.

⁵²⁹ DIR, XVI, B, III, p. 138 (nr. 167), doc. din 15 sept.
1560.

530 DRH, B, I, p. 287 (nr. 177).

53» DIR, XVI, B, III, p. 234 (nr. 272), fapt relatat într-un doc. din 5 apr. 1567.

⁵³² Letopiseţul cantacuzinesc, ed. critică Constant Grecescu,
Bucureşti, 1960, p. 205. Cf. p. 4 ; similar în RADU POPESCU,
Istoria domnilor Ţării Româneşti, ed. critică Constant Grecescu,
Bucureşti, 1963.

533 v. VĂTĂŞIANU, Istoria artei feudale, I, pp. 131—132 ;

GR. IONESCU, Istoria arhitecturii, I, p. 110.

342

bizantină, continuată şi în arhitectura militară muntea-nă ⁵³⁴.

Alte trei cetăţui le aflăm pe rîul Dîmboviţa.

Aproape de satul Burlaneşti 535 (judeţul Dîmboviţa), la aproximativ 360 m de şoseaua judeţeană Tîrgovişte-Cîmpulung şi la 220 m de rîu! Dîmboviţa, se mai văd cîteva ruine numite de localnici „cetate"⁵³⁶. Fundaţiile — cîte se mai păstrează — alcătuite din bolovani de rîu şi mortar, groase de 3—4 m (înalte 1,50—2 m), ur­mează un plan patrulater cu 32,20 m, latura exterioară (25 m interior) ; poarta, pe latura sudică, are o lăţime de 3 m. Nu departe, se mai disting şi fortificaţiile de pămînt care protejau părţile dinspre nord şi nord-est ⁵³⁷. Documentele amintesc de repetate ori de o cetate — nu­mită Dîmboviţa — şi punct de vamă⁵³⁸. Dar mărturiile nu dau nici un fel de localizare a amintitei cetăţi; dacă punctul de vamă din privilegiile de comerţ a putut fi, eventual, la fortul — azi ruinele — de lîngă satul Bur-lăneşti, în schimb nu vedem cum e posibil ca fortificaţia patrulateră închizînd un spaţiu de 625 m² (25x25 m), cît o sală mare de festivităţi, să reprezinte cetatea de scaun a lui Radu cel Frumos⁵³⁹. Indiferent de identifi­cările propuse⁵⁴⁰, reţinem — şi aceasta ne interesează ca organizare militară — existenţa fortificaţiei în punc­tul amintit, lîngă valea Dîmboviţei.

Dar nu este singura. La aproximativ 12 km spre nord de Burlăneşti, în comuna Cetăţenii din Vale (judeţul

⁵³⁴ V. VĂTĂŞIANU, op. cit., p. 132 ; GR. IONESCU,
op. cit., p. 110. Alte lucrări despre Poenari, N. STOICESCU,
op. cit., I, 2, p. 505.

⁵³⁵ La est de comuna Cîndeşti, satul Cîndeşti-Vale.

⁵³⁶ Esenţialul informaţiilor la AL. A. VASILESCU, Cetatea
Dîmboviţa, în BCMI, 1945, pp. 25—53.

⁵³⁷ Cf. V. VĂTĂŞIANU, op. cit., p. 511.

⁵³⁸ I. BOGDAN, op. cit., pp. 5—7, 12, 14, 17, 23, 26, 34,
37, 73, 321 şi 322 ; Cronicile slavo-romăne..., publicate de
I. BOGDAN,' ed. P. P. Panaitescu, pp. 17, 31, 50, 63, 71,
179—180. Pentru alte menţiuni, vezi AL. A. "VASILESCU, Ce­
tatea Dîmboviţei, pp. 40—46.

⁵³⁹ Aşa cum propune AL. A. VASILESCU, op. cit.

⁵⁴⁰ Vezi şi discuţia la C. G. GIURESCU, Istoria Bucu­
reştilor..., Bucureşti, 1966, p. 48 şi în Cronicile slavo-române...,
ed. citată, p. 320.

343

Argeş) se află cetatea şi schitul lui „Negru Vodă". Stră­juia acelaşi drum care, de la Tîrgovişte, în lungul văii Dîmboviţei, făcea legătura prin Cîmpulung, Rucăr şi Bran, la Braşov. O poziţie deosebit de potrivită pentru apărare ; valea Dîmboviţei se află prinsă între masive stîn-coase, chiar sub locul unde se ridica cetatea. O armată întreagă putea fi oprită şi decimată aici prin blocarea extremităţilor defileului, prăvălind peste ea bolovani ce izbeau cu atât mai greu cu cît pantele sînt mai repezi (la fel procedaseră Basarab I, în 1330, la Posada, şi Dragomir pîrcălabul „Dîmboviţei", Ia 1368).

Fortificaţiile propriu-zise — azi aproape complet dis­părute — erau ridicate într-o poiană mărginită de pereţi abrupţi, în apropierea punctului „Colţul Bisericii" ; ele închideau, se pare, un patrulater neregulat (cu latura de circa 70 m), erau duble spre valea rîului, lucrate din piatră brută cu mortar amestecat cu nisip⁵⁴¹. La nivelul albiei rîului mai există încă un zid cu "o poartă de trecere (urme vizibile la finele secolului trecut), care, la nevoie, putea fi închis, blocînd orice circulaţie. Topo­grafia păstrează amintirea epocii cînd fortificaţiile erau în funcţie : „la foişoare" sînt cîteva stînci, de unde se cercetau împrejurimile ; „Colţii Doamnei" — cîţiva pin­teni de piatră din faţa cetăţii; „marginea domnească" — munţii cu pădurile dinspre est⁵⁴² ; „Cetăţenii" — adică satul, locuitorii de lîngă cetate, atestaţi documentar la 1548⁵⁴³, dar de fapt, mult mai vechi, deoarece actele secolului al XVI-lea nu ne mai amintesc de o cetate în fiinţă, pe acest loc. In schimb, ea exista spre mijlocul secolului al XlV-lea, dacă, la tradiţia lui „Negru Vodă" adăugăm pe aceea despre existenţa în schitul cetăţii (în pronaos) a unui „altar papistăşesc" (probabil al doamnei Clara, soţia catolică a lui Nicolae Alexandru Basarab şi portretul acestuia din urmă, aflat pe peretele vestic al naosului cu inscripţia, în chirilică, „Ion Niculae Alixan-

⁵⁴¹ V. DRĂGHICEANU, Cetatea si Schitul Negru Vodă, în BCMI, V, pp. 89—90, 92—94; V. VĂTAŞIANU, Istoria artei feudale, p. 208. Cf. p. 133, DINU V. ROSETTI, Şantierul ar­heologic Cetăţeni, în MCA, VIII, 1962, pp. 73—88.

⁵« V. DRĂGHICEANU, op. cit.

s« DIR, XVI, B, II, p. 374, doc. din 25 apr.

344

dru voevod") ⁵⁴⁴. E posibil, de altfel, ca un schit să fi existat pe acest loc încă din secolul al XlII-lea ⁵⁴⁵.

Dar tot pe cursul superior al Dîmboviţei cunoaştem — după acelea de la Burlăneşti şi Cetăţeni — o a treia cetate, numită a „Neamţului", de la Podul Dîmboviţei sau „de La Rucăr" ⁵⁴⁶ aflata pe aceeaşi cale de legătură între Cîmpulung şi Braşov⁵⁴⁷, atribuită, fără dovezi, ca­valerilor teutoni^54S. Planul este romboidal, neregulat, cu ziduri din cuburi mici de piatră de calcar legată cu mor­tar şi — în unele porţiuni — amestecat cu cărămidă pisată. Colţul dinspre sud are şi un bastion semicilin-dric. După elementele alcătuitoare, cetatea pare mai cu-rînd a Tării Româneşti, dar ca poziţie militară fortifi­caţia a putut sluji şi ca avanpost al unor garnizoane tri­mise din Transilvania⁵⁴⁹ ; numai săpături sistematice ar aduce precizări.

Recapitulînd, pe cursul de sus al Dîmboviţei, între ac­tualele sate Burlăneşti (la sud) şi Podul Dîmboviţei (la nord) pe o distanţă de aproximativ 40—45 km, se aflau în funcţie, în secolul al XlV-lea, trei cetăţi — la Bur-lăneşti, la Cetăţeni şi Podul Dîmboviţei (Rucăr). Me­nirea lor era de a controla cunoscuta arteră de circula­ţie care era valea Dîmboviţei. Este foarte probabil că şi alte drumuri ale Ţării Româneşti, în zone de munte, erau la fel străjuite de felurite fortificaţii şi numai o cercetare sistematică a terenului ar îngădui reconstituirea unei ima­gini mai cuprinzătoare. Pînă la îndeplinirea lor, amintim că mărturia cronicarului Ioan de Tîrnave (Kukiilo) care ne-a relatat expediţia împotriva lui Vlaicu I, domnul

⁵⁴⁴ Resturile compoziţiei vizibile acum cîteva decenii arătau
că pictura era o refacere, poate din secolele XVII—XVIII ;
dar reţinem că îl reprezintă anume pe fiul lui Basarab I :
V. DRĂGHICEANU, op. cit., p. 91, care crede că această
cetate ar fi „vestita cetate a Dîmboviţei" (p. 92) ; pentru restul
bibliografiei privind aceste două monumente, a se consulta
N. STOICESCU, op. cit., I, 2, p. 447.

⁵⁴⁵ C. C. GIURESCU, întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei...,
p. 692.

⁶⁴⁶ I. PUŞGARIU, De la Podul Dîmboviţei in Muscel, în AARMSI, s. II, t. XXX, 1907—1908, pp. 111—115.

⁵⁴⁷ Bibliografia detaliată în N. STOICESCU, op. cit., I, 1,
p. 276 şi I, 2, p. 553.

⁵⁴⁸ AL. LAPEDATU, Două vechi cetăţi..., pp. 178—181.

⁵⁴⁹ întreaga analiză la V. VĂTĂŞIANU, Istoria artei feu­
dale..., I, pp. 133—134.

345

Ţârii Româneşti, condusă de Nicolae, voievodul Transil­vaniei, la 1368. Cronicarul notează cum acesta a trecut cu armata „...rîul Ialomiţa, unde erau cetăţui şi întări-turi făcute de români, pe care le-a luat cu asalt..." ⁵⁵° (subl. ns., D.C.G.). In zona de munte şi de deal, văile Dîmboviţei şi Ialomiţei sînt aproximativ paralele ; dru­murile ce le însoţesc au fost controlate, aşadar, de puncte întărite, de cetăţui, iar cercetarea celorlalte căi de legă­tură spre Transilvania ar aduce noi identificări, între-gindu-ne astfel sistemul de fortificaţii al Ţării Româneşti, de-a lungul hotarului ei nordic. Aşa ar fi fost pe valea Teleajenului o cetate la fel numită (aproape de Vălenii de Munte) ⁵⁵¹, dar cu întăriturile de lemn şi pămînt ⁵⁵². Acelaşi sistem de fortificare exista şi la Crăciuna, situată pe o rîpă mai înaltă, pe malul stîng al Milcovului, aflată în stăpînirea muntenilor⁵⁵³, pînă la 10 martie 1482 cînd Ştefan cel Mare îşi instalează aici oştenii⁵⁵⁴.

Dar cetăţile şi punctele de rezistenţă nu se înşiruiau numai la hotare, fie la vadurile Dunării, fie pe linia Garpaţilor. îndeosebi în timpul luptelor cu turcii — timp de mai multe decenii începînd cu domnia lui Mircea cel Bătrîn — fortificaţiile locale au avut căutare ; ofereau un relativ adăpost localnicilor, împotriva raidurilor izolate ale detaşamentelor otomane (frecvent utilizate de aceştia nu numai în speranţa cîştigului, dar şi pentru a slăbi pu­terea de rezistenţă a românilor). Două sînt mai bine cunoscute.

O aşezare fortificată se afla la circa 1 500 m de actua­lul sat Coconi, pe malul Mostiştei, în punctul — cu nume caracteristic „la şanţuri". Cele peste 50 de locuinţe identificate ^E55 (în majoritate bordeie) erau apărate din­spre apă de maluri mai înalte, iar dinspre uscat de un şanţ, care a avut trei trasee diferite, corespunzătoare ce­lor trei etape de locuire stabilite (una, din ultimele două

⁵⁵⁰ După traducerea lui AL. VASILESCU, Cetatea Dîmbo­
viţei..., p. 28.

⁵⁵¹ V. VATAŞIANU, Istoria artei feudale, p. 209.

⁵⁵² GR. IONESCU, Istoria arhitecturii, I, p. 110, o locali­
zează la nord-est de oraşul Ploieşti.

⁵⁵³ Vezi doc. din 1481 : „cetatea Crăciunei", DRH, B, I,
p. 286 (nr. 176).

⁵⁵⁴ C. C. GIURESCU, Istoricul podgoriei Odobeştilor, pp. 30,
35—40.

555 n_u toate din aceeaşi etapă de locuire.

346

decenii ale secolului al XlV-lea, alte două între circa 1400 şi 1430). Adîncimea şanţurilor oscilează între 3 şi 3,30 m, iar deschiderea la gură, între 7 şi 10 m⁵⁵⁶.

A doua este o cetate de pămînt de Ungă comuna Fru­moasa, la circa 16 km N-E de Zimnicea, pe drumul de la vadul Zimnicea spre Ruşii de Vede — Piteşti. Poziţia domină valea rîului Vedea ; cunoscută şi astăzi cu nu­mele de „La Cetate", fortificaţia ocupa circa 2,50 ha avînd în centru un spaţiu pătrat, înconjurat de o palisadă cu un schelet lemnos împănat cu pămînt bine bătătorit, aşa încît forma un adevărat zid. Palisadă era, la rîndu-i, înconjurată de două şanţuri mari (adîncimea 3,60— 4,50 m ; lăţimea la gură 8—12 m), alternînd cu 3 va­luri de cel puţin 3 m înălţime şi 5—8 m lăţime. Cetatea a fost utilizată la finele secolului al XlV-lea, în timpul cîrmuirii lui Mircea cel Bătrîn ⁵⁵⁷.

Tot în zona Dunării la Frăţeşti (circa 10 km spre N.N.E. de Giurgiu), o cetate de pămînt, patrulateră, se ridica pe drumul ce ducea de la vadul Giurgiului prin Călugăreni la Bucureşti ; o alta se afla la Brătia, în zona Urzicenilor⁵^⁸. Este sigur că o explorare sistema­tică a teritoriului, la toate punctele numite „cetate" va identifica şi alte asemenea fortificaţii. (Ele ne sugerează cum s-a ajuns de la fossatum din antichitate, adică „loc înconjurat cu şanţ" «fossa» la „fsat" «Psaltirea Scheiană» şi la „sat" cu înţelesul păstrat pînă astăzi) ⁵⁵⁹.

Şi în Dobrogea, cît timp a fost în hotarele Ţării Româ­neşti, erau în fiinţă mai mdlte cetăţi. Una se ridica la Enisala (la circa 7 km est de Babadag), pe un vîrf de deal stîncos cu rîpe în trei părţi şi cu un drum de acces numai dinspre S.E. De pe ziduri se veghea pînă departe : spre răsărit şi nord se controla orice mişcare pe lacul Razdlm (cu deschidere, prin Portiţa, la Marea Neagră) ;, spre vest, lacul Babadag; spre apus şi sud dealurile şi

⁵⁵⁶ N. CONSTANTINESCU, Observaţii asupra satului forti­
ficat..., pp. 59—79; IDEM, Village medieval, p. 272.

⁵⁵⁷ N. CONSTANTINESCU, Cetatea de pămînt din sec.
al XlV-lea de la Frumoasa..., în SCIV, XVI, 1965, nr. 4,
pp. 731—743.

⁵⁵⁸ IDEM, Observaţii asupra satului fortificat, p. 76, care
distinge două feluri de fortificaţii de pămînt : unele din ini­
ţiativa domniei, ca la Frumoasa, şi altele înălţate chiar de co­
munităţile săteşti; ca la Coconi.

⁵⁵⁹ C. C. GIURESCU, Istoria românilor, II, 2, p. 465.

347

cîmpia înconjurătoare. Se mai păstrează ziduri groase ; din piatră brută, cu umplutură de piatră spartă, închid o incintă, circulară din trei părţi şi dreaptă pe o latură, cu patru bastioane de secţiune dreptunghiulară şi un al cincilea deasupra porţii masive de la intrare ⁵⁶°. Aici a stat, după toate probabilităţile, o garnizoană a lui Mircea cel Bătrîn, după cum, cu mult înainte, zidurile ei au servit şi oştirilor bizantine ⁵⁶¹.

în sudul Dobrogei, la capul Caliacra — excelent post da observaţie şi adăpost pentru corăbii — se afla o altă cetate de piatră, ce aparţinuse lui Dobrotici (circa 1354— circa 1386) ⁵⁶². Ea trece sub stăpînirea lui Mircea cel Bătrîn : la o vînzare-cumpărare din 1412, printre martori se numără „Constantin de la Caliacra", alături de jupan Teodor grămătic, popa Radomir locuitor al unui sat aparţinând lui Baildovin, logofăt al voievodului mun­tean ^5e3. Cetatea este luată apoi de otomani, cînd cuceresc întreaga Dobroge. în timpul campaniei din 1444, în­cheiată prin înfrîngerea oştilor „cruciate", „Caliacra însă a fost cucerită — relatează cronicarul Laonic Chaîcocon-dil — peonii (ungurii) dînd năvală şi urcîndu-se pe zid" 564.

Pe Dunăre, în afara Chiliei amintite anterior, cel puţin două citadele străjuiau trecerile. Una este Dîrstorul, pe locul unde se afla în antichitatea clasică şi sub bizan­tini Durostorum stăpînit şi de Taratul Bulgar şi apoi, de la 1388—1389 565_; de Mircea cel Bătrîn. Oraşul şi cetatea sînt ulterior ocupate de otomani, iar burgunzii şi ostile muntene încearcă să-1 atace în 1445, fără ca în cronica lui Wallerand de Wavrin să găsim amănunte

⁵⁶⁰ Aşezată pe latura S. E. şi reilativ bine păstrată.

⁵⁶¹ S-a găsit ,mai multă ceramică bizantină şi două tezaure
monetare de la Mircea cel Bătrîn şi Petru al Muşatei :
SC. LAMBRINO, Săpăturile arheologice din ţinutul Dunărea
de Jos, în R.I.R. IX, 1939, p. 498.

^C6- Istoria României, II. pp. 358—361 şi P. P. PANAITESCU, Mircea cel Bătrîn. pu. 213—214.

⁶⁶³ DRH, B, I, *p. 78 (nr. 36). Pentru Baldovin, ibidern, pp. 39, 47, 56, 77, 80 (nr. 15, 19, 23, 35, 38).

^5Sl CHALCOCONDIL. Expuneri istorice, p. 103.

-⁶³ P. P. PANAITESGU, Mircea cel Bătrîn, p. 212 ; HUR-MUZAKI-DENSUŞIANU, Documente, I, 2, p. 322 ; cf. p. 334 ; RĂZVAN THEODORESCU, Despre un însemn sculptat şi pic­tat de la Cozia..., în SCIA, 16, 1969, nr. 2, pp. 198—205.