419
Astfel de credinţe — prin însăşi originea lor străveche — le socotim existente şi în secolele XIV—XV. O mărturie în plus ne aduce o lege din 1765 181, unde citim : „în tot chipul condamnăm rătăcirile locale şi superstiţiile şi obiceiurile diavoleşti care stăruie să se practice în ţara aceasta.
Condamnăm sărbătoarea care se ţine timp de cinci săptămîni după Paşte, în fiecare zi de joi a săptămînii, precum şi sărbătoarea care ţine tot atunci iarăşi timp de trei săptămîni în fiecare zi de marţi, pentru că acele sărbători ale acestor două zile seamănă cu calendele, cu vota şi brumalia, care erau sărbători ale paginilor şi sînt oprite de sfîntul sinod tru'lan ^^...
Hotărîm ca în viitor să nu se mai facă paparude pe care le opreşte lămurit amintitul canon, cînd hotărăşte ca să nu se facă de către femei joc public". Şi interdicţiile continuă, privind rusaliile, drăgaica, brezaia, focurile aprinse de anume sărbători religioase etc.183.
Dacă nu se părăsesc astfel de „crezuri şi superstiţii", legea din 1765 prevede, pentru femei, închiderea la mănăstire — după ce vor fi plimbate prin tîrg şi supuse oprobiului public ; iar pentru bărbaţi bătaia şi trimiterea la ocnă. Text revelator pentru vechimea acestor obiceiuri, pe care le arată ca venind din antichitatea păgînă. Le putem socoti în fiinţă şi în secolele XIV—XV (deşi mărturia citată este din 1765), deoarece altminteri ră-mîne fără explicaţie cum s-au putut cristaliza aceste obiceiuri şi credinţe de-a lungul secolelor XIV—XVIII, într-o etapă în care controlul bisericii, cu ideologia ei, au mers accentuîndu-se permanent.
De foarte veche origine era şi amintirea morţilor. Donatorii de bunuri şi averi — am avut mai înainte exemple — înscriu o clauză anume, să fie pomeniţi cu regularitate, cu familiile lor, de ctitoria beneficiară. Pomelnicele sînt alcătuite de timpuriu, iar prezenţa primilor Basarabi în exemplarele scrise mai tîrziu, în secolele XVII sau XVIII, arată tocmai vechimea unor astfel de liste. Obiceiul de a pregăti coliva este trecut într-un act de la finele secolului al XV-lea : „Pe voi vă rugăm, o atot-
181 Din Ţara Românească, domn fiind Ştefan Racoviţă.
182 Al şaselea.
183 Traducere din greacă de V. Grecu şi Gh. Cronţ ; text re
produs după R. VULCĂNESCU, Etnologia juridică, p. 279.
420
Norme juridice. „Legea"
cinstite părinte egumene şi cu preoţii... şi toţi stareţii, cîţi fraţi se află în sfînta mănăstire — scrie Radu cel Mare în 1495—1496 cînd dăruieşte 3 000 de aspri pe an la Rusicon -de la Athos — dacă poate să vă fie fără supărare, să scrieţi în pomelnicul sfintei proscomidii pe bunicii noştri : Io Vlad voievod şi monahia Eupraxia şi pe părinţii : monahul Pahomie şi maica monahia Samonida şi eu Io Radul voievod şi soţia mea, doamna Cătălina şi fraţii : Vladul şi Mircea şi să ni se cînte împreună sfînta liturghie cu colivă şi băutură într-o zi din săptămînă, care o veţi binevoi..."184 (subl. ns., D.C.G.).
Se credea, foarte probabil, în blesteme. Cum se rosteau ele în popor nu mai avem vreo mărturie. In schimb, sînt consemnate cele „oficiale", cînd se face apel la divinitate pentru a pedepsi pe cel ce ar încălca hotărârile domneşti. Că'cătorul hrisovului să fie umilit şi ucis şi, cum această pedeapsă n-ar fi fost de ajuns, să aibă parte şi de blestemele sinodului de la Niceia şi socotit aidoma apostolului renegat Iuda, a ereticului Arie şi altor necredincioşi. Formula, cu variante, se înscrie de zeci de ori în acte 185.
Ameninţări la fel, însoţite uneori şi de cuvinte tari, erau trecute cîteodată şi în corespondenţa oficială. Adre-sîndu-se conducerii şi tuturor locuitorilor din Braşov, Ba-sarab cel Tînăr porunceşte să se scrie, în loc de adresă : „Cine va ceti această carte şi nu va spune (ce este într-însa) săracilor şi tuturor oamenilor, mici şi mari, acela lepădat să fie de legea lui şi blestemat să fie de Dumnezeu" 186.
Ce norme juridice reglementau relaţiile sociale şi economice ? în documentele secolelor XIV—XV revine un termen — legea (în textul slavon 3jkoh), cu un înţeles general de normă, de regulă, de reglementare obligatorie, dar cu o sferă de aplicabilitate diferenţiată după destinatar sau obiectul (domeniul) reglementării. Diferenţiere socială în primul rînd. Sătenii dependenţi erau supuşi unui ansamblu de îndatoriri faţă de stăpînu'l feudal, binecunoscut în acea epocă sub denumirea globală
184 Doc. din 1495—1496, DRH, B, I, p. 427 (nr. 263). Radu
cel Mare, fiul lui Vlad Călugărul ; nepot al lui Vlad Dracul,
strănepot al lui Miroea cel Bătrîn.
185 Doc. din 1401—1406, DRH, B, I, p. 58 (nr. 24).
186 I. BOGDAN, op. cit., p. 153.
421
de „lege rumânească" : „...cine va umbla dintre ţărani pe acei munţi mănăstireşti187 — atrage atenţia Radu cel Frumos — ei să plătească călugărilor ce este legea rumânească, după spusa domniei mele..."188 (subl. ns., D.C.G.). Lege bine ştiută de toţi, de vreme ce simpla ei menţiune, într-un act oficial, al domniei, era suficientă ca să oblige categoria socială în cauză la împlinirea unor obligaţii faţă de feudal. Altă „lege" au orăşenii : ea este implicit înţeleasă — deşi termenul nu este folosit — în reglementarea acordată de Dan al II-lea tîrgovişte-nilor, pentru negoţul lor înlăuntrul ţării, cînd voievodul adaugă, la finele actului „...cum aţi dat în zilele vechilor domni, astfel şi acum" 189. Alteori, reglementările privesc relaţiile sociale în corelaţie cu anume sectoare de producţie, de activitate. Renta feudală se percepea după norme statornicite prin tradiţie ; întărind ctitoriei de la Bistriţa ocinile, Vlad Călugărul adaugă : „...ci să se amestece egumenul şi cu trimişii lui la acele sate 19° şi ce vor avea nevoie, după lege să-şi ia de la ele..." 19i (subl. ns., D.CG.). Autoritatea politică nu dă alte precizări, deoarece fiecare ştia ce urma să ia mănăstirea — în materie de dijme, dări şi munci — de la satele dependente. Situaţie similară privind braniştea aflată în posesiunea unui feudal ; dăruind braniştea domnească de la Slatina ctitoriei de la Glavacioc, Vlad Călugărul adaugă : „Iar cine va intra, el să plătească sfintei mănăstiri, ce-i va fi legea"192 (subl. ns., D.C.G.). Formulare aidoma pentru obligaţiile satului Pulcovţi faţă de domnie : „Şi încă, cum este legea, 3 zile să pescuiască domniei mele morunii, şi acesta o slobod, ca să fie mănăstirii" citim într-un hrisov ai lui Mircea cel Bătrîn193 (sulb. ns., D.C.G.). în sfîrşit, reglementările comerciale externe sînt la fel cuprinse „Scrie domnia mea vameşilor din Prahova şi astfel vă porunceşte domnia mea (Dan al II-lea) : iată, care lege a fost pusă de Mircea voievod, aceeaşi lege
187 ^j Tismanei.
188 Doc. din 28 iul. 1470, DRH, B, I, p. 231 (nr. 137).
189 Doc. din 1424—1431, ibidem, p. 109 (nr. 55).
190 Ale mănăstirii.
191 Doc. din 16 mart. 1494, DRH, B, I, p. 405 (nr. 247).
192 Doc. din 4 sept. 1495, ibidem, p. 416 (nr. 256).
193 Doc. din 11 mai 1409, ibidem, p. 76 (nr. 35).
422
o dă şi domnia mea braşovenilor"194 (subl. ns., D.CG.).
Sau Vlad Călugărul : „...au venit soli de la bunii noştri
prieteni, pîrgarii din Braşov, şi ne-au cerut să întărim
I vechea lege, care a fost în vremea altor domni şi în
\ vremea fratelui meu Radul voievod..."195 (subl. ns.,
> D.C.G.). „Legi" diverse, diferenţiate după autoritatea de
i la care emană, după categorii sociale, după obiectul lor,
aşa încît unele cercetări evidenţiază „structura pluralistă" a dreptului feudal în ţările române, ca, de altfel în întreaga Europă medievală 196.
Norme O precizare a lor, dat fiind cuprinsul limitat al actelor juridice de cancelarie, nu poate fi făcută decît în anume sectoare. scrise Cel dinţii, în mod firesc, este în legătură cu pămîntul. Conflictele provocate de întinderea unor ocini, se rezolvau prin hotărnicie, efectuată de hotărnici. Cînd Tismana îşi vede încălcate „drepturile" privind pescuitul şi păşunaful, stareţul face apel la domnie care hotărăşte : „De asemenea şi jupan Brata să-i fie hotarnic, pentru că a fost şi acest sudeţ al Jiului" 197. Un boier de frunte este chemat de autoritatea supremă a statului în sprijinul unuia dintre marii feudali ai ţării, amintita mănăstire. La fel procedează şi egumenul Coziei, Simion : Radu cel Frumos trimite pe dregătorii săi, Drăgoi şi Goe din Făcăieni, Gureş din Fraţileşti, Petre pîrgarul şi Buduşlov din oraşul Floci pentru a „da hotar" pe apă198; se mai zice şi „a aşeza hotar" 199. Lipsesc, evident, pentru secolele XIV şi XV, amănunte asupra felului cum decurge operaţia propriu-zisă, ce reguli erau observate pentru ca actul să dobîndească, pe plan juridic, efecte depline.
Adeverirea drepturilor asupra unei ocini se împlinea cu ajutoru/ jurătorilor : 4, 12 sau 24 martori, chemaţi să certifice temeiul cuiva în stăpînirea unui sat, a unui loc.
194 Doc. din 23 oct. 1422, DRH, B, I, p. 101 (nr. 50).
ns Doc. din 15 nov. 1482, ibidem, p. 295 (nr. 182).
U'B VAL. AL. GEORGESCU, Preempţiunea în istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1965, pp. 31—32 ; IDEM, La place de la coutume dans le droit des etats feodaux roumains de la Valachie et de Moldavie jusqu'au milieu du XVII" siecle, în RRH, VI, 1967, nr. 4, pp. 557—559 şi 583.
197 Doc. din 23 nov. 1406, DRH, B, I, p. 71 (nr. 32). Cf.
pp. 419—420 (nr. 259).
198 Doc. din 15 ian. 1467, DRH, B, I, p. 224 (nr. 131).
199 Doc. din 9 ian. 1499, ibidem, p. 471 (nr. 289).
423
Cei desemnaţi să depună mărturie trebuiau să fie mai ales din părţile locului, cei mai în măsură să cunoască realităţile terenului. Asemenea adeveriri se efectuau şi pentru proprietăţi mănăstireşti200 şi pentru laici201. Procedura se aplica şi în cazuri de litigiu asupra unei proprietăţi 202 ; partea nemulţumită trebuia să găsească, pentru a-şi dovedi dreptatea, un număr dublu de jurători. Cum face stareţul Matei al Tismanei în procesul său cu un Petre 203.
La trecerea pămîntului de la un stăpîn la altul, cîteva instituţii juridice sînt evidenţiate de actele secolelor XIV şi XV.
în primul rînd, protismisis-u\, numit şi drept de pre-empţiune, de răscumpărare, de retract, de precumpărare, de precumpărare şi răscumpărare. Prima denumire, luată din literatura juridică bizantină, apare în cate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ; celelalte în cercetări moderne 204. Ele desemnează, toate, o instituţie cu origini din perioada migraţiunilor (dacă nu mai vechi) 205 şi care dispare, treptat, abia după 1840206. Prin protimisis se înţelege dreptul unor anume categorii — rude de diferite grade, devălmaşi, megieşi etc. — de a avea prioritate faţă de străini la cumpărarea unor ocini sau la dobîndi-rea unor beneficii, rezultate din relaţiile sociale ale vremii (veniturile scoase de la rumâni, proprietatea asupra robilor etc.) 207. Instituţia este generală în Europa medievală 20g. Ea este cu mult anterioară constituirii statelor feudale centralizate ale Ţării Româneşti şi Moldovei ; menirea ei principală, mai ales în perioada anterioară în-
200 Doc. din 10 apr. 1493, ibidem, p. 382 (nr. 236).
201 Doc. din 12 iun. 1472, ibidem, p. 235 (nr. 140). Cf.
pp. 264, 294, 317, 368, 408, 409, 448, 452—453, 466—467
(nr. 160. 181, 197, 229, 239, 249, 250, 274, 278, 286). Denumirea
de ,,jurători" nu se regăseşte ca atare în actele secolelor XIV
şi XV, dar documentele arată că boierii adeveritori „au jurat"
în pricina respectivă.
202 Doc. din 14 iul. 1500, ibidem, p. 493 (nr. 302).
203 Doc. din 7 ian. 1490, ibidem, p. 357 (nr. 222).
204 VAL. AL. GEORGESCU, Preempţiunea..., p. 13. Lucrare
fundamentală pentru cunoaşterea întregii instituţii, de la origini
la dispariţie.
2»s Ibidem, pp. 19—29.
206 Ibidem, p. 360 şi urm. ■■■
2« Ibidem, pp. 12—13. '■'■
2»s Ibidem, p. 21 şi nota 7.
424
temeierii statului, era de a exercita un control şi juridic, şi în fapt asupra circulaţiei unor bunuri de maximă importanţă economică — în primul rînd pământul — şi care intrând sub stăpînirea unui străin — ar fi putut prejudicia interesele colectivităţii în cauză209. Primele ştiri documentare se referă la dreptul de protimisis ca la o realitate de la sine înţeleasă şi care trebuie invocată mai ales în cazul în care se creează o excepţie de la aplicarea obişnuită a ei. Cînd jupanul A'ldea si soţia sa Bisa — amintiţi şi anterior — închină, în 1392, satul Cireaşov mănăstirii Cutlumuz, ei sînt obligaţi să înscrie în actul solemn de donaţie următoarea clauză :
„De aceea, să nu se amestece de acum nici fratele nostru, nici rudă, nici văr, nici nimeni dintre rudele noastre". Dacă s-ar încumeta cineva dintre rude, sau altul — fie chiar şi domnul ţării — „să turbure satul", acela să fie blestemat şi părtaş — în lumea „viitoare", cu Iuda şi Arie210 (subl. ns., D.C.G.). Referire expresă, aşadar, că nimeni din cei îndrituiţi nu ar mai putea ataca dania, tocmai fiindcă în cazul citat se abrogă, practic, exercitarea dreptului de preempţiune.
Aceeaşi excepţie o instituie însuşi Mircea cel Bătrîn — aşadar cea mai înaltă autoritate a statului — în favoarea Goziei : „...oricine se va închina cu sufletul şi cu averea lui la mănăstirea de la Cozia sau boier sau sluga domniei mele sau cneaz sau alt om numit sărac să nu cuteze din neamul lui sau din rudeniile acelui om să ceară socoteală, nici să spună un cuvînt pentru aceasta..." — sub sancţiunea primirii a mare rău şi urgie de la domnie211 (subl. ns., D.C.G). Urmaşul şi fiul lui Mircea, Mihail voievod, înnoieşte prevederea, extinzînd-o însă : alături de sat sau ocină sau ogoare, sînt prevăzute, printre donaţii, şi casa, vitele, moara, „fie orice" — cu precizarea că nici fiul donatorului, nici fratele, nici nepotul său „...nici nimeni să nu cuteze să spună nici un cuvînt despre aceasta..." 212.
Reţinem că excepţia de la preempţiune se instituie prin hotărîrea domnului sau cu ştirea lui, în favoarea
209 Ibidem, p. 12.
210 Doc. din 21 nov., DRH, B, I, p. 47 (nr. 19). Cf. VAL.
AL. GEORGESCU, op. cit., p. 39.
211 Doc. din 1402—1418, ibidem, p. 62 (nr. 27).
212 Doc. din 22 iun. 1418, DRH, B, I, p. 87 (nr. 42).
425
sporirii unui domeniu mănăstiresc şi în dauna celor legal îndrituiţi a beneficia de transmisiunea bunurilor în cauză ; că formulările utilizate de cancelarie pentru a desemna preempţiunea sînt : „...să nu se amestece — să nu cuteze să ceară socoteală... nici să spună un cuvînt". Alte detalii nu mai aflăm din documentele secolelor XIV şi XV ; numeroase informaţii şi cazuri foarte variate de aplicare sînt consemnate în scris îndeosebi după 1550 şi în continuare, pînă în pragul epocii moderne 213.
în materie de succesiuni, situaţia cea mai frecventa, pînă către 1500, este aceea în care fiii stăpînului oci-nei214 sînt confirmaţi alături de părintele lor, în drepturile asupra pămîntului sau satului respectiv. Cazul revine adesea în documentele interne din amintita perioadă 215.
Uneori şi fetele sînt trecute cu drepturi egale alături de băieţi216. Cea dintîi formulare explicită o citim în 1456, cînd mai multe sate sînt întărite de Vladislav al II-lea jupanului Mogoş „...cu fiii lui şi fiicele lui" 217. Se adaugă şi prevederea prin care fiicele sînt considerate ca ţinînd locul fiilor (cînd aceştia lipsesc) la stăpînirea bunurilor, formula curentă fiind : „Şi fiicele lui Radoslav, Marina şi Stana să fie în loc de fii asupra ocinelor şi asupra întregii averi"218 (subl. ns., D.C.G.). Cîteodată, operaţia are loc între un frate şi surorile lui : „Şi după aceea — scrie Radu cel Mare — a venit Roman înaintea domniei mele, de a aşezat pe surorile lui, Măria şi Marga, peste partea lui şi peste vie şi peste toată marfa şi peste toată averea, oricît are Roman", cu condiţia ca
213 VAL. AL. GEORGESCU, Preempţiunea..., pp. «—51 şi
capitolele următoare cuprinzînd şi bibliografia problemei.
214 Uneori şi fraţii săi sau nepoţii titularului actului.
215 Vezi DRH, B, I, pp. 152, 174, 180, 182, 185, 196, 204,
221, 223, 225, 227, 228, 230 etc. (nr. 87, 99, 103, 104, 105,
112, 118, 129, 130, 132, 134, 135, 136 etc. etc).
216 G. FOTINO, Contributions ă Vetudes des origines de l'an-
cien droit coutumier roumain..., pp. 228—253.
217 DRH, B, I, p. 197 (nr. 103). Cf. pp. 310, 315, 320—321,
344, 346—347, 369, 376, 423 (nr. 191, 195, 200, 215, 217,
230, 234, 262).
218 Doc. din 12 nov. 1463, ibidem, p. 208 (nr. 122). Alte
exemple la pp. 284, 329, 397, 399, 412, 477, 481, 484, 493,
494 (nr. 175, 204, 244, 245, 253, 292, 294, 296, 302).
426
I
beneficiarele să intre în stăpînirea bunurilor numai la moartea fratelui lor219 (subl. ns., D.C.G.).
La deschiderea unei succesiuni, în anume cazuri de desherenţa (lipsa descendenţilor direcţi în linie bărbătească), ocinele în cauză reveneau „de jure" domniei. Voievodul putea lînsă să renunţe la acest drept al său în favoarea unor descendenţi ai celui răposat220. Această renunţare a domniei este exprimată prin formula : „Şi oricăruia dintre dînşii i s-ar întîmpla moarte, prădalica la dînşii să nu fie, ci să fie ocina celor rămaşi" 221. Se fac uneori şi precizări : „Şi la dînşii prădalica să nu fie, cîtă vreme se va mai afla dintr-înşii măcar o fiică" 222. Sau, în cazul unei înfrăţiri, dacă se iveşte desherenţa completă pe linie bărbătească a uneia dintre părţi, atunci bunurile revin celeilalte părţi (tot parte bărbătească) 223. Regulile de succesiune astfel precizate privesc ocinile, satele, pămînturile 224, indiferent de temeiurile dreptului de proprietate (cumpărare, înfrăţire, confirmare, dobîndirea unor ocini pentru slujba îndeplinită către domnie, zestre, moştenire etc. 225).
De notat cum este explicată expresia „prădalica să nu fie" —■ în traduceri româneşti din secolele XVIII—
21» DRH, B, I, p. 490 (nr. 299), doc. din 23 apr. 1500.
220 I. NĂDEJDE, în „Pandectele române", V, 1926, p. 199
şi urm. şi I. C. FILITTI, Predaiica să nu fie, în R1R, II, 1932,
nr. 3, pp. 337—345, unde se discută şi diferitele interpretări
date formulei.
221 Doc. din 17 ian. 1469, DRH, B, I, pp. 226—227 (nr. 233).
222 Doc. din 27 nov. 1487, Ibidem, p. 334 (nr. 209). Cf.
p. 284 (nr. 175), p. 337 (nr. 211).
223 Doc. din 9 iul. 1492, ibidem, pp. 369—370 (nr. 230).
Similar şi la pp. 376—377 (nr. 234).
224 V. COSTĂCHEL, Les immunites..., pp. 61—64, consi
deră că formula „prădalica să nu fie" .priveşte păimnturi stă-
pînite de boieri ca un „beneficiu", similar celui acordat vasalilor
din feudalitatea central şi vest-europeană ; „...la elause qu'il
n'y ait pas de restitution represente l'autorisation du prince de
tourner le principe d'heritage d'apres lequel, dans certains cas
de desherence masculine, les benefices, bien que devenus here-
ditaires, revenaient au prince" (p. 63).
225 Ceea ce arată că renunţarea domnească nu privea numai
pămînturile deţinute ca beneficiu, cum arată V. COSTACHEL
(vezi nota precedentă) : DRH, B, I, pp. 204, 208, 236, 239,
264, 276, 288, 304, 307, 309, 314, 320, 346, 363, 397, 409,
423, 453, 467, 469, 477, 481, 484, 490 (nr. 118, 122, 140,
143, 160, 170, 178 187, 189, 190, 194, 199, 216, 226, 244,
250, 262, 278, 286, 288, 292, 294, 296, 299).
427
XIX : „Şi de li se va întîmpla şi moarte, ocină să nu se vinzâ, ci să fie celor ce le vor rămânea în urmă"226 (subl. ns., D.C.G.). Intr-un hrisov de la Vlad Călugărul, tălmăcit la 1812 : „Şi oricăruia dintr-înşii mai înainte i se va întîmpla moarte, moşiile să fie celor ce au rămas, iar vinzare între ei să nu fie, pînă cînd să va afla un copil din sămînţa lor"227 (subl. ns., D.C.G.). în alte două traduceri, „vînzarea" este înlocuită prin „...ceartă întru dînşii să ou fie"228 sau „între dânşii prigonire să nu fie" 22».
Mai întîlnim şi cazuri speciale, îndeosebi în legătură cu aşezămintele religioase. Mai multe ocini sînt cumpărate de jupanul Draghici şi dăruite ctitoriei de la Cricov. Dar dacă, în vreo împrejurare, mănăstirea ar fi desfiinţată ? (după formula timpului „stricată"). Atunci domnul hotărăşte ca la „...ocinele şi cu vînăriciul care sînt mai sus scrise, prădalica să nu fie, ci să fie ale cinstitului jupan Draghici cu fiul lui jupan Stoica şi încă după aceea, ori câţi fii îi va lăsa Dumnezeu şi nepoţilor lui, jupan Radul, şi jupan Vintilă..." 23°.
Ocinile dobândite pe această cale se numeau, chiar în terminologia vremii, „prădalice"231, iar transferul de proprietate era, fireşte, deplin, noul beneficiar avînd latitudinea să dispună de ele cum va socoti mai bine. Mai multe părţi din satul Miceştii sînt confirmate lui Roman şi fraţilor lui de Vlad Călugărul, care adaugă : „încă au venit 12 boieri şi au dat-o cum că este prădalica domnească, iar domnia mea am dat-o lui Stoica vornic, iar jupan Stoica vornic a dat-o celor mai sus scrişi dina-
226 Doc. din 1486—1487, traducere din secolul al XVIII-lea,
ibidem, p. 321 (nr. 200). Cf. p. 331 (nr. 206).
227 Doc. din 20 iun. 1489, ibidem, p. 347 (nr. 217).
228 Doc. din 23 febr. 1491 tradus în 1741—1742, DRH,
B, I, p. 365 (nr. 227).
229 Doc. din 19 apr. 1495 traducere din secolul XIX, ibidem,
p. 412 (nr. 253). Totuşi, în ambele cazuri, documentele dau
precizări asupra felului cum se va face succesiunea asupra ru
delor care urmează a stăpîni pămmturile. Pentru diferitele re
guli de succesiune, mai ales cu exemplificări din secolele
XVI—XVII, D. MINEA, L. T. BOGA, Cum se moşteneau
moşiile In Ţara Romanească pînă la sfîrşitul secolului al XVI-lea...,
în „Cercetări istorice", VIII-IX (1932—1933), nr. 2,
pp. 164—197 şi nr. 3, pp. 84—238.
230 Doc. din 10 sept. 1486, DRH, B, I, p. 322 (nr. 201).
231 Doc. din 5 nov. 1465, ibidem, p. 221 (nr. 129).
428
intea domniei mele, căci i-au fost slugi" 232. Ocinile do-bîndite de domnie prin efectul prădalicii, sînt trecute în cazul de faţă de două ori altor stăpîni.
Documentele secolelor XIV şi XV dau şi alte informaţii în materie juridică. Este atestat un caz de înfiere propriu-zisă. Mircea cel Bătrîn aprobă ca ocinile jupanului Vîlcu să fie „nedespărţite" de acelea ale răposatului boier Stanciul ; în schimb, Vîlcu adoptă pe urmaşii lui Stanciul : „Şi copiii lui Stanciul să fie fiii jupanului Vîlcul în locul fiilor născuţi, asupra tuturor ocinilor şi asupra întregii averi, ca şi fiii născuţi". Dacă tatăl adoptiv va avea la rîndu-i urmaşi ? Atunci „copiii lui Stanciul şi ai lui Vîlcul să fie fraţi, unii ca şi alţii, peste toate" 233. înfierea acorda, aşadar, drepturi depline celor ce beneficiau de ea.
Dar văduva care s-ar recăsători ? Tot documentul citat dă răspunsul : „Iar soţia lui Stanciul, dacă-i va plăcea să ia bărbat, să fie volnică să ia, însă în afară de ocine". Recăsătorirea anula pentru văduva în cauză orice drept de revendicare asupra averii primul ei soţ. Text de ceartă însemnătate ; el rezumă o dispoziţie din manualul Pro-cheiros Nomos (capitolul 4, titlul VI), elaborat încă din anii 867—879 sub Vasile I Macedoneanul234 şi aduce astfel o primă dovadă a utilizării legislaţiei bizantine în Ţara Românească, încă din secolul al XlV-lea235. O altă dovadă ne-o aduce scandalul din familia clucerului Ianăş, din timpul lui Vlad Călugărul. Dregătorul amintit îşi alungă soţia, Măria, pentru că a fugit cu o slugă şi confiscă în folosul său satul Odobeşti, adus de Măria ca zestre. Mai tîrziu, Stan şi Tatul, nepoţii celei repudiate, deschid acţiune pentru redobândirea satului. Voievodul Vlad Călugărul, împreună cu divanul judecă pricina în 1533 şi resping acţiunea amintiţilor nepoţi ai Măriei.
Or, decizia de confiscare a pămîntului celei vinovate de adulter, considerată ca luată „după legea veche"236
232 Doc. din 13 iul. 1482, ibidem, p. 294 (nr. 181).
233 Doc. din 1389—1400, DRH, B, I, pp. 30—31 (nr. 11).
234 N. SMOCHINĂ, Le Procheiros Nomos..., p. 202.
235 Este concluzia studiului lui N. Smochină.
236 Doc. din 5 sept. 1533, DIR, XVI, B, II, p. 145 (nr. 145)
şi N. SMOCHINĂ, op. cit., p. 205.
Dostları ilə paylaş: |