Dinu C. Giurescu Ţara românească

348

_I

asupra fortificaţiilor⁵⁶⁶. în schimb, acelaşi izvor ne des­crie, cu grijă, cetăţuia de la Turtucaia, pe malul drept al fluviului, post de control şi pază la vadul din dreptul Olteniţei. Despre tăria zidurilor vorbeşte chiar unul din­tre românii ce lucraseră la amplificarea fortificaţiilor, după ce eîe fuseseră ocupate de otomani ⁵⁶⁷. Nu avem infor­maţii asupra înfăţişării lor înainte de luptele din 1445 şi nici nu ştim dacă şi această cetăţuie s-a aflat temporar sub stăpînirea munteană sau nu. Nu putem preciza dacă o altă cetate, de la Păcuiul lui Soare, ridicată de bizan­tini pe o insulă, în apropiere de Durostorum, la finele secolului al X-lea, a mai avut o utilitate militară după ce Ţara Românească s-a constituit pînă la Dunăre. Răs­punsul pare mai curînd negativ ; din moment ce Drîsto-rul era în fiinţă la 20 km în amonte, un asemenea avan­post întărit ca la Păcui nu mai era probabil necesar pe plan militar ; totuşi aşezarea civilă îşi continuă existenţa pînă în primii ani ai secolului al XV-lea⁵⁶⁸.

Tot la organizarea militară a statului muntean mai notăm şi unele detalii reţinute, întîmplător, de mărturiile epocii. în timpul expediţiei burgunde împotriva otoma­nilor, domnul Ţării Româneşti, Vlad Dracul, se afla cu o parte din oştire „...tăbărît cu corturi şi pavilioane" pe ţărmul Dunării⁵⁶⁹. începerea unei lupte era anunţată, adesea, cu strigăte puternice, însoţite de sunetul trîmbi-ţelor şi bubuitul tobelor ⁵⁷⁰. La mobilizare şi aproviziona­rea trupelor — alcătuite, aşa cum aminteam, îndeosebi din stăpînii de pămînt — trebuia să se ţină seama (fi­reşte, ori de oîte ori era cu putinţă) şi de succesiunea lucrărilor agricole. Acelaşi Vlad Dracul sfătuieşte pe bur-gunzi să stea cu navele lor la Brăila, pînă cînd muntenii vor fi terminat strîngerea recoltei^5T1 ; îi asigura că le va furniza „...destul grîu şi destule care... deoarece ei (=ro-

566. 
     WAVRIN, ed. Călători străini despre ţările române, I,
     pp. 86—93.
     
567. 
     Ibidem, pp. 94—95.
     

⁵⁶⁸ RADU POPA, Păcuiul lui Soare..., în „Studii", XVII,
1964, nr. 1, pp. 107—.108 ; ŞT. OLTEANU, Cercetări cu pri­
vire la geneza oraşelor medievale..., pp. 1261—1268 (cu biblio­
grafiile respective).

569 WAVRIN, ed. citată, p. 101.

"o Ibidem, p. 119.

"i Ibidem, p. 85.

349

mânii — N.A.) păstraseră ţara netulburată în timpul secerişului, astfel că turcii nu o cutreieraseră"⁵⁷².

Asupra efectivelor armatei, anevoie de precizat o cifră. Vlad Ţepeş — citim în Povestire despre Dracula voie­vod — „...a adunat oastea cît avea (30 900) şi a lovit pe turci noaptea" : dar acest număr nu este consemnat decît într-una dintre versiunile „povestirii" şi nu mai ştim cît adevăr cuprinde⁵⁷³. Numai catagrafiile sau alte soco­teli ale vistieriei secolelor XIV şi XV, astăzi probabil definitiv pierdute, ne-ar fi adus desluşiri şi despre oştirea ce se mobiliza la război.

Se foloseau şi oşteni cu leafă, chiar dacă nu perma­nent. Dan al II-lea solicită fonduri regelui Sigismund de Luxemburg pentru a alcătui un corp de 600 călăreţi sau pedeştri români cu leafă, menţionînd că „...un călăreţ român are nevoie de un perper pe zi ca leafă, iar trei pedeştri români s-ar mulţumi la un loc a primi un per­per" '574.

Armata a cuprins pe toţi stăpînii pămîntului, luptînd călare sau ca pedestrime. în oastea obişnuită intrau dre­gătorii, de la cei aflători în sate şi pînă la sfatul dom­nesc : în oastea „cea mare", mai toţi locuitorii în stare a purta armele. Obiectivul strategic fundamental a fost numai apărarea teritoriului, fără cotropiri şi anexiuni, cu o tactică întru totul adaptată acestui ţel primordial. Reţinem ca trăsături definitorii ale organizării militare româneşti din secolele XIV şi XV tehnica de luptă, la nivelul celor mai puternice armate ale sud-estului euro­pean, marea mobilitate a trupelor, alegerea locurilor ce­lor mai potrivite pentru înfruntările decisive, retragerea populaţiei şi distrugerea bunurilor materiale din faţa in­vadatorilor, transformarea, la nevoie, a întregii ţări în teatru de război, cu o cunoaştere deplină a realităţilor terenului şi cu un sistem gradat de fortificaţii (valuri de pămînt şi şanţuri, întărituri de lemn şi pămînt, cetăţi mici sau mai mari de piatră). în momentele de foarte grea cumpănă, oştirea şi-a apărat pământul, indiferent de puterea năvălitorului. Prin vitejia, sacrificiile şi erois-

⁵⁷² Ibidem, p. 86.

5"3 Cronicile slavo-române, ed. citată, p. 207, Cf. pp. 197—199. ⁵⁷⁴ După N. IORGA Istoria armatei româneşti, I, Bucureşti, 1928, p. 57. Cf. P. P. PANAITESCU, Mircea cel Bătrin, p. 132

350

mul ei a contribuit în anume etape în mod hotărîtor la dăinuirea fără întrerupere a statului românesc dintre Carpaţii meridionali şi Dunăre.

Organizare Istoria Ţării Româneşti din secolele XIV şi XV cuprinde ecleziastică o sumă de desfăşurări şi realităţi privind organizarea ecleziastică, viaţa monahală, raporturile biserică-stat.

Creştinismul s-a răspîndit în masa populaţiei daco­române şi româneşti începînd îndeosebi din secolul al IV-lea, într-un proces de durată, de difuziune treptată ; el n-a fost instaurat prin autoritatea factorului politic (rege, de exemplu), printr-un act de sus în jos, de la conducător la supuşi sau prin forţa armelor, aşa cum s-a petrecut în mai multe părţi ale continentului nostru. Mărturiile unei astfel de evoluţii în timp le aflăm în însăşi limba română, prin latinitatea cuvintelor ce expri­mă noţiunile fundamentale ale credinţei : biserică (basi-Hca), Dumnezeu (Domine, Deus), cruce (crucem), a cu­mineca (communicare), a boteza (baptisare), creştin (christianus), rugăciune (rogationem), sărbătoare (dies servatoria), a ajuna (ajunare), păcat (peccatum), a răpo&a (repausare), mormînt (monumentum), închina (inclino, are) etc. ⁵⁷⁵. Reţinem, în acelaşi sens, că în limba română a rămas, pentru lăcaşul de cult, termenul de bi­serică — din basilica, în timp ce în celelalte limbi roma­nice s-au impus începînd din secolul al Vl-lea derivă­rile din ecclesia⁵"⁶. Or, basilica — cu înţelesul precizat (din care se va dezvolta ulterior şi acela de comunitate creştină) — este anterior ecclesiei ; persistenţa sa în ro­mână arată vechimea procesului de creştinare chiar din secolul al IV-lea⁵⁷⁷. Vechimea acestei terminologii este confirmată şi de săpăturile arheologice ^57S.

⁵⁷⁵ C. C. GIURESCU, Istoria românilor, I, pp. 227—231 ;
Cf. A. SACERDOŢEANU, Organizarea bisericii ortodoxe române
în secolele al IX-le'a—al XHI-lea, în „Studii teologice", XX, 1968,
nr. 3—4, p. 256.

⁵⁷⁶ A. DAUZAT, J. DUBOIS, H. MITTERAND, Nouveau
dictionnaire etymologique et historique, Paris, 1964, p. 256.

⁵⁷⁷ Istoria României, I, p. 693.

⁵⁷⁸ C. DAICOVICIU, Există monumente creştine în Dacia
traiană în sec. II—III?, în „Dacica", Cluj, 1970, pp. 505—516 ;
IDEM, Au sujet des monuments chretiens de la Dacie Trajane,
în „Dacica", pp. 517—521 ; IDEM, O senzaţională descoperire
arheologică în Transilvania, în „Dacica", pp. 522—525 ; K. HO-

351

Dezvoltarea şi consolidarea societăţii feudale româneşti au adus după sine şi treptata organizare a cultului şi a instituţiilor corespunzătoare, reflectate, într-o primă etapă, şi în limba română, prin cuvintele de provenienţă sud-slavă (prin filieră bulgară) : utrenie, vecernie, maslu, a blagoslovi, vlădică, stareţ, precum şi rai şi iad, ultimele două menite să sugereze şi viaţa viitoare ^&79. Treptat, s-a alcătuit şi o ierarhie bisericească surprinsă însă de mărtu­riile scrise nu în stadii intermediare, ci în faza existenţei unor episcopi în teritoriile nord-dunărene. La ei face referire papa Grigore al IX-lea în binecunoscuta sa scri­soare către principele de coroană al Ungariei, Bela, la 14 noiembrie 1234. Suveranul pontif relevă că în episco­patul cumanilor (al cărui centru se afla în „civitas Mil-coviae", poate în hotarul Odobeştilor de astăzi) ⁵⁸° „...sînt, după cîte aflăm, nişte popoare numite valahi, care deşi se socotesc creştini, totuşi, avînd diferite rituri şi obi­ceiuri, comit fapte necreştineşti. Căci, dispreţuind biserica romană, nu primesc tainele bisericeşti de la venerabilul frate al nostru... episcopul cumanilor, care are dieceza acolo, ci de la oarecari pseudo-episcopi ce ţin de ritul grecilor". Dar mai mult. Papa constată cum „...unguri cît şi germani şi alţi dreptcredincioşi, locuind printre ei, trec la credinţa lor, şi făcîndu-se una cu acei valahi, un singur popor, primesc zisele taine, dispreţuind pe epis­copul cumanilor, spre marele scandal al dreptcredincio-şilor şi nu mai puţina scădere a credinţei creştine"^5S1. Scrisoare revelatoare în multe privinţe pentru nivelul atins de societatea românească în primele trei decenii ale secolului al XlII-lea ; ea dovedeşte, în acelaşi timp, realitatea unei ierarhii ecleziastice ortodoxe, condusă de

REDT, Eine lateinische Inschrift des 4. Jahrhunderts aus Sie-benbiirgen, extras din „Anuarul Inst. de studii clasice", IV, 1941, 8 p. ; B. MITREA, Une lampe chretienne..., pp. 507—511 ; I. BARNEA, Cultura Sciţiei Minore în secolele IV—VII, în R. Vulpe, I. Barnea, Din istoria Dobrogei, voi. II, Bucureşti, 1968, pp. 456—464.

«⁹ C. C. GIURESCU, Istoria românilor, I, p. 267 ; P. P. PANAITESCU. Introducere la istoria culturii, pp. 197—201 ; 327—330.

⁵⁸⁰ Vezi discuţia la C. C. GIURESCU, Tîrguri sau oraşe
si cetăţi moldovene..., pp. 39—42.

581 HURMUZAKI-DENSUSIANU. Documente, I, 1, p. 132.

Traducerea după C. C. GIURESCU, op. cit., pp. 41—42.

352

episcopi. De altfel, suveranul pontif, care iniţial nu recu­noştea acestora rangul bisericesc, îi numeşte, în aceeaşi scrisoare, „episcopi schismatici", deoarece ţineau de ritul ortodox. Mărturia papală atestă, totodată, şi soliditatea organizării bisericeşti a românilor din părţile Milcoviei, întrucît ea reuşea să stăvilească propaganda catolică şi mai mult chiar, să aducă bisericii un număr de cato­lici ^5S2. Dacă aşa stăteau lucrurile la o margine din teri­toriul viitorului stat al Ţării Româneşti, cu atît mai mult trebuie să admitem prezenţa unor ierarhi în dreapta sau stînga Oltului, unde, la 1247, existau mai multe for­maţii politice româneşti, cnezate şi voievodate —, cu o clasă dominantă constituită, cu forţe armate proprii. Realitatea politic o-socială feudală presupune, implicit, şi realitatea unei organizări, a unei ierarhii ecleziastice, exis­tentă între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, în momentul formării statului Ţării Româneşti, în primii ani ai seco­lului al XlV-lea.

De aceea, ce'le două acte ale Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, care, în mai 1359, recunoşteau pe Iachint de Vicina ca mitropolit al Ţării Româneşti („al Ungro-vlahiei"), reprezintă confirmarea „de jure" a unei stări existente şi nu începutul organizării ierarhiei ecleziastice muntene. Ele marchează însă stabilirea raporturilor ofi­ciale cu Patriarhia din Constantinopol — cea mai înaltă instanţă a bisericii răsăritene (ortodoxe) — fireşte cu asumarea unor îndatoriri reciproce şi cu înscrierea ierar­hului român printre membrii sinodului patriarhicesc⁵⁸³. Cîteva fapte sînt de relevat din cuprinsul celor două acte — un înscris sinodal şi o scrisoare a patriarhului către voievodul Nicolae Alexandru Basarab (ambele re­dactate în greacă).

în primul rînd, iniţiativa alegerii lui Iachint şi a stră­mutării sale de la Vicina în capitala Ţării Româneşti aparţine domnului român, care a insistat cu fermitate,

⁵⁸² P. P. PANAITESCU, Introducere la istoria culturii,
pp. 329—330, consideră că „...scrisoarea papală se referă nu
la episcopi propriu-zişi, ci la reprezentanţi itineranţi ai episco­
patului ortodox, care transmiteau hirotonia preoţilor, printr-un
drept de transmisiune indirectă".

⁵⁸³ C. C. GIURESCU, Întemeierea mitropoliei Ungrovla-
hiei..., p. 678 ; cf.N. DOBRESCU, Întemeierea mitropoliilor si
a celor dinţii mănăstiri din ţară, Bucureşti, 1906, pp. 39—49.

353

prin repetate scrisori, ca alegerea sa să fie aprobată ; cînd, în 1359, patriarhia răspunde afirmativ, ea nu face decît să ratifice situaţia de fapt ⁵⁸⁴.

In al doilea rînd, Nicolae Alexandru se adresează Pa­triarhiei din Constantinopol, întrucît aceasta reprezenta autoritatea supremă în întreaga biserică ortodoxă, iar o încuviinţare a ei conferea legitimitate alegerii efectuate de domnul român.

încuviinţarea obţinută este deplină, dată de sinodul din Constantinopol şi de patriarh în persoană, şi aprobată de împăratul Bizanţului, Ioan al V-lea Paleologul (care, ca şi toţi predecesorii săi, avea un drept de control superior şi în chestiunile bisericeşti) ⁵⁸⁵.

Această dublă aprobare are şi o însemnătate politică; ea arată bunele raporturi existente între domnul român şi suveranul de la Constantinopol ⁵⁸⁶.

Dar şi patriarhia avea, evident, interes să primească în rîndurile sale biserica din Ţ^ara Românească. Interes material — era vorba de un stat bine populat, cu veni­turi însemnate —, dar şi ideologic, pentru întărirea orto­doxiei împotriva influenţei şi propagandei papalităţii. Dat fiind antagonismul ireductibil dintre cele două bise­rici creştine, insistenţa cu care actele din 1359 revin asu­pra păstrării şi respectării dogmelor apare de înţeles⁵⁸⁷. Patriarhul se adresează direct voievodului îndemnîndu-1 stăruitor „...să respingă adunările ereticilor şi dogmele străine şi din alte locuri" ⁵⁸⁸.

In sfîrşit, recunoaşterea patriarhicească este condiţio­nată de angajamentul ferm al voievodului român de a nu se depărta de sub ascultarea înaltului for spiritual de la Constantinopol.

⁵⁸⁴ HURMUZAKI — N. IORGA, Documente, XIV, pp. 2—3.
La fel şi în scrisoarea patriarhului către Nicolae Alexandru :
„Din scrisorile Domniei tale ( = ale voievodului) şi din cele de
la început şi din cele de la urmă... Domnia ta ceri cu multă
primire şi dorinţă ca să ai acolo un arhiereu... pe preastinţitul
mitropolit al Vicinei... chir Iachint...". Ibidem, p. 4, pentru
motivele care au îndemnat pe Nicolae Alexandru la alegerea
lui Iachint de Vicina ca mitropolit, vezi C. C. GIURESCU,
întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei..., p. 680.

⁵⁸⁵ HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XIV, pp. 3—5.

⁵⁸⁶ C. C. GIURESCU, Întemeierea mitropoliei Ungrovla­
hiei..., pp. 686, 687.

⁵⁸⁷ HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XIV, p. 2.

588 Ibidem, p. 4.

354

„Iar datoria ta — scrie patriarhul în continuare — e de acum înainte să te gîndeşti şi să-ţi îndeplineşti făgă-duiala, adică să faci domnia ta şi copiii şi moştenitorii şi urmaşii ei scrisoare cu jurămînt, întărită în toate pri­vinţele, înşirînd cu de-amănuntuâ că, adică, după moar­tea unui arhiereu al nostru ca acesta, să se afle toată domnia şi stăpînirea Ţării Româneşti sub ...păstoria noas­tră", noul titular al mitropoliei muntene urmînd a fi hirotonit tot de patriarhie ⁵⁸⁹.

La buna reuşită a negocierilor a contribuit Iachint însuşi, care va aminti mai tîrziu (1370) Patriarhiei din Constantinopol aportul său ⁵⁹°.

Reşedinţa lui Iachint a fost la Curtea de Argeş, unde fiinţa una dintre cele mai vechi mănăstiri ale ţării⁵⁹¹ ; scaunul mitropolitan va rămîne în acest oraş pînă în 1517, oînd va fi strămutat la Tîugovişte⁵⁹².

Mitropolia Ungrovlahiei — denumire dată prin actele din 1359 şi rămasă în uz pînă astăzi — îşi exercita auto­ritatea, la data recunoaşterii ei oficiale, asupra întregii Ţări Româneşti. Iachint dobîndea autoritatea de a întări anagnoşti şi de a înainta subdiaconi şi diaconi şi de a hirotonisi preoţi, „...iluînd asupră-şi toate judecăţile deo­sebite din orice parte acolo" precizează înscrisul sino­dal 593.

La începutul secolului al XV-lea, autoritatea terito­rială se extinde. Patriarhul Matei I din Constantinopol se adresează, în mai 1401, probabil lui Antim Critopol prin formula : „...prea sfinţite mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit şi exarh a toată Ţara Ungurească şi al Pla­iurilor..." ⁵⁹⁴, ceea ce arată că mitropolitul de la Curtea de Argeş se îngrijea şi de viaţa religioasă a românilor din Transilvania ⁵⁹⁵.

⁵⁸⁹ Ibidem, p. 5. La fel şi în actul sinodal, ibidem, p. 3.

⁵⁹⁰ Ibidem, p. 8. întreaga analiză a actelor din 1359 în
C. C. GIURESCU, înfiinţarea mitropoliei Ungrovlahiei...,
pp. 678—680 şi 685—688.

⁵⁹¹ Ibidem, pp. 688—690.

⁵⁹² N. ŞERBĂNESCU, Titulatura mitropoliţilor Ungrovlahiei,
în BOR, LXXVII, 1959, nr. 7—10, pp. 714—717.

⁵⁹³ HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XIV, p. 3.

⁵⁹⁴ Ibidem, p. 30.

595 Vezi toată discuţia asupra titlului „exarh al plaiurilor"

în N. ŞERBĂNESCU, op. cit., pp. 710—711.

355

Gîteva decenii, mai exact de Ia 1370 şi până către 1419 (cînd Sigismund de Luxemburg ocupă cetatea Severinu-kii⁵⁹⁶) avem mărturii şi despre o a doua mitropolie. Actul sinodal, datat octombrie 1370, motivează decizia de a hirotonisi un al doilea mitropolit, prin faptul că un singur arhiereu nu poate păstori toţi locuitorii — „...întîmplîndu-se a fi mult poporul acelei ţări, şi chiar nenumărat", precizează actul —, ceea ce a adus chiar cererea boierilor munteni ca să fie numit „...prea cinstitul dikaiophylax (= păzitorul dreptăţii — N.A.) chir Danul... ca mitropolit al unei părţi din Ungrovla-hia, adică a unei jumătăţi..." ⁵⁹⁷. Cît era această „jumă­tate" nu se spune ; aflăm ulterior că se întindea în păr­ţile Severinului, deoarece la 8 ianuarie 1392, printre martorii hrisovului dat Coziei, figurează : „...mitropolitul chir Antim şi mitropolitul Severinului Atanasie..."⁵⁹⁸.

Motivele invocate de patriarhie — mulţimea locuito­rilor din Ţara Românească — par a nu fi cele reale. Mai curînd vedem îngrijorarea înaltului ierarh din Constan-tinopol, Filotei, faţă de absenţa constantă a lui Iachint de la şedinţele sinodale ⁵⁹⁹, cît şi faţă de încercările de penetraţie catolică tocmai în această zonă sud-est euro­peană, îndeosebi spre Ţara Românească şi Moldova ⁶⁰⁰ ; de unde şi dorinţa de a-şi întări autoritatea, pentru a rezista mai bine ofensivei papale, oare părea favorizată şi de hotărîrea împăratului bizantin Ioan al V-lea Paleo-logul, de a proclama unirea cu Roma la 18 şi 21 octom­brie 1369. Se adăugau la acestea resentimentele patriar­hului Filotei faţă de mitropolitul Ţării Româneşti, resen­timente alimentate, poate, de unii interesaţi ⁶⁰¹.

Să fi contribuit, oare, şi Danii Kritopoulos — viitorul mitropolit Antim — la crearea acestei atmosfere defa-

⁵⁹⁶ Vezi mai sus, p.

⁵⁹⁷ HURMUZAK.I-N. IORGA, Documente, XIV, p. 9. Este
vorba de Daniil Kritopoulos, care devine ulterior mitropolit al
Ungrovlahiei sub numele de Antim, circa 1381—1402 ; pentru
detalii, N. ŞERBĂNESCU, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în BOR,
LXXVII, 1959, nr. 7—10, pp. 736—740. Cf. N. DOBRESCU,
întemeierea Mitropoliilor..., pp. 49—57.

⁵⁹⁸ DRH, B, I, p. 45 (nr. 17).

599 Vezi mai jos raporturile dintre stat şi biserică.

⁶⁰⁰ Detalii la C. C. GIURESCU, Înfiinţarea mitropoliei Un­
grovlahiei..., pp. 694—695.

⁶⁰¹ Pitacul este nedatat, din 1369—1370 (anterior lui august
1370), HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XIV, pp. 7—8.

356

vorabile ? Greu de precizat. E drept că Daniil făgăduieşte, în august 1370, în scris, să cinstească, să iubească pe Iachint şi să-i fie prieten, dar îşi încheie făgăduiala cu o rezervă : „...dacă-d vor avea şi-1 vor recunoaşte pe dîn-sul (= Iachint) ca mitropolit al Ungrovlahiei, să-1 am şi eu tot aşa, iar de 602. In cîteva acte din 1396, 1397 şi 1401, noul mitropolit este denumit „al Severinului"⁶⁰³, iar la 1400 „al Ungrovlahiei de spre Severin" ^Ł04 ; alte menţiuni nu mai găsim în actele Pa­triarhiei din Constantinopol. înfiinţată în împrejurări mai curînd speciale, mitropolia Severinului a avut o scurtă existenţă ^e05. Amintirea ei revine abia la începutul seco­lului al XVI-lea, cînd sub Radu cel Mare se reorgani­zează biserica munteană cu episcopiile Rîmnic-Noul Se­verin şi Buzău, mitropolitul păstrînd sub directa sa păs­torie numai parohiile din judeţele Argeş, Dîmboviţa, Pă­dureţ, Muscel, Prahova, Ialomiţa, Ilfov, Vlaşca, Teleor­man şi Olt ⁶⁰⁶.

Pentru preoţii cu parohiile lor, aflate în cârmuirea mi­tropoliei Ungrovlahiei, ştirile din secolele XIV şi XV sînt foarte sumare. Desimea aşezărilor omeneşti ne face să presupunem şi un număr apreciabil de slujitori ai cultului, fără să putem preciza raportul dintre numărul parohiilor şi al satelor. Actul sinodal de recunoaştere a

⁶⁰² HURMUZAKI-N. IORGA, Documente, XIV, p. 7. ⁶"3 Ibidem, pp. 24, 28, 30. «u Ibidem, pp. 28 şi 29.

⁶⁰⁵ Caracterul secundar al acestei noi mitropolii : N. ŞERBĂ­
NESCU, Titulatura mitropoliţilor..., pp. 710—711; N. IORGA,
Istoria bisericii româneşti..., I, p. 45, consideră chiar că prin
numirea lui Antim „...nu se creiase o dioceză nouă, ci se pre­
gătise numai urmaşul voit de domn (= Vlaicu) pentru dioceza
veche". Afirmaţia ar trebui revăzută, deoarece : o mitropolie a
Severinului a existat totuşi, amintirea ei reapărînd sub Radu
cel Mare; voievodul Vlaicu nu pare să-1 fi agreat pe Daniil,
deoarece la moartea lui Iachint de Vicina (1372), mitropolit
ajunge Hariton (1372—1381).

⁶⁰⁶ N. ŞERBĂNESCU, Titulatura mitropoliţilor..., p. 714.
Şirul mitropoliţilor Ungrovlahiei prezintă mari lacune : dacă
între 1359 şi 1402 cunoaştem pe cei trei ierarhi — Iachint,
Hariton şi Antim — urmînd unul după altul, în schimb în ur­
mătoarele opt decenii abia sînt citate patru nume, la mari in­
tervale : Teodor (poate pe la 1402), Eftimie (c. 1412), Iosif
(c. 1464) şi Macarie (c. 1482—1483) : N. ŞERBĂNESCU,
Hitropoliţii Ungrovlahiei, pp. 730—743.