Dinu C. Giurescu Ţara românească
Yüklə 6,23 Mb.
|
390 harnici, sau den feciorii de boiari, de vor fi fost părinţii lor oameni buni, iar ei vor fi nevrednici, decii de ce treabă vă vor fi ?". Astfel, domnul să respecte în egală măsură pe feciorii de boieri şi pe cei săraci : „Şi de va fi mai harnicu unul din cei săraci decît unul den feciorii de boiari sau decît o rudă de ale voastre, voi să nu daţi acelora cinstea şi boeriia, în făţărnicie ; ce să o daţi aceluia mai sărac, deaca iaste vrednic şi harnic şi^şi va păzi dregătoriia cu cinste. Că mai bun îţi iaste săracul cu cinste decît boia-riul cu ocară"50 (sub'L ns., D.C.G.). Nu trebuie să vedem în asemenea cuvinte îndemnări spre o concepţie democratică, în sensul de astăzi, în alegerea dregătorilor statului. Selecţia se făcea pe criterii de clasă, numai înlă-untrul unor anume categorii, din mijlocul stăpânilor de pămînt. Dar şi între aceştia din urmă, diferenţierile erau notabile, de la marele boier, jupanul, vlastelinul, cum amintesc o sumă de documente, şi pînă la boierul „de rînd", cu o mică ocină. La toţi aceştia, luaţi împreună, socotim că se referă voievodul Neagoe. El exprimă astfel o realitate a vieţii noastre social-politice, şi anume mobilitatea înlăuntrul clasei stăpînilor de pămînt, promoţia de la treptele ei inferioare spre cele superioare, şi invers. Ceea ce nu recunosc aici învăţăturile este că nici cri-fteriile de selecţie nu asigurau, decît uneori, credinţa, statornicia, loialitatea celor promovaţi şi că spiritul sectar a continuat să fie prezent, în diferite forme, de-a lungul epocii. De reamintit, în sfârşit, că Învăţăturile exprimă, şi la acest capitol, o experienţă de durată. Credinţa, fidelitatea au fost răsplătite şi consemnate din secolul al XlV-lea. Jupanul Aldea reaminteşte că a primit avere de la Mircea cel Bătrîn pentru slujba şi credinţa cu care i-a slujit, „...nu cu făţărnicie, ci cu adevărată şi dreaptă credinţă..." 51. Şărban primeşte de la Dan al II-lea satul Voinejeştii pe Ratina, deoarece a servit voievodului „...în toate războaiele, cu dreaptă credinţă"52. Iar Vlad Călugărul, confirmînd logofătului Stanciu şi fiilor săi nişte sate, reaminteşte obligaţia sa, ca şef al statului, să gîn- 50 Învăţăturile lui Neagoe Basarab..., p. 25>6. 51 DRH, B, I, p. 47 (nr. 19), doc. din 21 nov. 1398. 52 Doc. din 1429, ibidem, p. 123 (nr. 63). 391 dească statornic şi la cei ce-1 slujesc cu real devotament : „...spre cei care sînt de-a pururi adevăraţii şi drept credincioşii şi care au slujit mult şi nimic nu s-au dat în lături, nici duşmanilor n-au dat dosul, ci sîngele lor nu l-au cruţat să curgă pentru domnia mea, precum să-mînţa bună aduce rod mai cinstit" 53. Ideia Şi alte idei din domeniul politic, îndeosebi în relaţiile ex- de terne, sînt clar exprimate. Mircea cel Bătrîn, unul dintre inde- marii ctitori ai păstrării statului muntean în confrunta- pendenţă rea hotărîtoare cu Poarta otomană, scuteşte satul Ciuli- niţa al mănăstirii Snagov de dări şi slujbe adăugind : „...cîte se află în ţara de sine stătătoare şi stăpînirea domniei mele" 54. La fel se exprimă şi Vlad Dracu55, Vlad Călugărul56, Radu cel Mare57 , ca şi Dan al II-lea : „...în ţara de sine stătătoare a domniei mele"58. Pentru Mircea, Dan al II-lea şi Vlad Dracu, apărători cu arma în mînă a drepturilor Ţării Româneşti, ideea indepen denţei, trecută şi în cîteva documente interne, apare, so cotim, firească. La Vlad Călugărul şi Radu cel Mare este numai o formulă de cancelarie ? După anii de mare instabilitate în domniile muntene, determinate, în bună parte, de campaniile antiotomane ale lui Ştefan cel Mare, Vlad Călugărul este primul care ţine cîrmuirea timp de 13 ani şi cîteva luni59 ; la fel şi urmaşul său Radu cel Mare — aproape 13 ani —, cunoscut şi peste hotare prin înfăptuirile sale de ordin cultural ; în ambele cazuri a fost, poate, intenţia de a arăta că ţara continuă să se conducă după propriile şale legi şi orînduiri. S-ar putea însă ca, treptat, să se fi ajuns la o formulă de cancelarie : o întilnim la VlăduţG0 (1510—1512), care va pieri de capitat de Neagoe Basarab. Şi Neagoe Basarab reia " formularea61 : protector al ortodoxiei din Peninsula 53 Doc. din 2 sept. 1493, ibidem, p. 395 (nr. 243). si DRH, B, I, p. 74 (nr. 34), doc. din 1407—1418. 55 DRH, B, I, pp. 150—151 (nr. 86), doc. din 13 aug. 1437. se Ibidem, p. 363 (nr. 226), doc. din 26 iul. 1490.
59 Aprilie 1482-septembrie 1495. 60 Doc. din 27 mai 1510, DIR, XVI, B, I, p. 61 (nr. 56). 61 Doc. din 30 oct. 1517, ibidem, p. 130 (nr. 129). 392 Balcanică, el apărea ca domnul unei ţări ce se conducea după legile ei şi putea astfel acorda sprijin material şi moral şi comunităţilor monastice sud-dunărene62. Raporta- Raporturile cu turcii şi rolul Ţării Româneşti sînt de rile cîteva ori explicit consemnate. Aflată în prima linie a cu frontului otoman, alternativa politică se desemna cu des- otomctnii tulă claritate, îndeosebi după efortul maxim militar făcut de români sub conducerea lui Mircea cel Bătrân : sau opunerea cu arma în nună, dar în acest caz era imperios necesară o aliniere şi o unire a forţelor militare ale ţărilor române, inclusiv Ungaria: sau o soluţie negociată cu Poarta care includea, ca o consecinţă, şi o re-laîivă linişte pentru teritoriile transilvane, otomanii an-gajîiidu-;,e în acest sens. Ambii termeni ai alternativei sînt prezenţi în mărturiile scrise, ca şi în politica practicată de mai mulţi voievozi, de la Dan al II-lea la Vlad Ţepeş inclusiv : „Căci dacă va fi să piară ţara aceasta — scrie Alexandru Al-dea pe la 1432 — vor pieri şi ei (adică sibienii — NA.) şi nici ţara domnului meu craiului (adică Ungaria N. A) nu va avea linişte" 63. In faţa acestei superputeri a secolului al XV-lea, alianţa armatelor române şi ungare este afirmată cu luciditate (dar şi dramatică perspectivă în caz de nereali-zare) de Vlad Ţepeş în 1462 ca şi, curînd după aceea, de Ştefan cel Mare. Domnii români au văzut că turcii nu puteau fi îndepărtaţi de la Dunăre decît printr-un efort militar conjugat al statelor riverane sau învecinate, prin campanii repetate şi de durată. De aceea, după ce reaminteşte regelui Matei Corvin că a rupt pacea cu Poarta „...pentru păstrarea creştinătăţii întregi şi pentru întărirea legii soborniceşti" (ceea ce în terminologia timpului însemna pentru apărarea statelor sud-est europene creştine împotriva repetatelor ofensive otomane), Vlad Ţepeş continuă : 62 E. VÎRTOSU, Ce înseamnă „Domn singur stăpînitor...", p. 53, acordă formulei o semnificaţie numai internă, o accen tuare a ideii unicităţii puterii politice a domnului înlăuntrul ţării. La fel şi în E. VÎRTOSU, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova..., pp. 197—215. Soco tim că trebuie luată în considerare şi ideea de independenţă, în o.rice caz la voievozii care au luptat cu arma împotriva otoma nilor. 63 I. BOGDAN, op. cit., P. 44 (nr. XXIII). 393
„Deci Măria Ta64 ... dacă voia Măriei Tale este sa ai luptă cu ei65 ; atunci strînge-ţi toată ţara şi tot poporul la oaste66, atît călăreţii, cit şi pedestraşii, adu-i în această ţară de peste munţi a noastră şi binevoieşte să te baţi aici cu ei". Vlad Ţepeş este gata să transforme pămîntul românesc în teatru de război, dacă ştie că alianţa antiotomană devine efectivă. Dacă însă Matei Corvin nu era hotărît la o mobilizare totală şi să conducă personal armatele, voievodul îi mai propune două eventualităţi : „...trimite-ţi oastea întreagă în părţile transilvane ale Măriei Tale" sau, cel puţin, efectivele recrutate din „Transilvania şi părţile secuieşti". Din partea sa, Ţepeş manifestă răspicat voinţa de a se apăra : „...deoarece nu vrem să fugim înaintea sălbăticiei lor, ci să avem, în orice chip, luptă cu ei". Interesele celor două state, Ţara Românească şi Ungaria, sînt interdependente, o biruinţă „...va fi cea mai mare cinste şi folos şi ajutor sufletesc pentru Măria Ta şi sfînta coroană a Măriei Tale şi pentru toată creştinătatea cea adevărată"67. In caz contrar, urmările vor fi grele pentru toţi : „Iar dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un sfîr-şit rău şi va pieri această ţărişoară a noastră, nici Măria Ta nu vei avea folos şi înlesnire de aşa ceva, pentru că va fi spre paguba creştinătăţii întregi"68. Exact acelaşi avertisment, în cuvinte apropiate, va da Ştefan cel Mare 13 ani mai tîrziu, după strălucita sa biruinţă de la Vaslui (1475), cînd va atrage atenţia tuturor statelor „creştine" asupra nevoii imperioase de a se coaliza împotriva Porţii. Cererea de ajutor şi îndemnul la alianţă sînt cu atît mai accentuate cu cît Vlad Ţepeş întreabă foarte limpede pe Matei Corvin dacă este într-adevăr hotărît să participe la luptă : „Iar dacă Măria Ta voieşti să ne dai vreun ajutor, atunci Măria Ta să fii bun a nu zăbovi, ci să ne spui
394
cu adevărat gîndul Măriei Tale. Pe omul nostru care aduce scrisoarea, de data aceasta să nu-l întîrzii, mă rog, Măria Ta, ci să ni-1 trimiţi înapoi, îndată şi iute" 69. Impresionantă mărturie a unui om stînd cu armata sa în faţa invaziei pe care o pregătea însuşi Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, cu cea mai puternică forţă militară din sud-estul european. Impresionantă prin hotărîrea lui Ţepeş de a lupta, indiferent de covârşitoarea disproporţie de forţe. Impresionantă şi prin sentimentul voievodului român că trebuie să înfrunte singur, cu poporul său, acest ceas neasemuit de greu. Mărturie directă, reproducând înseşi cuvintele lui Vlad Ţepeş, protocolare în formă, dar imperative, subliniind gravitatea alternativei. Asemenea idei nu sînt singulare. Şi alţi cîrmuitori români le-au formulat cu claritate. Alexandru Aldea, primind ştiri despre concentrarea armatelor otomane şi apropierea lor de Dunăre, în mai-iunie 1432, scrie braşovenilor : „...deci fraţii mei, eu împruenă cu voi pot, dar fără voi nu pot sta înaintea lor, ci adunaţi-vă şi staţi gata, ca în ceasul în care vă va veni vorbă de la domnia mea, în acelaşi ceas să veniţi" (subl. ns., D.C.G.). Iar cînd invazia se produce pe la toate vadurile, Aldea cere din nou grabnic ajutor avertizînd : „...căci dacă nouă ne va fi rău, vouă are să vă fie şi mai rău" — şi reclamând un răspuns precis : „Iar dacă nu vreţi să veniţi, spuneţi-mi, ca să ştiu ce să fac"70. Alternativa rămîne, aşadar, negocierea politică. Este ceea ce face Alexandru Aldea, în acelaşi an, după ce a încercat să reziste, ajutat numai de un mic contingent de braşoveni : ,,Eu dacă m-am dus la turci, m-am dus de nevoia mea şi-am făcut linişte ţării, cită a rămas, şi vouă tuturor şi mi-am scos trei mii de robi" 71. In stare de război, cu permanente prădăciuni, nu se putea, fireşte, trăi mai mult timp ; înţelegerea cu Poarta era menită să dea cel puţin temporar răgaz şi pace românilor, aducînd înapoi acasă uneori şi pe robii luaţi de raidurile otomane. 69 Ibidem. 70 I. BOGDAN, op. cit., pp. 40—42. La fel se adresează Aldea şi sibienilor, ibidem, p. 43. 71 Ibidem, p. 44. 395
După marea expediţie a lui Mahomed al Il-'lea în 1462 ■* şi instaurarea lui Radu cel Frumos, opţiunea cîrmuitori-lor munteni şi a dregătorilor din sfat a fost de a se menţine în termenii înţelegerii, a convenţiei cu Poarta — deşi Ştefan cel Mare încearcă, mai bine de un deceniu, să alinieze din nou Ţara Românească în frontul antiotoman. In aceste condiţii, care sînt noile ţeluri politice ? Ca folosind relaţiile cu Imperiul turcesc, voievozii de la Bucureşti să asigure, pe cît posibil, pacea şi pentru Transilvania, să convingă pe comandanţii militari otomani să renunţe la eventualele lor expediţii de pradă ; iar dacă nu le pot împiedica, să dea cît mai repede de ştire. O spune braşovenilor Basarab Laiotă, în 147572, Basarab cel Tînăr (Ţepeluş), de mai multe ori73; „...dacă vreţi să aveţi pace şi bine de la turci, cît voi fi eu în viaţă, turcii nu vor trece prin ţara mea ca să vă prade, căci mi-am pus capul şi vorba la împăratul, ca să fie pace şi bine între creştini. Şi Dumnezeu ştie cît am cheltuit pînă ce mi-am ajuns voia aceasta la împăratul"74. Aproape la fel scrie tot pîrgarilor Braşovului şi Radu cel Mare, în 1498 : „...cît voi fi în viaţă să nu vă temeţi domnia voastră că vor trece turcii pe undeva prin ţara noastră, de la Severin şi pînă la Brăila, ca să prade în ţara domnului meu, a înălţimii sale craiului"75. Neagoe Basarab, ca şi predecesorul său Laiotă76, se gîndeşte — în caz că nu va putea împiedica incursiunile de pradă turceşti — cel puţin să dea de veste transilvănenilor din timp pentru a se pune la adăpost77. De reflectat însă şi asupra felului în care evoluează concepţiile : „Pentru că în nici un chip nu vrem să lăsăm în drum ce am început, ci să ducem lucrul la capăt" — scrie Ţepeş regelui Matei Corvin în 1462, adăugînd că „în orice chip" se va lupta cu invadatorii. In timp ce Basarab cel Tînăr. la 1479—1480 : „...dar să mă credeţi că nu putem cu bărbăţie, ci cu daruri, din ce pu- 72 Ibidem, p. 119. 73 Ibidem, pp. 148—149, Cf. pp. 134—135. 74 Ibidem, p. 154. 75 Ibidem, p. 216. Este vorba de regele Ungariei. Vezi şi Radu re] Mare la 1504, ibidem, p. 218. 76 Laiotă către braşoveni, la 11 iulie 1475, I. BOGDAN, op. cit., p. 119. 77 GR. TOCILESCU, 534 documente..., p. 263. 396 tem da de la noi"78 (subl. ns., D.C.G.). Ţepeluş încerca să-1 convingă pe puternicul comandant Aii beg nu cu perspectiva unei confruntări armate, ci prin bani, argument care, în mentalitatea epocii, şi-a dovedit, uneori, eficienţa. Dar cu urmări care atrăgeau, inevitabil, în timp, limitarea, îngrădirea iniţiativelor de politică externă a voievozilor români şi în paralel apăsarea tot mai accentuată a sătenilor dependenţi, ca şi a micilor stăpîni de ocini, pentru împlinirea dărilor periodic sporite (cum se va adeveri îndeosebi în secolul al XVI-lea). Semnificativă este înştiinţarea aceluiaşi Ţepeluş, către braşoveni prin februarie-martie 1481 : „.. împăratul mi-a dat voie să-mi fac pace veşnică cu toată ţara domnului craiului" (adică cu Ungaria) 79, Buna vecinătate a Ţării Româneşti cu regatul Ungariei începe, aşadar, a primi aprobarea prealabilă a sultanului. Escalada dependenţei, determinată în primul rînd de prezenţa militară otomană pe linia Dunării, cu capete de pod şi garnizoane ia nord de fluviu, pe teritoriul românesc, duce şi la formularea şi motivarea teoretică a situaţiei create : „...căci n-am încuibat pe turci în ţară — scrie Radu Bădica ia 19 ianuarie 1524 —, ci ei singuri au intrat, căci ei au intrat în alte ţări mai tari decît noi : dar în această ţară ?". Confirmarea de către Înalta Poartă a unei noi domnii începe a fi regula obişnuită : „...şi la Poarta împăratului turcesc, aşijderea am ales din boierii Ţării Româneşti şi i-am trimis cu pace, precum au fost legea veche a Ţării Româneşti, şi pentru steag"80 — scrie acelaşi Radu Bădica. Nevolnicul fiu al lui Neagoe Basarab, Theodosie, care a izbutit să cîrmuiască ţara vreo trei luni şi jumătate, disputîndu-şi autoritatea cu Vlad (Dragomir Călugărul) (15 septembrie-decembrie 1521), merge şi mai departe cu enunţările de principiu : „Graţiozitatea voastră ştie — se adresează el conducătorilor Braşovului — că domnia noastră este de la turci; aşa cum a văzut domnia mea, cum că se turbură ţara, astfel am văzut că mie nici cum nu-mi va fi folos, eu m-am dat iarăşi spre turci şi am trimis şi am dat în ştire împăratului... ; aşa m-a
397
Relaţii cu alte state pus împăratul iarăşi în scaunul părintelui domniei mele"'81 (subl. ns., D.CG.). Se ajunge astfel, sub imperiul unei situaţii de forţă, la o hibridă coexistenţă între sentimentul legitimităţii — ceea ce însemna, la acea vreme, dreptul de a conduce singur, potrivit unor tradiţii statornicite — şi cel de dependenţă faţă de o putere străină. Theodosie se consideră reintegrat în domnia ce-i revenea, de drept, de la tatăl său Neagoe şi în acelaşi timp afirmă nevoia de a obţine încuviinţarea sultanului. Dar cuvintele şi teoretizările nu aveau totuşi o semnificaţie exclusivă. Dacă un Bădica Radu (vezi mai sus) pune accentul pe disproporţia de forţe, pe imposibilitatea de a rezista militarmente turcilor, în schimb Radu de la Afumaţi găseşte suficiente trupe pentru a se opune cu succes, între 1522 şi 1525, unor încercări ale otomanilor de a-şi accentua controlul, eventual de a se instala definitiv, în Ţara Românească. Ceea ce nu-1 împiedică pe acelaşi Radu de la Afumaţi ca, de îndată ce ajunge la o relativă stabilizare a situaţiei politice, cu recunoaşterea ei de către înalta Poartă, să constate : „...am mers la Poarta turcească şi am stat de faţă cu împăratul turcesc şi toţi domnii ţării turceşti. Şi-mi dărui domnul Dumnezeu întîi, după aceea şi împăratul turcesc mie domnia română, şi iarăşi m-am întors la domnie cu viaţă şi sănătate, împreună cu toţi boierii, veri cîţi au fost cu mine şi m-am aşezat la tronul şi domnia română" 82 (subl. ns., D.C.G.). în relaţiile cu alte state, cu ceilalţi vecini, intervin mai multe nuanţe, în funcţie şi de situaţiile de fapt, de desfăşurarea evenimentelor83. Mircea cel Bătrîn, Radu Praz-naglava, Dan al II-lea şi Vlad Dracul acordă privilegii de comerţ Braşovului84, cu toată solemnitatea, cu sentimentul cîrmuitorului care, în deplină autoritate, stabileşte şi reglementează anume raporturi cu un interlocutor extern. Dar cînd Vlad Dracul se află refugiat în Transilvania, în octombrie 1434, încercând să obţină aju-
81 Ibidem, p. 267. 82 GR. TOCILESCU, 534 documente..., p. 305. 83 DAMIAN P. BOGDAN, Diplomatica slavo-română..., p. 91. 84 Vezi mai sus, pp. 398
tor pentru a ocupa domnia, tonul se schimbă : „Scrie domnia mea bunilor şi credincioşilor mei prieteni şi domni, pîrgarilor braşoveni, mari şi mici, închinăciune pînă la ţaţa pămîntului, ca unor domni ai mei" 85. La fel cu Vlad Ţepeş ; nu se sfiise să treacă la crunte represalii împotriva transilvănenilor, pentru că adăpostiseră pe un pretendent. Dar, în 1476, după ani de detenţiune la Buda, revenea cu ajutorul lui Matei Corvin şi al lui Ştefan cel Mare, la cîrma Ţării Româneşti. Şi astfel, în zilele premergătoare reîntoarcerii, „...în marea cetate a Braşovului", el eliberează un nou privilegiu de negoţ „...prea cinstiţilor şi credincioşilor şi bunilor prieteni" ai săi, judeţului şi celor 12 pîrgari ai oraşului şi tuturor prietenilor săi „...celor buni din toată ţara Bîrsei" 86. Variaţiile de ton în exprimarea sentimentelor de bună vecinătate şi a temeiurilor lor, se întâlnesc în multe din scrisorile voievozilor şi a unor boieri munteni. Dintre ele reţinem una a lui Basarab Laiotă, privind raporturile cu transilvănenii: „...trăiesc doar fiii aceluiaşi om într-o casă şi se ceartă şi iar se împacă şi duc viaţă bună (între ei) ; aşa şi eu am să vă87 păstrez dreptate şi bunătate şi pace..." : dar, fireşte, cu condiţia reciprocităţii S8. La nevoie, făgăduielile, angajamentele sînt însoţite de jurăminte, cu apeluri la puterea divină pentru a pedepsi pe eventualul vinovat de necredinţă. Vladislav al II-lea, primind veşti că voievodul Transilvaniei umblă „cu gînd rău" asupra sa şi voieşte să-i ia şi feudele —■ Amlaşul şi Făgăraşul — se adresează braşovenilor : „Dar dacă şi-a călcat el 89 făgăduinţa şi jurămintele ce a făcut cu mine şi dacă a călcat peste slujba mea, Dumnezeu să se răzbune asupra celui ce nu a păzit dreptatea". Şi cum, probabil, socotea că numai asemenea perspective nu erau de ajuns, Vladislav adaugă şi un argument mai pămîntesc : „Iar domnia mea, cu toată nevoia mea, nu voi părăsi ce este al meu o dată cu capul" 90. 85 Din 7 oct. 1434, I. BOGDAN, op. cit., p. 66. 66 I. BOGDAN, op. cit., p. 96. Cf. tronul lui Dan pretendentul, faţă de aceiaşi braşoveni, pe la 1460, ibidem, p. 103. 87 Adică pe braşoveni. 88 Pe la 1474, I. BOGDAN, op. cit., p. 114. 89 Voievodul Transilvaniei. 60 I. BOGDAN, op. cit., p. 87. Vezi şi Basarab Laiotă către braşoveni, la 11 iulie 1475, pp. 1.18—119 sau vornicul Aldea către acelaşi, prin 1431—1433, ibidem, p. 249. 399
Uneori pasiunea politică este exprimată în cuvinte de o mare violenţă. Cînd Ştefan cel Mare face o nouă încercare de a instala cu armele, în Ţara Românească, un voievod fidel cauzei antiotomane, brăilenii, buzoienii şi rimnicenii — care şi în anii precedenţi suferiseră urmările neiaste ale unor lupte şi treceri de trupe prin judeţele lor — se adresează foarte vehement şi fără nici un protocol lui Ştefan cel Mare. Nu lipsesc nici insultele către pretendent, nici ironiile dure la adresa lui Ştefan cel Mare, nici ameninţările 91. Despre Relaţiile externe se desfăşoară cu ajutorul contactelor, al soli dialogului, al tratativelor, al înţelegerilor dintre state : dar secolele XIV şi XV nu au cunoscut, aproape în toată Europa, reprezentanţele diplomatice permanente. De aici însemnătatea osebită a trimişilor speciali, a căror îndelungată şi variată practică a fost transpusă şi în scris. Inviolabilitatea solului nu poate fi îngrădită de nici un considerent, nici chiar de antagonismele ireductibile ideo logice (de credinţă). Basarab Laiotă protestează hotărît cînd conducătorii Braşovului îndrăznesc să-i reţină tri mişii : „Nu ştiu ce obicei este acesta de nu se dă dru mul solilor ; aşa obicei n-am văzut nici la turci, nici la Ieşi .... nicăieri, în nici o ţară, nu se opresc solii. Turcii ce sînt turci, nu sînt creştini şi tot se duc acum solii lui Ştefan voievod la ei şi nu-i opresc"92. Iar Neagu, fost vornic, exprimă un sentiment general cînd, pe la 1480, spune aceloraşi : „Căci sînt bătrîn şi nicăieri n-am văzut nici n-am auzit că voi aţi început a opri solii"93. în delungata experienţă a domnilor români este sintetizată în învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theo- dosie 94. Solii — spune voievodul — vin pentru alianţe, pace, prietenie, treburi curente şi chiar pentru „...cuvinte aspre şi de vrajbă". Cinstirea se cuvine a fi dată, in diferent de gîndnl bun sau rău cu care vin către noi. * Avem a deosebi între trimişii statelor creştine şi cei de alte confesiuni „...carii nu cred în Hristos" 95. în întîm- 91 I. BOGDAN, op. cit., p. 282. 92 Ibidem, p. 117. w Ibidem, p. 275. , 94 Învăţăturile lui Neagoe Basarab..., pp. 265—278. ''. 95 Învăţăturile lui Neagoe Basarab..., pp. 265 şi 277. 400
pinarea celor dintîi va fi rînduită o delegaţie de boieri „...carii vor fi mai de ispravă şi împodobiţi, cu cai bunj^. Vor fi găzduiţi cu grijă, departe de reşedinţa domnească, de locurile unde voievodul se plimbă cu sfătuitorii săi 96 (referire la posibilele îndeletniciri de spionaj ale acestor oaspeţi) şi li se va da mîncare şi băutură îndeajuns. Nu vor fi lăsaţi să aştepte prea mult, 2—3 zile, cît să se refacă în urma drumului, apoi vor fi primiţi de domn. în ziua audienţei, atenţie la protocol. „Jăţiul" (tronul) să fie ornamentat „bine", domnul va purta costum de ceremonie, înconjurat de sfetnicii cei bătrîni, fiecare pe scaunele lor, de boierii cei tineri şi de celelalte slugi. Solul va fi ascultat cu atenţie, iar vorbele sale să fie bine reţinute ; atitudinea, pe cît posibil, să rămînă senină, indiferent de ceea ce va spune trimisul străin. Grijă deosebită să nu i se dea vreun răspuns pripit : „...cu-vîntul iaste ca vîntul, deaca iase din gură, nici într-un chip nu-1 mai poţi opri şi, măcar dă te-ai căi şi zioa şi noaptea, nimic nu vei folosi". O dată audienţa încheiată, urmează consfătuirea cu boierii. Orice cîrmuitor este dator să ceară părerea colaboratorilor săi apropiaţi. Neagoe insistă asupra acestui punct : „Pentru că tot domnul care nu-şi va întreba bo-iarii de sfat, acela nu face bine ...Amar celuia ce să sfătuiaşte singur şi pre altul nu-1 întreabă !"97. Toţi sfetnicii să fie liberi să-şi spună gîndul. Plin de interes este felul în care Neagoe proiectează raporturile dintre şeful statului şi boierime. Hotărîrile aparţin celui dintîi ; răspunderea pentru rezultatele bune sau rele, aşijderea ; dar dezbaterea tuturor lucrurilor cu ajutorul boierimii este de la sine înţeleasă. Altfel spus, autoritatea domnească se reazemă pe consultarea factorilor politici şi sociali de răspundere care sînt garanţii ai unei bine întocmite cîrmiuri : formulă de echilibru. Cît de precară totuşi, aşa cum arată toată viaţa internă a secolului al XV-lea, cînd, periodic, se refac partide boiereşti, gata să conteste puterea voievodului şi să sprijine vreun pretendent. Dar dezideratul rămîne, ca ţel ideal. Firesc, aşadar, ca Neagoe, după mai bine de două sute de ani de la întemeierea Ţării Româneşti ca
Yüklə 6,23 Mb. Dostları ilə paylaş:
|