Dinu C. Giurescu Ţara românească

401

stat unitar, să constate ca o normă de conduită politică : „Aşa şi domnul : pînă îl păzescu sfetnicii şi boiarii lui cei bătrîni cu sfat bun şi-1 curăţescu de toate sfaturile cele rele şi de năravurile cele rele, lauda lui şi înţelep­ciunea i să întinde spre faţa a tot pămîntul, şi numele lui cel bun să proslăveşte pre toate ţările..." ⁹⁸ (subl. ns., D.C.G.).

O dată consfătuirea încheiată, domnul va cumpăni singur şi asupra cuvintelor solului şi asupra părerilor auzite de la ai săi apropiaţi. Apoi îşi va rechema boierii pentru luarea hotărîrii care însă este condiţionată de aprobarea sfetnicilor săi. Din nou apare aceeaşi inter­dependenţă a autorităţii politice supreme cu aceea a forurilor ierarhic inferioare. Soluţia ? Dacă boierii aprobă concluzia adoptată de voievod, totul este în ordine, dacă nu, domnul renunţă la părerea sa în favoarea soluţiei preconizate de sfătuitorii săi. Hotărîrea majorităţii.

încheiată această etapă, din nou atenţie la protocol. Trimisul străin este rechemat şi, după caz, ospătat, fără ca masa dată în onoarea sa să fie obligatorie. Dacă totuşi se face, grijă la băutură : „...căci că vinul amestecă inima omului şi-1 face bărbat şi vesel şi cugetă multe lu­cruri deşarte şi cuvinte de nimic grăiaşte... iar înţelep­ciunea şi vitejiia de la beţie să nu o crezi..." ". Apoi se va da răspunsul oficial la cele comunicate anterior de repre­zentantul statului străin, după care, cu acelaşi ceremonial ca la venire, el va fi petrecut pînă la hotare.

Dacă vine un trimis al „necredincioşilor" ? Normele ^;de conduită vor fi cu totul opuse. Semnificativ în cel mai înalt grad cum în practica diplomatică însăşi, domnii români subliniau apartenenţa lor la comunitatea statelor „creştine", în opoziţie cu Poarta. Este tot o manifestare limpede, în spiritul şi în practica acelei epoci, a apar­tenenţei Ţării Româneşti la* Europa, faţă în faţă cu o altă lume, cu o altă putere, diferită de tradiţia euro­peană.

Ce urmăresc aceşti cîrmuitori de altă „credinţă ?" Ju­decata lui Neagoe, însumînd desigur mentalitatea curentă, este dură : „...aceia ¹⁰° n-au atîta minte, nici înţelep-

⁹⁸ Învăţăturile lui Neagoe Basarab—, p. 268.

⁹⁹ învăţăturile lui Neagoe Basarab..., p. 270.

¹⁰⁰ Adică turcii — dar Neagoe nu-i arată, de fel, pe nume.

402

ciune, ce toată mintea şi înţelepciunea lor iaste mina cea întinsă şi darul să le dai şi să le umpli gurile tuturor de toate"¹⁰¹. în treacăt fie spus, Neagoe, ca şi alţi cîr-muitori, îşi făcea şi iluzii cînd socotea că şefii de stat creş­tini erau mai puţin dornici de cîştig, de avuţie, de cuceriri teritoriale decît sultanii. Dar la învăţături antagonismul ideologic se reflectă în întregime.

Dacă dai avere otomanilor, pacea poate fi asigurată. Principiu de politică externă ce a cunoscut o îndelungată şi apăsătoare practică, dar care, o dată mai mult, relie­fează caracterul contractual al raporturilor dintre ţările române şi Poartă.

Tocmai din această pricină, solul musulman nu trebuie să-şi dea seama de adevăratele resurse ale ţării : „Ce îna­intea acestora nimic den avuţiile voastre să nu arătaţi, nici scule, nici haine... ci să te arăţi şi să te faci înaintea lor sărac şi lipsit şi nici într-unile să nu te fălueşti" ¹⁰². Maximum ce se cade pentru un reprezentant mai de rang este să fie cinstit „cu bucate şi cu băutură".

Şi trimiterea unui sol propriu trebuie pregătită cu toată grija. Alegerea persoanei este de maximă impor­tanţă, deoarece va trebui să fie în stare să exprime cit mai adevărat gîndul voievodului. Dar şi la o asemenea selecţie se cuvine a lua părerea boierilor¹⁰³. Instruirea celui desemnat să fie făcută cu toată grija, atît în pre­zenţa sfătuitorilor, cît şi „în taină" ¹⁰⁴.

Pentru dreptul de azil politic lucrurile sînt mai puţin de­finite. Boeri răzvrătiţi sau pretendenţi, în aşteptarea unui moment favorabil, găsesc adesea refugiu în Transil­vania. Uneori caută să stabilească şi condiţiile unei ast­fel de şederi. Mai mulţi jupani intră în conflict declarat cu voievodul Mihnea cel Rău, prin 1508—1509. îşi iau din vreme măsuri de precauţie şi discută această even­tualitate cu oficialităţile braşovene ; solicită garanţii for­male pentru intrarea în Braşov, şedere şi plecare, inclu­siv respectarea bunurilor lor ¹⁰⁵.

¹⁰¹ Ibidem, p. 277.

¹⁰² Învăţăturile lui Neagoe Basarab..., p. 277.
i°³ Ibidem, p. 272.

^1M Ibidem, p. 273.

¹⁰⁵ GR. TOCILESCU, 534 documente..., pp. 306—307. Cf. Radu cel Frumos către braşoveni, ibidem, p. 79.

403

Dar există şi reversul medaliei. Dacă un pretendent găseşte normal să fie adăpostit, de îndată ce ajunge domn protestează împotriva azilului acordat adversarilor săi. Ar dori ca dreptul de azil să fie aplicat unilateral, în funcţie de interesele celui în cauză ! Nemulţumiri de acest fel exprimă Alexandru Aldea¹⁰⁶, Vlad Ţepeş¹⁰⁷, Radu cel Frumos ¹⁰⁸, care recheamă pe fugari, dîndu-le garanţii verbale, dar adaugă, adresîadu-se pîrgarilor braşoveni : „Iar cei ce nu vor voi să vie, să-i prindeţi şi să-i tri­miteţi la domnia mea cu tot avutul, căci averea aceea este a domniei mele, iar ei îmi sînt necredincioşi dom­niei mele... Iar dacă nu veţi face cum vă scriem, atunci să ştiţi că v-am fost prieten pînă acuma, dar de aci îna­inte prietenie nu va mai fi între noi, dacă nu faceţi pe voia domniei mele"¹⁰⁹. Şi Basarab Laiotă cere ace­loraşi autorităţi alungarea refugiaţilor politici munteni¹¹⁰, ca şi Basarab cel Tînăr ¹¹*.

De un cert interes sînt consideraţiile asupra războiului cuprinse tot în amintitele învăţături şi însumând o înde­lungată experienţă a societăţii româneşti. Folosirea arme­lor se face numai în caz de extremă necesitate, ciîtid ţara este invadată şi numai după ce toate mijloacele de a se ajunge la o soluţie paşnică au dat greş. Ipoteza îuată în considerare este aceea a unui atac al „păgânilor", consi­deraţii ideologice împiedicând probabil pe autor să gîn-dească la o agresiune a „creştinilor" împotriva Ţării Româneşti. Disproporţia de forţe nu trebuie să constituie motiv pentru fugă, deoarece pribegia — mărturiseşte Neagoe — „iaste trai şi hrană cu nevoie", cel în cauză fiind „de toţi oamenii dosădit (supărat, necăjit^, încă şi de copiii cei mici, şi de carii sîntu mai răi" ¹¹². De aceea, primele eforturi trebuie îndreptate spre aflarea unei so-luţii paşnice, prin tratative („cu cuvinre bune şi blînde"), iar pe urmă prin daruri şi bani. A plăti spre a dobîndi liniştea nu cuprinde nimic compromiţător pentru tăria

¹⁰6 Ibidem, p. 29.

¹⁰⁷ I. BOGDAN, op. cit., pp. 90 şi 320—321.
io» Ibidem, pp. 105—106.

"9 Ibidem.

¹¹⁰ Ibidem, pp. 120, 127.

¹¹¹ Ibidem, p. 140 etc.

¹¹² Învăţăturile lui Neagoe Basarab..., p. 278.

404

şi curajul celui care dă. O parabolă ne va face să în­ţelegem şi mai bine : „Aşa şi voi fraţilor — scrie Nea­goe — sînteţi ca şi şoimul şi multe biruiţi, şi iaste vîna-tul în mîinile* voastre, adecă avuţiia. Deci, de veţi vedea pre niscare limbi păgîne să se pornească asupra voastră cu oşti grele şi cu putere mare, voi nu vă potriviţi lor şi să vă bateţi cu dânşii într-acel ceas, ci socotiţi ce le veţi slobozi din unghile voastre vînat, adecă avuţie, să le daţi să mănînce ca să se părăsească de voi, cum şi vul­turul lăsă pre şoimu" ^ivi.

Dar dacă agresorul nu se retrage ? Atunci să nu ne temem de superioritatea sa numerică, de puterea sa, şi să ne pregătim a-1 primi cu luptă. Starea de spirit este esen­ţială într-o astfel de încercare supremă : „...omul viteaz şi bărbat şi hrăbor (curajos) nu să înfricoşează de oa­meni mulţi. Că omului viteaz toţi oamenii îi sînt într-aju­tor, iar omului fricos toţi oamenii în sîntu duşmani şi încă şi de ai săi iaste gonit şi batjocorit şi hulit..'' ¹¹⁴ (Su'bl. ns., D.C.G.). Voinţa de a rezista violenţei este, aşadar, hotărîtoare. Voinţă manifestată prin curaj, vite­jie, eroism în ceasurile de mare cumpănă — sub Basarab Întemeietorul, Vlaicu, Radu I, Dan I, Mircea cel Bătrîn, Dan al II-lea, Vlad Dracu sau V'lad Ţepeş — în con­fruntările oştilor române cu cei ce călcaseră hotarele. Iar când, în anii ce au urmat morţii lui Neagoe Basarab, oto­manii ameninţau să instaureze paşalîcul în nordul Du­nării, atunci ţara s-a ridicat din nou cu arma în mînă, sub comanda viteazului Radu de la Afumaţi. „Aci se pome­nesc boierii care au pierit în luptele cu agarienii pentru credinţa creştină" — citim în pomelnicul de la Curtea de Argeş. însemnarea — impresionantă prin însăşi laco­nismul ei — cuprinde 74 de nume ; între ele cinci mari dregători, aproape jumătate din marele sfat al lui Radu de la Afumaţi. Voinţa de a rezista violenţei, se ridica deasupra morţii însăşi.^114a

Dar fireşte, anume măsuri de prevedere îşi păstrează toată însemnătatea înainte de începerea unei bătălii : fa-

¹¹³ Ibidem, p. 279.

¹¹⁴ Ibidem, p. 281.

¹¹⁴a A. Sacerdoţeanu, Pomelnicul mănăstirii Argeşului, în B.O.R., LXXXIII, 1965, nr. 3—4, p. 297—330 ; St. Andreescu, Observaţii asupra pomelnicului mănăstirii Argeşului, în G.B., XXVI, 1967, nr. 7—8, p. 800—829.

405

miliile boierilor şi ale dregătorilor — adică a celor che­maţi sub arme — trebuie puse la adăpost, îndărătul zo­nelor de luptă : „Că deaca vor cădea feciorii boiarilor în robie, deacii toţi boiarii şi slugile tale te vor părăsi şi vor merge după dînşii" ¹¹⁵. Evenimentele din 1462 con­firmaseră întru totul o asemenea prevedere : Radu cel Frumos preluase puterea nu numai cu ajutorul armatelor sultanului, dar şi după ce o parte dintre familiile şi averile boierilor fruntaşi căzuseră în mîinile sale. învă­ţăturile se opresc însă numai la categoriile sociale arătate şi nu spun nimic de restul populaţiei, deşi ştim că în cazurile extreme se făcea pustiu în faţa năvălitorilor.

Apoi Neagoe Basarab discută aspecte ale pregătirii pro-priu-zise de război, întocmirea şi importanţa străjilor, constituirea unei gărzi personale a voievodului, păzirea, cu maximă atenţie, a vistieriei. Şi în caz de pierdere a luptei ? Trebuie continuată rezistenţa fără părăsirea ţării : domnul se va retrage cu trupele rămase alături de el şi va aştepta în locuri ascunse şi sigure ca agresorul să evacueze teritoriul : „Că vrăjmaşii voştri, carii vor fi venit asupra voastră, nu vor putea sădea mult în ţară, ci să vor întoarce înapoi, iar pre domnul care-1 vor fi adus ei îl vor lăsa acolea, făr' de oşti"¹¹⁶ : ceea ce va îngădui alungarea sa. Experienţele secolului al XV-lea ilustrează şi posibilitatea unor astfel de încercări. A nu părăsi ţara în cea mai grea dintre situaţii, atîta vreme cît mai există o posibilitate de acţiune, rămîne un per­manent comandament ; dar sugerează, poate, şi atracţia specială a puterii, dorinţa de a nu o pierde în folosul unui rival.

Şi o ultimă recomandare după război : grija pentru urmaşii celor căzuţi, răsplătirea celor ce s-au bătut vite­jeşte -¹⁷.

Gînduri Pămîntul, temei esenţial al poziţiei sociale, este obiec-

despre tul principal şi al actelor epocii. Din documentele interne

pămînt păstrate pînă la 1500, numai 39, adică aproximativ

12,7%, se referă la alte sectoare, iar restul de 87,3%

¹¹⁵ Învăţăturile lui Neagoe Basarab..., p. 281.

¹¹⁶ învăţăturile lui Neagoe Basarab..., p. 282.

¹¹⁷ Ibidem, p. 284. Vezi o analiză de detaliu a gîndirii po­
litice a lui Neagoe Basarab în MANOLE NEAGOE, Neagoe
Basarab, pp. 116—198.

406

cuprind confirmări, vînzări-eumpărări, înfrăţiri. împăr­ţiri, moşteniri, danii. Anevoie surprindem în diplomatica vremii, utilizând o formularistică tip, cîte conflicte aprige a declanşat stăpînirea pământului, însoţite de gama co­respunzătoare de sentimente, de la revolta celui depose­dat pînă la dorinţa de acaparare a feudalului. Certurile pentru ocini ajung pînă la domnie şi câteodată sînt con­semnate, laconic, în scris. „Dan puşcarul" şi „mătuşa" se învinuiesc reciproc „pentru nişte ocini"¹¹⁸. Fraţii Neagoe şi Man ajung în faţa lui Radu cel Mare pentru un sfert din Bomboeşti şi „satul Clocoticiul tot"¹¹⁹. Nu mai puţin izbucnesc contestaţiile între stăpînii laici şi bisericeşti, ca, de exemplu, între Tismana şi unii bo­ieri¹²⁰. Alteori, unii încearcă să pună direct mîna pe cîte un sat de rumâni, instalîndu-se la faţa locului. Aşa face Vlaicul în 1495—1496 la Stoiceşti (Stoiceani) pe Olt, pînă când Radu cel Mare îi dă poruncă scrisă ca, de îndată, să-şi încarce „toată marfa şi averea toată'" şi să plece de acolo, unde va şti¹²¹. Se întâmplă şi ca unii interesaţi să recurgă la falsuri, chiar faţă de autori­tatea supremă în stat. Aşa Vlad Călugărul, confirmând spătarului jupan Hrănitul şi soţiei lui Marga stăpînirea asupra Băleştilor, pe Jiu, se vede nevoit să facă o pre­cizare : „Iar cărţile ce le-au făcut de la domnia mea Tatomir Ursea şi Bogdan asupra hotarului Băleştilor, de i-au pus nume Urseşti, ei nici nu sînt Urseşti, ci sînt toţi Băleşti; acestea le sînt cărţi care nu sînt de credinţă" ¹²² (subl. ns., D.C.G.). In sfârşit, a existat tendinţa unei mi­norităţi de fruntaşi ai boierimii de a strânge un mare număr de ocini : o urmărim explicit ilustrată prin rezul­tate. Jupanul Ticuci şi fraţii săi, Bran, Radul şi Patru, au 25 de sate (sau părţi din ele) din care numai 11 sînt declarate „vechi ocine", iar restul au sporit prin zestre, schimb şi mai ales prin cumpărare şi „donaţii" ; nu ştim ce a putut determina astfel de danii, din care, avem te-

¹¹⁸ Doc. din 1487, DRH, B, I, p. 333 (nr. 208).

¹¹⁹ Doc. din 1500, iul. 14, ibidem, p. 493 (nr. 302).

¹²⁰ Doc. din 7 ian. 1490, ibidem, p. 357 (nr. 222) şi doc.
din 1495—1500, ibidem, p. 419 (nr. 259).

¹²¹ DRH, B, I, p. 418 (nr. 258).

¹²² Doc. din 15 iun. 1493, ibidem, p. 387 (nr. 240).

407

meiuri s-o presupunem, nu lipsea însă elementul constrîn-gerii^12S. Dacă luăm familiile în înţelesul lor mai larg, atunci averile fruntaşilor apar şi mai importante. Jupan Radu şi Petru (fraţi), cu fiii lor, au în 1502, 36 de sate întregi sau în parte, plus 11 munţi şi 47 de familii de ţigani¹²⁴. Iar Craioveştii — descendenţi din Neagoe ban Strehăianul — Barbu, Pîrvu, Danciu, Radu şi urmaşii lor, stăpînesc 182 de bunuri funciare, din care 132 de pro­prietăţi sigure şi 50 probabile¹²⁵. Zecile de sate şi alte ocini reprezintă treptele acaparării, urcate sistematic de anume boieri ; dar şi aceste averi se desfăceau — prin moştenire, înzestrări, vînzări sau hiclenii — destul de re­pede, aşa încît competiţia pentru pămînt reîncepe. Do­rinţa de a dobîndi noi ocini, rămîne ca o permanentă psihologică, ca mentalitate dominantă a epocii, cu lovi­turile corespunzătoare în rîndurile celor continuu depo­sedaţi. Dacă împotrivirea celor ameninţaţi sau loviţi răz­bate prea puţin în documentele secolelor XIV şi XV, ea rămîne o realitate fundamentală şi în viaţa socială a epo­cii ; contrariul este de negîndit, într-o etapă cînd marele hotar în alcătuirea societăţii, în condiţia individuală, se trasa pe temeiul proprietăţii.

Tenacitatea şi îndîrjirea părţilor în cauză par a ne fi arătate de un proces judecat de Vlad Călugărul la 1486. Slav, cu fiii săi Stoica, Ioan şi Bogdan şi cu nepotul său Mânea, aduc 12 boieri jurători şi adeveresc astfel că o parte din satul Ubîrşia de la Bratilov „le este dedină şi ocină dreaptă". Dar Lupşa, Dobrul, Trîţă şi Rada cu familiile lor contestă aprig hotărîrea domnească. Pentru a-i obliga s-o accepte, Vlad Călugărul dă poruncă dregă­torului să sancţioneze pe cei ce ar redeschide procesul şi cu amendă şi cu confiscare : „Şi după aceea, a lăsat domnia mea asupra preacinstiţilor boieri ai domniei mele jupan Dimitrie Ghizdavăţ şi jupan Deatco, banii acelei părţi, cinstiţi de domnia mea : care dintre Lupşa şi din fiii lui şi din Dobrul şi din fiii lui şi din Trîţă şi din fraţii lui şi din 'Rada cu fraţii lui, nu vor voi să stea după spusa

¹²³ Doc. din 18 ian. 1480, ibidem, pp. 275—276 (nr. 170).

¹²⁴ DIR, B, I, pp. 11—14 (nr. 7).

¹²⁵ I. DONAT, Domeniul Craioveştilor, citat după M. NEA­
GOE, Neagoe Basarab, pp. 18—20.

408

domniei mele, cum i-a întocmit şi am dat domnia mea, să fie volnici banii acelei stăpîniri să-i ia acelui om pentru un singur cuvînt hatalm şi ocina să şi-o piardă" ^v26 (subl. ns., D.C.G.).

Condiţia Care era condiţia femeii ? Dacă făcea parte din rîndu-fenteii rile stăpînilor de pămînt, avea drept asupra ocinelor, fără să ştim cum se reglementau astfel de drepturi între mai mulţi copii. De numeroase ori, ele au ocini, de care dispun. Aşa sînt Stanca, jupaniţa lui Pârvu, fiicele ei, apoi jupaniţele Boba, Marina, Stana, Neacşa, Măria, care împreună cu soţii lor şi copiii lor vînd logofătului jupan Staico două sate — Cornăţelul şi Descupereştii¹²⁷. So­ţiile şi fetele sînt coproprietare, alături de bărbaţi şi bă­ieţi, în aceeaşi familie¹²⁸. Fireşte, fetele primesc zestre sub diferite forme, de la participarea lor asupra unor ocini ţinute în comun, pînă la stăpânirea unui sat cu ţărani dependenţi¹²⁹. Alteori, fetele figurează, cu depline drepturi, la actele de înfrăţire ¹³° sau fac donaţii¹³¹.

Dar femeile şi fetele ţăranilor dependenţi ? Juridiceşte ele erau libere, nu datorau „ascultare" şi „supunere" stăpînului ; în fapt, erau nevoite, prin însăşi apartenenţa lor socială, să muncească alături de soţii sau fraţii lor. Cum fenomenul este atestat în familiile ţărăneşti pînă în secolul nostru, cu atît mai mult el constituia o realitate în secolele XIV şi XV. Era egalitatea femeii cu bărbatul în faţa nevoilor, a lipsurilor şi obligaţia ei de a parti­cipa la munca de fiecare zi, pentru a putea trăi.

Femeile participau la toate vicisitudinile întâmplărilor politice şi militare. Dacă făceau parte din rîndurile celor mulţi, cunoşteau greutăţile refugiului din faţa invada­torilor, amărăciunea de a-şi vedea gospodăriile pustiite

¹²⁶ Doc. din 23 apr., DRH, B, I, p. 317 (nr. 197).

¹²⁷ Doc. din 9 oct. 1492, DRH, B, I, p. 376 (nr. 234).

¹²8 Doc. din 21 apr. 1489, ibidem, p. 344 (nr. 215). Cf.
doc. din 24 apr. 1484, ibidem, p. 310 (nr. 191) ; alte exemple
la pp. 160, 329, 387, 397, 477, 481, 493 (nr. 93, 204, 240,
244. 292, 294, 302).

¹²⁹ Doc. din 1495—1496, ibidem, p. 418 (nr. 258). Cf.
p. 436 (nr. 268).

"o Ibidem, pp. 207—8, 284, 315, 329, 399, 412, 477, 484, 490 (nr. 122, 175, 195, 204 245, 253, 292, 296, 299). Vezi şi mai sus, p.

¹³¹ Doc. din 18 ian. 1480, ibidem, p. 275 (nr. 170). Cf. pp. 35, 46, 47, 269, 340, 341 (nr. 14, 19, 165, 212, 213).

409

de atacanţi sau arse de propria lor mînă¹³², sau cunoş­teau robia care, în cazul cel mai fericit, se încheia prin-tr-o răscumpărare ¹³³. Alteori, participau la altfel de eve­nimente politice. „Şi iarăşi — scrie Radu cel Frumos pîrgarilor din Braşov, pe la 1462—1463 — pentru fe­meia lui Oprea logofătul, să ştiţi că orice avere este la dînsa, aceea este averea Ţării Româneşti ; şi acum că ştiţi mai bine, s-o păziţi aşa ca să nu vă scape şi să ră-mînă tot ce are la ea şi niminea nimic să nu-i ia, ci să-i rămîie tot. Altfel să nu faceţi" ¹³⁴ (subl. ns., D.C G.). Ea împărtăşeşte, aşadar, situaţia soţului ei, partizan al lui Vlad Ţepeş şi care rămîne la Braşov mulţi ani pînă în 1476, fără să ştim dacă s-a întors în ţară sau nu¹³⁵. Alteori, femeia poate sluji drept ostatic. Aşa stă Măria doamna, soţia lui Basarab cel Tînăr, luată de rivalii voievodului şi adusă cu forţa în Transilvania¹³⁶. Se fac sforţări pentru a o elibera, dar venirea ei în ţară este încă sub semnul întrebării. De unde şi concluzia, ameste­cată de resemnare, a soţului, Basarab cel Tînăr: „Iar dacă vei vedea că nu-ţi face nimica şi nu poţi să vii mai curînd, tu iartă-mă şi domnia ta să fii iertată de mine, căci destul m-am nevoit cu boierii domniei mele, astfel n-am ce să mai fac ; căci ţi s-a întîmplat să mergi din mînă în mînă şi n-am ce să fac"¹³⁷ (subl. ns., D.C.G.). Dacă prima doamnă a ţării este nevoită să treacă prin situaţii atît de amestecate, ne gîndim lesne şi la soarta altor femei, prinse în desfăşurarea evenimen­telor ¹³⁸. Despre sentimentele dintre bărbaţi şi femei avem toate temeiurile să credem că nu difereau cu nimic, în fondul lor, de cele ce vor fi atestate, în variate forme, în epoci mai noi. Că ajungeau pînă la pasiunea care trecea şi peste convenienţele sociale ne-o arată Măria, soţia clucerului Ianăş (în timpul cîrmuirii lui Vlad Că-lagărul) ; ea fuge de acasă „cu o slugă", iar soţul, in-

132 Vezi mai sus, p.

¹³³ Vezi Alexandru Aldea către braşoveni, 1. BOGDAN, op.
cit., p. 44.

1³⁴ Ibidem, p. 106.

¹³⁵ Ibidem.

«« Ibidem, p. 161 şi Doc. din 1480, DRH, B, I, pp. 272, 273 (nr. 169). Cf. pp. 270—272 (nr. 166, 167 şi 168).

¹³⁷ Doc. din iul-nov. 1480, ibidem, p. 282 (nr. 174).

138 Vezi, de exemplu, scrisoarea lui Basarab cel Tînăr către

braşoveni, prin 1480, I. BOGDAN, op. cit., pp. 158—159.