Dinu C. Giurescu Ţara românească
Yüklə 6,23 Mb.
|
RELAŢIILE EXTERNE, EXPRIMAREA IDEII DE INDEPENDENŢĂ RAPORTURILE CU OTOMANII NUANŢĂRI IN RELAŢIILE CU ALTE STATE DESPRE SOLI, PREROGATIVELE LOR, REGULI LA PRIMIREA SOLILOR, LA ALEGEREA LOR DREPTUL DE AZIL GÎNDURI DESPRE PACE ŞI RĂZBOI GlNDURI DESPRE PĂMlNT CONDIŢIA FEMEII. SENTIMENTELE FAŢĂ DE COPII „VAE VICT1S" REGULI DE COMPORTARE, DE VIAŢĂ, OBICEIURI, MENTALITĂŢI NORME JURIDICE, „LEGEA" NORME JURIDICE CUPRINSE ÎN ACTELE CANCELARIEI ÎN LEGĂTURĂ CV PĂMÎNTUL ÎNFIEREA ŞI RECĂSĂTORIREA DREPTUL DE CTITORIE LEGEA NESCRISĂ, OBICEIUL PĂMlNTULUI RECEPTAREA DREPTULUI BIZANTIN
A regăsi ideile, mentalităţile şi rînduielile juridice din secolele XIV şi XV, în toată varietatea lor, determinată de însuşi fluxul vieţii cotidiene, nu mai este cu putinţă ; ne împiedică numărul relativ restrîns al documentelor şi cuprinsul lor — cele mai multe privind numai starea proprietăţii (vînzări, cumpărări, moşteniri, donaţii, confirmări) — şi deopotrivă formulările-tip din diplomatica timpului. Dar convenţiile de exprimare ale cancelariei şi laconismul unor termeni păstrează şi reflectă totuşi ceva din ideile, sentimentele, aspiraţiile oamenilor, mai ales ale acelora care stăpîneau pămîntul, ale acelora care exercitau, generaţie după generaţie, puterea politică. Cura gîn-deau însă cei supuşi şi exploataţi ştim prea puţin pentru această perioadă de început. Viaţa politică este mai frecvent ilustrată. Sentimentul puterii, al exercitării unei autorităţi efective în interiorul ţării, neîmpărţită cu alte persoane, este cuprins în însuşi titlul cîrmukorilor ţării. „Voievod şi domn" este titlul obişnuit, întîlnit de la cel dintîi document intern păstrat în original, al lui Vlaicu, pentru ctitoria de la Vodiţa1 şi repetat de-a lungul secolelor XIV şi XV. Cîţiva folosesc „mare voievod şi domn" (sau formulări similare), ca, de pildă, Mircea cel Bătrîn2, fiul său Mihail3 şi Dan al II-iea4. O întregire a exprimării puterii o găsim în : „...marele şi singur stăpînitorul domn Ioan Mircea voievod... domn a toată Ungrovlahia şi al părţilor Podunaviei şi al celor de peste munţi"5 (subl. ns., D.C.G.), sau cu variantele : „...singur stăpînitorul, Io Mircea mare voievod şi domn a toată ţara..."6 ; „Io, Mircea mare voievod şi domn singur stăpînitor a toată ţara..."7. La fel citim şi în titlul voievozilor Mihail8, 1 DRH, B, I, p. 18 (nr. 6). 2 Ibidem, pp. 31, 44, 59, 62, 66, 67 (nr. 12, 17, 25, 27, 29, 30) ; cf. mai sus, p. 3 DRH, B, I, pp. 85, 91 (nr. 40, 45). * Ibidem, pp. 123, 125, 127, 129 (nr. 43, 65, 66, 68). 5 Ibidem, p. 29 (nr. 10). Cf. pp. 30, 51 (nr. 11, 21). 6 Ibidem, p. 49 (nr. 20). Cf. pp. 57, 64, 74 ,76, 69, 81 (nr. 24, 28, 34, 35, 37, 38). 7 Ibidem, p. 70 (mr- 32). Cf. p. 72 (nr. 33). 8 Ibidem, p. 87 (nr. 42). 381 Radu Praznaglava9, Dan al II-lea10, Vladislav al II-lea11. Dar cel mai frecwnt revine „...singur stăpînitorul domn", „. .domn singur stăpînitor"12 — uneori „...însuşi stăpînitoriul"13 sau „...însumi stăpînitor"14 — la domnii Mircea cel Bătrân, Alexandru Aldea, Vlad Dracul, Vladislav al II-lea, Radu cel Frumos, Basarab cel Bătrîn, Basarab cel Tînăr, Vlad Călugărul, Radu cel Mare 15. Voievod şi domn înseamnă conducător de oaste şi de ţară, msumînd cele două atribuţii principale ale cîrmui-torilor Ţării Româneşti — militară şi administrativ-civilă, gospodărească. Şi ne putem întreba de ce n-am adoptat un titlu din ierarhia feudală europeană superioară — rege, ţar, de exemplu ? Opţiunea pentru voievod şi domn (dominus) este rezultatul unei convieţuiri neîntrerupte în acelaşi spaţiu geografic şi al împrejurărilor istorice, în care s-a format poporul român (fondul dacoromân şi convieţuirea cu migratorii, îndeosebi asimilarea slavilor) ; totodată cele două titluri ce răspund unei tradiţii proprii, ar putea reflecta tocmai o trăsătură esenţială a istoriei străromâneşti şi româneşti în secolele IV—XIII, şi anume apărarea, păstrarea propriei identităţi, în spaţiul natural de dezvoltare al poporului nostru. Adoptarea titlului de voievod şi domn™ este rezultatul evoluţiei fireşti a societăţii româneşti, care, nu a 9 Ibidem, p. 97, 99 (nr. 48, 49). 10 Ibidem, pp. 103, 109, 111, 114, 116 (nr. 52, 55, 56, 58. 60). " Ibidem, p. 190 (nr. 108). 12 Ibidem, p. 61 (Mkcea) ; 136, 139 (Al. Aldea) ; 143, 158 (Vlad Dracul) ; 182, 192 (VladMav al II-lea) ; 211, 214, 217, 221, 239 (Radu cel Frumos) ; 245, 249, 252, 255 (Basarab cel Bătrîn) ; 264, 266, 275, 284, 290 (Basarab cel Tînăr) ; 298, 302, 307 311 339, 341, 346, 353, 359, 363, 37 Mare). 13 Ibidem, p. 341 (nr. 341). i* Ibidem, p. 346 ( nr. 217). 15 E. VÎRTOSTJ, Ce înseamnă „Domn singur stăpînitor" In titulatura domnească a Ţării Româneşti si a Moldovei ?, în „Ana lele Univ. Bucureşti", seria Ştiinţe sociale, nr. 9, 1957, pp. 45—59, accentuează în concluzie că „domn" şi „singur stăpînitor" au fost introduse în diplomatica munteană, probabil, de la întemeierea statului muntean sub Basarab I (p. 57) ; că formula marchează unicitatea puterii politice interne (p. 54). 16 D. P. BOGDAN, Diplomatica slavo-romănă, p. 161. 382 dus o politică de expansiune;, nu a urmărit lărgirea teritoriului ei propriu în dauna altor popoare. Conştiinţa exercitării autorităţii, a puterii se exprimă şi în alte texte. Cînd Mircea cel Bătrîn eliberează braşovenilor la 6 august 1413 privilegiul de comerţ, el precizează : „...bine voit-a domnia mea, de bună voia mea, cu inimă curată şi luminată şi dăruit-am acest hrisov al domniei mele, şi împlinit-am rugămintea pîrgarilor din Braşov, fiindcă s-au rugat de domnia mea să le învoiesc şi să le întăresc aşezămintele ce le-au avut de la strămoşii domniei mele pentru vamă..." 17 (subl. ns., D-C G.). Repetări şi accentuări pentru a marca explicit că privilegiul a fost acordat de domn din a sa voinţă şi autoritate, fără presiuni sau injoncţiuni din partea altui for. Acelaşi ton este folosit, pentru un act similar, şi de Radu Praznaglava, ca şi de Dan al II-lea şi de Vlad Dracu18. Cînd braşovenii aplică neguţătorilor munteni o sumă de discriminări, Dan al II-lea îi pune în gardă, vorbin-du-le ca stăpân deplin : „Şi de nu-i veţi pedepsi (pe braşovenii care au prigonit pe cei din Ţara Românească — N.A.), să ştiţi că nu voi lăsa pe oamenii domniei mele în pagubă, ci voi răzbuna eu pe oamenii mei. Altfel nu va fi, după porunca domniei mele" W. Sau, adre-sîndu-se supuşilor săi şi anunţîndu-le termenii noului privilegiu de comerţ acordat Braşovului, acelaşi domn adaugă : „...căci cine va bîntui pe vre-un om drept, pe unul ca acela îl voi arde în joc.. iar altfel să nu fie, ci numai după porunca domniei mele" 20. După cum toţi domnii, de la Mircea cel Bătrîn la Vlad Draciil, Radu cel Frumos, la Vlad Călugărul şi Radu cel Mare, făgăduiesc „...mare rău şi urgie" oricui ar nesocoti hotărîrile consemnate în hrisoavele domneşti21. Şi ameninţarea nu se rezuma la o formulă de concelarie, ci putea fi oricînd urmată de fapte, într-o vreme cînd porunca domnească era grabnic împlinită de armaş sau oamenii săi.
« Ibidem, pp. 12, 16, 72, 73. 19 Ibidem, p. 31. 20 Ibidem, p. 39. 21 DRH, B, I, p. 66, 175, 234, 347, 377, 459, 484 etc. etc. 383
Asprime cu atît mai necesară, cu cît spiritul fracţionist, de grup, constituia o realitate permanentă a vieţii politice muntene, îndeosebi în secolul al XV-lea. De la moartea lui Mircea cel Bătrîn (1418) şi pînă la asasinarea lui Radu de la Afumaţi (2 ianuarie 1529), într-un răstimp de 111 ani, au avut loc cel puţin 47 de schimbări de domnie cu 25 de voievozi, fără a mai socoti unii pretendenţi care nu au mai apucat să domnească efectiv22. Desigur, la aceste atît de frecvente treceri ale puterii de la un stăpînitor la altul au contribuit, în bună măsură, şi statele vecine — îndeosebi Poarta otomană — doritoare să sprijine pe candidatul mai dispus să răspundă exigenţelor acestei mari puteri. Dar cauza principală a instabilităţii politice a stat tot în spiritul sectar al păturii conducătoare, împărţită în grupări rivale, gata să dea sprijinul lor fie unui pretendent, fie altuia, susţinînd un domn pentru a trece apoi la rivalul acestuia, pe care-1 părăsesc la rîndu-i. scurt timp după aceea. Trăsătură pe care au observat-o şi cei dinafară : „Sunt împărţiţi în două domnii — scrie Laonic Chalcocondil despre români (numindu-i tot daci) — în Bogdania şi în ţara aceasta de la Istru23 şi au organizaţie cu legi nu prea bune. Au obiceiul să nu rămînă cu aceiaşi domni, ci mereu după interesul lor să-i schimbe ; şi-şi pun cînd un stăpînitor, cînd altul"2*. Iar cronicarul bizantin Ducas. adaugă : „Căci era neamul românilor iubitor de dezbinări şi-şi îndrepta cu uşurinţă gîndul la răsturnarea domnilor" 25. O realizau cu luciditate şi oamenii ţării. „Cum să am eu gînd bun asupra voastră, dacă ţineţi pe vrăjmaşii mei printre voi ? întreabă Basarab cel Tînăr prin decembrie 1479, pe braşoveni. „Căci mai întîi ei au adus pe Vlad 26 voievod împotriva lui Vladislav voievod 27 şi l-au tăiat ; apoi au fugit de la Vlad voievod la. turci şi-au adus pe împăratul în Ţara Românească şi-au 22 Vezi lista cronologică în C. C. GIURESCU, DINU C. GIU- RESCU, Istoria românilor, Bucureşti, 1971, pp. 699—701. 23 Adică Ţara Românească. 24 Expuneri istorice, p. 63. 25 Istoria turco-bizantină, p. 252. 26 Vlad Ţepeş, la 1456. 27 Vladislav al II-lea, ucis în primăvara anului 1456. 384
călcat-o, precum ştiţi28 ; ...apoi cu Laiotă împreună, au dus pe împăratul în Moldova şi-au prăpădit Moldova" 29. Ceea ce omite Basarab cel Tînăr să spună este că el însuşi a venit cu ajutorul lui Ştefan cel Mare şi că, după ce a luat puterea, a părăsit — silit în parte şi de împrejurări de forţă majoră — alianţa antiotomană, recunoscînd suzeranitatea înaltei Porţi. Ceea ce nu ştia însă Basarab cel Tînăr cînd îşi redacta scrisoarea este că el însuşi va cădea în primăvara lui 1482, la Glogova, ucis de boieri. Text revelator pentru anume mentalităţi politice. Aceleaşi şi mai înainte. Un adevărat fragment de cronică — intercalat într-un hrisov din 1551 — aminteşte : „Iar cînd a fost în zilele lui Vlad voievod Ţepeş, a fost un boier ce se chema Albul cel Mare. Astfel, a luat mai sus numitele sate 30 cu sila şi încă a pustiit şi sfînta mănăstire 31, pînă în vremea oînd a dăruit domnul Dumnezeu cu domnia pe părintele domniei mele Radul voievod cel Bun, fiul lui Vlad voievod Călugărul. Şi după aceia, atunci, în zilele lui Vlad voievod Ţepeş, acest boier, Albul cel Mare, s-a ridicat domn peste capul lui Vlad voievod Ţepeş, iar Vlad voievod a eşit cu oaste împotriva lui şi 1-a prins şi l-a tăiat pe el şi pe tot neamul lui" 32. Iar povestirile în limba germană despre Vlad Ţepeş amintesc cum voievodul român ar fi chemat la masă o seamă de boieri mai vîrstnici şi mai tineri, întrebîndu-i pe rînd câţi domni au apucat fiecare, pînă la dînsul : „Unul a răspuns 50, un altul 30, unul 20, unii 12, nici-unul însă nu era atît de tînăr încît să nu fi apucat 7 domnitori". Ceea ce ar fi provocat replica plină de mînie a lui Ţepeş că vina pentru o astfel de situaţie „...o
385
poartă ruşinoasele voastre dezbinări"33 şi porunca aceluiaşi voievod de a-i trage pe toţi în ţeapă. Desigur, cifrele sînt exagerate. Dar oricare boier muntean, născut către 1400 şi trăind pînă după 1456, asistase sau participase la circa 16 schimbări de domnie cu 10 titulari, fără a mai socoti pretendenţii „nenorocoşi". Acelaşi lucru şi cîteva decenii mai tîrziu. In primele zile ale lui noiembrie 1523, un grup de boieri izbuteşte să răstoarne pe Vladislav al III-lea ; pentru a-şi motiva noţiunea — întotdeauna se găsesc justificări — ei acuză pe fostul domn că „...nu era creştin, ci păgîn şi nebun" 34 şi uneltea împreună cu turcii să dea pe mai mulţi pe mîna călăului. Violenţa limbajului arată şi spiritul sectar al acestor grupări. Dar nu numai atît. Aceiaşi boieri sprijiniseră, puţin mai înainte, pe Radu de la Afumaţi, refugiat la Braşov : „Este acolo între voi Radul voievod — scriu ei braşovenilor — şi pînă acum cît a petrecut în mijlocul vostru, cu a noastră ştire a tuturor a petrecut, căci încăpusem în mîinile acelui vrăjmaş35, aşa ne ciudeam, cum ne vom izbăvi de dînsul" 36 (subl. ns., D.C.G.). Dar otomanii, retrăgîndu-se din ţară, boierii care sprijiniseră pe Radu de la Afumaţi socotesc mai avantajos să proclame domn pe Bădica Radul37, pe care-1 prezintă ca adevărat fiu de domn, al lui Radu cel Mare : „...ne-am strecurat şi adunatu-ne-am împrejurul domnului nostru, care este acum în mijlocul nostru (adică Bădica Radu — N. A.) şi ne-am făcut pace de către partea turcească..."38 (subl. ns., D.C.G.). Relatarea lor proprie, are o mare forţă de sugestie : ei se strecoară, apoi izbutesc a se aduna pentru a-şi alege candidatul. Alegere care însemna, pentru cel făcut voievod, anume obligaţii faţă de sprijinitorii săi. Dovadă chiar felul cum boierii se angajează în acte de politică externă, în numele domnului, ca un fapt de la sine înţeles : „...astfel şi noi 33 GR. CONDURATU, Michael Beheims Gedicht uber den Waiwoden Wlad II Drakul..., Bucureşti, 1908, pp. 40--4-1 şi 103 ; la fel în versiunile de la pp. 107—108 şi 116. Cf. B. T. CÂM- PINA, op. cit., p. 603. 34 GR. TOCILESCU, 534 documente..., pp. 423 şi 426. 35 Adică a turcilor. 36 GR. TOCILESCU, op. cit., p. 424. 37 A domnit de la 8 nov. 1523 pînă după 19 ian. 1524, aproxi mativ 2 luni, fiind ucis de turci, apoi îngropat la mănăstirea Dealul. 38 GR. TOCILESCU, op. cit., p. 424. 386 ne-am legat şi am luat asupra capetelor şi sufletelor noastre, cum că va fi el (adică Bădica Radu — N.A.), împreună cu noi drept şi cu dreaptă slujbă sfintei coroane şi înălţimei craiului şi domnului nostru iubitului Ianoş voievodului"-39 (subl. ns., D.C.G.). Alesul boierilor asculta, aşadar, de ei. Dar cum să înlăture ei ameninţarea din partea lui Radu de la Afumaţi refugiat în Transilvania ? Dacă braşovenii vor continua să sprijine pe fugar, atunci partizanii lui Bădica Radu vor face alianţă cu Poarta otomană : „...iar dacă voi (adică braşovenii — N.A.) veţi strica această întocmire şi jurămînt, voi ştiţi ce faceţi ; noi toţi ne vom închina turcilor"40. Ce simţeau în realitate faţă de puternicii vecini din sud o spun ei înşişi, în aceeaşi scrisoare, „...oînd au fost, după grelele noastre păcate, de au intrat în mijlocul nostru procleţii (blestemaţii) agarieni, turcii, cu pradă şi cu robie şi cu tăiere şi cu risipirea bisericilor..." 41. Recapitulând, aşadar : din octombrie 1522 pînă la 4 aprilie 1523, Radu de la Afumaţi este domn ; un grup de boieri complotează, îl obligă să părăsească ţara şi aşază în locul lui pe Vladislav al III-lea, care se menţine circa şapte luni ; dar în acest scurt răstimp un alt grup, la început favorabil lui Radu de la Afumaţi, găseşte un alt pretendent, pe Bădica, îl aşază voievod şi încearcă să îndepărteze pe Radu de la Afumaţi de la Braşov ; dar acesta din urmă, cu sprijin din Ţara Românească şi din Transilvania, revine şi ia puterea timp de aproape 6 luni (ia-nuarie-iunie 1524). La rîndu-i, Vladislav al III-lea se întoarce şi, cu oamenii săi, îşi alungă rivalul, menţinîn-du-se alte trei luni (iunie-septembrie 1524), pentru a se retrage din nou în faţa lui Radu de la Afumaţi. Acesta din urmă, după o nouă cîrmuire de circa 7—8 luni (septembrie 1524-aprilie 1525), este iarăşi nevoit să părăsească puterea în favoarea lui Vladislav, care, după alte patru luni de domnie, îşi încheie definitiv competiţia pentru conducerea Ţării Româneşti (aprîlie-august 1525). Oponentul său, viteazul Radu de la Afumaţi, va avea trei ani şi patru luni de relativă linişte, apoi, victimă a 39 Adică regatului Ungariei şi voievodului Transilvaniei, GR. TOCILESCU fip. cit., pp. 423—424. La fel într-o scriere la 19 dec. 1523, ibidem, p. 426. 40 GR. TOCILESCU, 534 documente..., p. 456. 41 Ibidem, pp. 425—426. 387
I unui complot boieresc, cade ucis cu lovituri de sabie şi pumnale în altarul bisericii de la Cetăţuia, Rîmnicul Vîl-cea, la 2 ianuarie 152942. Intr-atîta se aprindeau pasiunile politice fracţioniste, încît, într-o vreme cînd lăcaşurile erau socotite locuri inviolabile, complotiştii nu se opreau de la săvîrşirea unei crime abjecte chiar în altarul unei biserici ! Iar exemplul arătat nu este singurul. Mihai I, fiul lui Mircea cel Bătrîn, se menţine doar 2 ani şi 8 luni (1418 ianuarie-1420 august) şi moare în luptă, locul său fiind luat de Dan al II-lea, vărul său primar. Domnia acestuia din urmă, între 1420 şi februarie-martie 1431, este întreruptă de mai multe ori de un alt fiu al lui Mircea cel Bătrîn, deci tot văr primar cu Dan, de Radu Praznaglava, care izbuteşte să cîrmuiască între mai şi noiembrie 1421, în vara lui 1423, în toamna anului 1424, în mai 1426, în iarna şi primăvara lui 1427, cînd dispare din competiţie43. Fireşte, fiecare dintre cei doi concurenţi îşi are partida sa boierească. După cum nici uciderea lui Radu de la Afumaţi nu a fost singura crimă politică avînd drept ţel înlăturarea şefului statului, în secolul al XV-lea ca şi în cel următor. Dar asemenea frecvente schimbări la nivelul cel mai înalt al vieţii politice muntene (47 schimbări de domnie în 111 ani, 1418—1529, cu 25 voievozi) mai demonstrează, credem concludent, un alt aspect al întocmirii noastre interne în răstimpul amintit : alcătuirea stabilă a aparatului de stat, a instituţiilor Ţării Româneşti. într-un regim de fărîmiţare feudală, de fragmentare a prerogativelor şi atributelor suverane ale statului între o sumă de feudali mari sau mici, paralel cu amestecul repetat al ţărilor vecine — Imperiul otoman, Ungaria şi chiar Moldova — în treburile interne muntene (partidele boiereşti apelînd, după un vechi şi nenorocit obicei, la sprijin dinafară) — în atare condiţii Ţara Românească nu s-ar fi putut menţine, în nici un caz, ca stat, ca organism politic cu individualitate proprie. Cu atât mai puţin ar fi putut promova o operă culturală de durată, care se exprimă, la finele unui secol deosebit de amestecat, în ctitoria de la Dealul, urmată, după scurt timp,
388
de aceea de la Curtea de Argeş — ambele marcînd finalul unor repetate experimentări artistice, dar şi începutul unor serii noi. Vitalitatea pe plan politic şi cultural a societăţii româneşti în secolul al XV-lea, însumată în existenţa neîntreruptă a statului muntean (ca şi a celui moldovean), cu toate forţele divergente ce au acţionat asupră-i, demonstrează, o dată mai mult, lipsa de temei a teoriei fărîmiţării feudale 44. Violenţa într-un asemenea climat apare aproape în firea lucruri-repre- lor violenţa represiunilor. Trădarea (hiclenia) era pe- siunilor depsită, o dată dovedită, cu tăierea capului şi confiscarea averilor celui vinovat. Drama generată de lupta pentru putere o retrăim pînă astăzi, citind cîteva rînduri săpate într-o piatră de mormînt, aflată, mai de mult, la Snagov : „A răposat roaba lui Dumnezeu monahia Eufrosina, după moartea a 4 fii, care au fost tăiaţi ; veşnica ei pomenire ! Prea întristata mamă pînă la moarte !"45. Aceea care-şi aflase, în sfîrşit, liniştea, era Marga, soţia postelnicului Dragomir. îşi pierduse toţi cei patru fii, pe Udrea „tăiat" de Mircea Ciobanul în satul Onceşti, în 1552 ; pe Barbuşa, pe Radul Stolnic şi Crăcea, executaţi, probabil toţi trei, în Bucureşti, la 4 septembrie 1569 ! 46 Motivul, acelaşi : complot contra voievodului aflat la putere. Dar drama părintească în faţa ireparabilului rămînea întreagă atunci, ca în toate timpurile. Cei ce se ridicau împotriva domnului cunoşteau riscurile. Cînd pierdeau, plăteau cu viaţa. Dacă izbuteau, luau conducerea statului. Pentru cît timp ? Depindea de felul cum domnul ştia să stăpînească eventualele partide boiereşti, cît şi de împrejurările externe. Impresionante rămîn relatările documentelor. Din arhiva acestor „hi-clenii", o mărturie din 1578 consemnează evenimente petrecute cu opt-nouă decenii mai înainte : „...a fost numai satul Bădeştii, fără nici un aţigan a lui Vladul vornic,
389
Criterii pentru selecţia dregătorilor cel care s-a ridicat domn cu oaste peste capul lui Vlad voievod (Călugărul — N. A.). Iar răposatul Vlad voievod a învins pe Vladul vornic şi i-a tăiat capul. Şi au rămas domneşti toate averile şi satele, pentru hiclenia lui" *7. Vornicul n-a fost singur. A avut sprijinitori, cum însăşi mărturia de mai sus arată. Pe unul dintre ei îl cunoaştem : „...Milea, fiul lui Voico al lui Tatul. Astfel, întru' aceasta — citim într-un act din 1567 —• jupan Milea a fugit peste munte în zilele răposatului Vlad voievod Călugărul, de a ridicat alt domn peste capul domniei lui. Iar apoi Milea, fiul lui Voico, a căzut în mîna domniei lui, de 1-a trimis să-1 arunce în cetatea Poenari. Iar Voico, tatăl lui Milea, a venit înaintea jupanului Gherghina pîrcălab, de i-a dat şi i-a închinat mai sus zisa jumătate a lui din Topoloveni, ca să scoată pe fiul lui, Milea, de la moarte cumplită. Şi la aceasta i-a scos capul" 48 (subl. ns., D.C.G.). Desigur, cei ce izbîndeau urmăreau şi foloase materiale. Cu satele confiscate de la hicleanul Vlad vornicul — amintit mai înainte — Vlad Călugărul „...a miluit pe mulţi boieri"49. Fireşte nu danii gratuite. Dar într-o vreme cînd stăpînirea satelor însemna putere materială şi socială, astfel de „miluiri" erau căutate. De aceea, alegerea colaboratorilor unei domnii, a căror credinţă să fie statornică, a constituit una dintre preocupările de seamă ale voievozilor ; într-atîta, încît a format şi obiectul unor formulări teoretice, a unor reguli pe care oricare cîrmuitor este dator să le ia în seamă. învăţăturile voievodului Neagoe Basarab către fiul său Teodosie — sintetizînd o experienţă politică de mai bine de două sute de ani de existenţă a statului muntean unitar — recomandă ca temei al recrutării colaboratorilor corectitudinea, cinstea, zelul în împlinirea îndatoririlor : „Căci cel ce va să fie domn adevărat, aceluia nu i să cade să aibă rudenii, ci numai slugi drepte". Nu rangul şi rudenia sînt cele mai de luat în seamă : „Dar de vei fi avîndu neam şi rudenie multă şi va fi plini de hlăpie (hrăpăreţi) şi neomenie şi nu vor fi 47 Doc. din 14 sept., DIR, XVI, B, IV, p. 343 (nr. 352). 48 DIR, XVI, B, III, p. 234 (nr. 272). « DIR, XVI, B, IV, p. 343 (nr. 352). Yüklə 6,23 Mb. Dostları ilə paylaş:
|