Dinu C. Giurescu Ţara românească
Yüklə 6,23 Mb.
|
314 nele ţării şi pe locuitorii oraşelor, pe tîrgovişteni de exemplu3S0. Satele dependente381 trebuiau să asigure şi hrănirea cailor aparţinînd voievodului382. Pescuitul, una dintre îndeletnicirile larg practicate în Ţara Românească, era supus mai multor dări şi munci. Prima era dijma (a zecea parte) din ceea ce se prindea, numită „vama peştilor", „zeciuiala din peşte" 383, pentru care existau dregători anume ai domniei — „vameşii de bălţi"384, uneori şi ai feudalului locului385. în plus, pentru fiecare unitate mare de peşte sărat — corabie, maja, car, povară pe cal — încărcată de la cherhana, se percepea o taxă numită păr păr (deosebit de dijmă) 386. Cuantumul ne este dat în 1502, cînd Radu cel Mare cedează Tismanei venitul vămii de la Calafat : „Şi la acele bălţi, cine va săra cu corabia, de corabie 30 aspri, de maja 15 aspri, de car 4 aspri, de povară pe cal 2 aspri"38?. La dijmă şi pănpăr se adaugă obligaţia de a pescui un număr de zile în folosul domniei : „Şi încă cum este legea — scrie Mircea odl Bătrîn — 3 zile să pescuiască domniei mele morunii..."388. Şi nu numai acest soi ales de peşte, ci şi altele : Radu cel Mare dă obroc Govorei, anual, din judeţul Romanaţilor, „...cîte o maja de morun şi cîte o maja de crap..." 389. 380 Doc. din 1417—1418, ibidem, p. 84 (nr. 39).
315
In sfîrşit, trebuie amintite şi lucrările efectuate obligatoriu la iezăturile sau zăgazurile heleşteielor domneşti, boiereşti sau mănăstireşti, la lese, la gîrle şi privaluri39". Ele nu sînt trecute explicit în documentele secolelor XIV şi XV, dar îndeplinirea lor este certă, cerută de însăşi existenţa gîrlelor şi iazurilor. în sectorul semănăturilor, renta în natură este obişnuit numită găletărit, alteori găleată-găleţi, găleată ohabnică, găleată domnească, găleţi de grîu domneşti ohabnice, jitărit 39l, - scutirea de la perceperea ei fiind redată prin „...să fie lăsaţi în linişte şi pace de plata găleţii", sau „...găleată să nu li se ia" 392 etc. Slujitorii domneşti care aveau datoria să strungă această dijmă erau găletarii393. Se cunoşteau cantităţile pe fiecare judeţ, anume : Basa-rab cel Bătrîn face danie Coziei „...găletăritul din judeţul Vîlcea" 394 ; Vlad Călugărul, găleţile domneşti din Brăila, în beneficiul Snagovului etc.395 ; evident, unitatea socială de bază în evaluarea acestei rente rămânea satul 396. Găletăritul se aduna şi din recolta de grîu397, şi din orz398, reprezintă, aşadar, dijme din ambele produse. Pentru jitărit o definiţie din secolul al XVIII-lea, adăugată pe un document din 1401—1406, dă acellaşi înţeles ; „...adecă de c'liciari care strîng pîinea domnească" 399.
Cancelaria munteană mai aminteşte în numeroase acte, concomitent cu găletăritu'l, şi de dijme (dijmărit), fără a preciza ce anume produse agricole intră în această categorie 400. Viticultura era supusă, de asemenea, dijmei, numită : „zeciuiala din vii"; „zecimala domnească din vin"; „vama vinăriciului"; „vinăriciul domnesc" ; „dijma vinului"401 (în traduceri vechi). Se aduna de vinăriceri (care erau slujitorii domniei) şi, de oamenii stăpînului feudal (pentru partea „datorată" acestuia). Evidenţa se ţinea pe judeţe, sate402 şi, evident, pe oameni : „Şi iarăşi le-a dat vinăriciul lui David din Cîrstiani, cit se va cădea domnesc..." citim într-un hrisov al lui Radu cel Mare 403 Se măsura în vedre 404. Cine cumpăra vin piătea o taxă. Ea se numeşte tot păr păr, la fel cu aceea dată pentru peşte405. O singură dată este amintit, în 1469, cămănăritul*06. In secolul al XVII-lea, era o taxă luată de la toţi cei ce vindeau vin în târguri407 şi este posibil ca şi cu 200 de ani mai înainte să fi avut aceeaşi destinaţie. Tot o singură oară este menţionată, la 1441, dijma din pometuri, din livezi. Documentul fiind păstrat numai în traducere şi referindu-se şi la sate aflate în Ţara Fă- «« Ibidem pp. 114, 116, 129, 135, 152, 161, 166, 167, 172, 174, 180, 182, 183, 185, 190, 200, 204, 206, 214, 222, 2S4, 239, 245, 249, 253 etc. (nr. 58, 60, 68, 73, 87, 93, 95, 96, 98, 99, 103, 104, 105, 108, 115, 118, 120, 125, 129, 139, 143, 148, 150, 151 etc). Un act din 1441, păstrat numai în traducere, aminteşte şi de o dijmă „din semănături", ibidem, p. 161 (nr. 93).
«3 Doc. din 19 iul. 1498, ibidem, p. 465 (nr. 285). 40* Ibidem, p. 436 (nr. 268). 406 Doc. din 4 iun. 1497, ibidem, p. 449 (nr. 275). Cf. pp. 187, 220 (nr. 106, 128). Darea s-a menţinut pînă la începutul secolului al XlX-lea. C. C. GIURESCU, Istoria pescuitului..., pp. 280—281. «j DRH, B, I, p. 229 (nr. 135). Actul s-a păstrat numai într-o traducere, aşa încît nu mai ştim dacă acest cămănărit figura ca atare şi în textul original. «« Anatefter, p. 388 (nr. 33) şi C. C. GIURESCU, Istoria românilor, III, Bucureşti, 1946, p. 677.
găraşului şi la altele din Ţara Românească, nu putem deduce allte precizări i08. în exploatarea subsolului, îndeosebi sarea şi arama sînt supuse unor impuneri. Cine cumpăra sarea de la ocne era obligat să plătească „vamă" ; dovadă scutirea, ca o înlesnire aparte, acordată de Vladislav al II-lea căruţelor Coziei, trimise după aprovizionare la ocne sau în alte părţi 409. Aceeaşi ctitorie beneficiază şi de zeciuială de la minele de aramă de la Bratilovo410, ceea ce arată că şi unele exploatări miniere puteau fi supuse unei „vămi".
„Cositul! finului" sau „fîn"412 înseamnă îndatorirea satelor de a asigura coasa, adunatul în căpiţe şi transportul finului necesar domniei. „Copaci"413 sau „lemne" 4U arată obligaţia sătenilor de a tăia, tot în folosul curţilor domneşti, un anume număr de arbori. Fasonarea lemnăriei în grinzi, seîmduri etc., folosite în construcţii, ar putea explica prestaţia numită în acte, fără vreo altă «s DRH, B, I, p. 161 (nr. 93). ■""> Doc. din 7 aug. 1451, DRH, B, I, p. 187 (nr. 106) ; cf. p. 220 (nr. 128). 410 Doc. din 1391—1392, ibidem, p. 35 (nr. 14) ; cf. pp. 41, 54, 156, 212 (nr. 16, 22, 89, 124). 411 Doc. din 7 aug. 1445, ibidem, p. 174 (nr. 99) şi doc. din 9 ian. 1498, ibidem, p. 459 (nr. 281), passim. 412 Doc. din 1428, ibidem, pp. 114, 166 (nr. 58, 95). Obli gaţia este amintită de peste 50 de ori în documentele cu scutiri de dări şi dijime, ibidem, indice, p. 592. 413 Doc. din 17 nov. 1431, DRH, B, I, p. 134 (nr. 72). Cf. pp. 152, 174, ISO, 183, 185, 190, 192, 194, 200, 239, 249, 267, 276 (nr. 87, 99, 103, 104, 105, 108, 110, 111, 115, 143, 150 161, 170). 414 Doc. din 30 iun. 1441, ibidem, p. 166 (nr. 95). Of. pp. 167, 172, 188 (nr. 96, 98, 107). Toate trei păstrate numai în traduceri vechi. Un singur document, păstrat tot în traducere, dă şi numele de cherestea : 25 mai 1429, ibidem, p. 126 (nr. 65). 318 desluşire, „talpe" 415. Podvoadele sau podvezile înseamnă, probabil, obligaţia de a îndeplini transporturi cu care trase de boi, iar căraturile (povezi) 416 toţ transporturi, dar efectuate cu cai încărcaţii17. La acestea se adaugă lucrul obligatoriu pentru paza şi întreţinerea morilor418. Asemenea era şi lucrul pentru întreţinerea cetăţilor419, a potecilor („nici poteci să nu facă"), a podurilor420. Dar nu cunoaştem cuantumul lor, nici modalităţile practice de îndeplinire. Paza sau straja în apropierea sau la întăriturile oraşelor, ca şi în diferite alte locuri, în folosul domniei, uneori şi al stăpînului feudal, se numea posadă (posade), cuvînt ce desemnează suburbia unui tîrg 421. Satele erau cîteodată scutite 422^ dar nu putem preciza, pentru secoldle XIV şi XV, în ce măsură obligaţia constă numai într-o prestaţie sau, concomitent, şi •o dare, aşa cum era în Moldova423. Pentru epoca ară- 415 Doc. din 28 febr. 1424, ibidem, pp. 103, 150, 174, 180, 185, 190, 212, 214, 239, 264, 284, 302, 347, 354, 377, 395, 397, 436, 474 (nr. 52, 86, 99, 103, 105, 108, 124, 125, 143, 160, 175, 186, 217, 220, 234, 243, 244, 268 şi 290). 416 Doc. din 4 sept. 1389, ibidem, pp. 28—29 (nr. 10). Apar de zeci de ori în actele de scutiri, ibidem, p. 591, indice, sub „care" şi „căraturi". "~417 C. C. GIURESCU, Două vechi obligaţii fiscale româneşti: căraturile pe cai si podvoadele cu boii, în RIR, XVI, 1947, nr. 3, pp. 229—232 ; Cf. V. COSTAGHEL, Les immunites..., pp.19—21. 418 Doc. din 28 oct. 1464, DRH, B, I, p. 218 (nr. 127). Cf. pp. 291, 415, 459, 474 (nr. 179, 255, 281, 290). 419 Doc. din 4 iun. 1495, ibidem, p. 415 (nr. 255). Cf. pp. 459, 474 (nr. 281, 290). 420 Doc. din 9 ian. 1498, ibidem, p. 459 (nr. 281). 421 C. C. GIURESCU, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene..., pp. 99, 137—138. 422 Doc. din 28 febr. 1424, DRH, B, I, p. 103 (nr. 52). Cf. pp. 114, 116, 134, 146, 163, 174, 180, 185, 190, 204, 212, 214, 276, 284, 459 (nr. 58, 60, 72, 82, 94, 99, 103, 105, 108, 118, 124, 125, 170, 175, 281) ; M. SÂNZIANU, Despre posadă, în RIR, IV, 1934, pp. 306—309 ; V. COSTĂCHEL, Les immuni tes..., pp. 16—19; N. STOICESCU, Curtenişi slujitori, pp. 143— 144 ; ŞTEFAN ŞTEFÂNESCU, L'evolution de i'immunite..., p. 22. 423 Vezi nota 421. 319 lor în grămezi (magie) 424. Cum operaţia se executa, fără îndoială, şi în secolul al XlV-lea, este sigur că o asemenea muncă revenea unor sate din apropierea amintitelor saline. Cîteva menţiuni găsim şi asupra „poclo-nului", pesemne daruri obligatorii făcute domniei sau stăpînului feudal425. Orăşenii aveau îndatorirea unor rente asemănătoare 426. Cele mai multe sînt aceleaşi ca la sate. Diferenţele sînt : „viglu" (de la latinescul vigillia), de fapt sinonim cu „posada"427; engariile — cu un cuprins neprecizat de documente muntene dar care — după analogiile din Imperiul bizantin, Serbia şi Bulgaria 42® — ar fi însemnat tot anume transporturi efectuate de orăşeni în folosul autorităţilor de stat 429. Birul Alături de dijmele şi muncile arătate, a existat şi o dare personală, pe locuitor, plătibilă în bani, numită bir. Prima atestare documentară, sub forma indirectă, a dregătorului dator să asigure strîngerea birului, o citim la 1417—1418 43°, iar cea dintîi menţiune directă într-un hrisov din 1441 431. Apoi mărturiile se repetă432. Cît de veche este această dare personală ? După unele opinii, din prima jumătate a secolului al XV-lea, instituită pentru a aduna banii necesari plăţii haraciului433. 424 A. ILIEŞ, Ştiri în legătură cu exploatarea sării, pp. 186— 188. Ştirile încep de la finele secolului al XVI-lea. Vezi exemplul satului Dobroveni, doc. din 25 mart. 1600, DIR, XVI, B, VI, p. 371 (nr. 382). 425 Doc. din 7 aug. 1446, DRH, B, I, p. 188 (nr. 107). Cf. pp. 249, 267, 340 (nr. 150, 161, 212). Poclonuil este menţionat însă numai în privilegiile acordate Coziei. 426 Doc. din 1417—1418, ibidem, p. 84 (nr. 39). 427 N. STOICESCU, Curteni şi slujitori, p. 143 ; V. COS- TĂCHEL, Les immunites..., p. 17. 428 V. COSTĂCHEL, Les immunites..., pp. 19—20. 429 Nu putem preciza care erau obligaţiile speciale ale oră şenilor în legătură cu exploatarea de la Ocnele Mari. Pentru secolul al XVIII-lea, vezi A. ILIEŞ, op. cit., pp. 189—190. «o DRH, B, I, p. 84 (nr. 39). Cf. p. 161 (nr. 93). 431 Ibidem, p. 166 (nr. 95). 432 Doc. din 28 oct. 1464, ibidem, p. 218 (nr. 127). Cf. pp. 291, 294, 391 (nr. 179, 181, 242). 433 I. C. FILITTI, Evoluţia claselor sociale, p. 92 ; I. VLĂ- DESCU, Despre dări şi impozite, I, Birul, Bucureşti, 1926. pp. 34—35 ; V. COSTĂCHEL, Les immunites..., p. 25. 320
Alţii o socot „ocazională" în secolul al XlV-lea, devenind obligatorie în urma războaielor repetate ale lui Mircea cel Bătrîn cu otomanii şi a obligaţiilor asumate faţă de înalta Poartă434. După alte opinii, birul a existat din prima jumătate a secolului al XlV-lea 435, şi chiar în cel precedent, al XIII-lea436. împărtăşim argumentele care-1 datează o dată cu constituirea statului feudal unitar al Ţării Româneşti437. Nu avem nici o informaţie asupra cuantumului sau a evoluţiei pînă către 1500. Pentru desemnarea feluritelor categorii de rentă feudală, cancelaria munteană utiliza — aşa cum aminteam mai înainte438 — cîţiva termeni generali : munci, slujbe şi dăjdii439, slujbe şi munci 44°, slujbe şi lucruri441, slujbe442, dăjdii-slujbe-munci443. O definire exactă a lor nu este totdeauna cu putinţă. „Dajde" pare să fie sinonim cu dijmă 444. Slujbele cuprind şi dijmele, şi prestaţiile, şi amenzile445. Alteori, slujbele şi muncile par a fi sinonime446. Cît despre „mîncături"447, actele vremii nu ne dau vreo desluşire. Şi chiar dacă atare echivalenţe vor mai fi nuanţate sau modificate de ulterioare cercetări, reţinem că documentele muntene din secolele XIV şi XV exprimă diferenţiat renta feudală; cele trei categorii ale ei răspund unor realităţi majore socio- 4M ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, L'evolution de Vimmunite..., pp. 21—22."
«5 Ibidem, pp. 81, 151, 163, 183, 204 (nr. 38, 86, 94. 104, 118). 446 Doc. din 1407—1418, ibidem, p. 74 (nr. 34). 447 Doc. din 1401—1406, ibidem, p. 58 (nr. 24). Cf. p. 241 (nr. 144). 321
economice : producţia bunurilor materiale, îndeosebi în sectorul agricol şi creşterea animalelor ; munca omului, principala forţă de producţie a evului mediu ; circulaţia monetară şi ponderea ei. In sfîrşit, mai există un termen ce revine periodic, acela de „venituri"448. Acestea par a îngloba şi dijmele şi amenzile pentru delicte şi prestaţiile449. Strângerea rentei feudale se efectua cu ajutorul dregătorilor, cei mai mulţi numiţi după însăşi dijma pe care o percepeau450. Dările în natură şi cele în bani erau cuprinse în „casa domnească", de unde voievozii făceau apoi şi felurite danii451. Uneori se folosesc şi termenii „de la curtea domniei mele" sau „casa mea"452. Avea această formulare şi un înţeles mai larg, incluzând uneori şi tîrgurile care erau proprietatea domniei ? Aşa ar putea fi interpretate spusele lui Mihail voievod, fiul lui Mircea cel Bătrîn, cînd pune sub ascultarea Coziei 10 familii de tîrgovişteni şi precizează : „...pentru că a dat domnia mea din însăşi casa domniei mele şi din însuşi oraşul domniei mele..." 453. Socotim totuşi că referirea la „casa domnească" priveşte numai dijmele şi dările datorate de cele 10 familii dependente şi care, prin aceeaşi hotărîre a voievodului, urmau să fie date nu statului, ca pînă atunci, ci ctitoriei de la Cozia. Cine era dator sa împlinească felurite dijme, munci şi dări ? Regimul aplicat era diferit, în funcţie de clasă şi categorie socială. Satele dependente erau obligate, în general, la îndeplinirea tuturor acestor rente feudale, fie zeciuiala din produse, fie prestaţii, fie bir454. Satele 448 Ibidern, pp. 18, 21, 24, 36 (nr. 6, 7, 8, 14) etc. 449 Ibidem, pp. 64—65, 451 (nr. 28, 276). 450 Vezi mai sus, pp. 289—290. Cf. C. C. GIURESCU, Organi zarea financiară..., pp. 46—49. Nu avem ştiri din secolele XIV— XV despre cisluitorii care ţineau evidenţa repartiţiei dărilor pe comune. Pentru secolele XVI—XVII, vezi A. ŞTEFULESCU, Documente slavo-române relative la Gorj (1406—1665), Tg. Jiu, 1908, pp. 144—145 şi 322—323 şi DIR, XVI, B, I, p. 135 (nr. 162). 451 DRH, B, I, p. 19 (nr. 6). Cf. pp. 21, 24, 35, 41, 76, 371 (nr. 7, 8, 14, 16, 35, 231). 452 Ibidem, p. 27, 44 (nr. 9, 17). 463 Ibidem, p. 84 (nr. 39). 4o4 Exemplele sînt numeroase, vezi DRH, B, I, pp. 49, 64, 65, 72, 163, 194, 253, 291, 340, 404, 465, 486 etc. (nr. 20, 28, 33, 94, 111, 151, 179, 212, 247, 285, 297 etc). 322
dependente dau dijmă şi domniei, şi feudalului ? Răspunsul este afirmativ, ce! puţin pentru zecimala din anumite produse. Radu cel Mare, înzestrînd mănăstirea Govora cu o vie în hotarul Copăcelului, o dăruieşte „cu vinăriciul de la acea vie, domnesc şi boieresc..." 455 (subl. ns., D.C.G.). La fel, satele dependente datorează zeciuială din grîne şi domniei şi stăpînului: „Şi iarăşi — scrie Basarab cel Tînăr în hrisovul dat Snagovului — ca să se aducă la sfînta mănăstire în fiecare an din judeţul Prahova, de la 8 sate, opt găleţi de grîu şi opt de orz din satele care vor fi supuse mănăstirii" 456 (subl. ns., D.C.G.). Grîul şi orzul amintite reprezintă dijmă domnească ; dacă ar reprezenta-o pe aceea boierească (mănăstirească), atunci tot paragraful din document nu ar mai fi fost necesar, deoarece ipso facto un sat dependent trebuie să dea stăpînului dijmă. Veniturile realizate de feudali din zeciuială anumitor produse sînt limpede confirmate de documente 457. Dar renta în muncă ? Era „datorată" domniei în formele anterior amintite. Anumite prestaţii se efectuau şi pentru stăpînul feudali, cum ar fi transportul cu cai şi căruţe, lucrul la mori, la poduri. Dovadă actele cu privilegii de imunitate acordate unor boieri sau mănăstiri, unde, printre scutiri sînt enumerate posade, copaci, talpe, cositul finului, căraturi, podvoade etc.458 ; ori toate acestea nu înseamnă decît că domnia renunţă la beneficiul lor care, implicit, revine titularului actului, laic sau cleric. Majoritatea satelor dependente însă, care nu se aflau sub regimul imunităţii, îndeplineau prestaţii şi pentru domnie, şi pentru feudal. In acest sens se pronunţă şi un act, din 1428, păstrat numai în traducere, unde Dan al II-lea întăreşte Snagovuîui mai multe sate,
323
precizînd „...de niminilea nici o bîntuială să nu se cuteze a se clăti, nici de un lucru boierescu, au dom-nescu..." 459. Dar stăpînii de pămînt, boieri de diferite trepte, dădeau dijme şi bir ? Documentele secolelor XIV şi XV sînt foarte laconice la acest capitol aJ relaţiilor sociale şi politice. într-o sumă de cazuri, domnia dă confirmare unor boieri pentru ocinile (satele) lor, fără alte precizări. Dar cazul unor ocini stăpînite în comun (în devălmăşie), unde nu există rumâni (vecini) ? 460 Cancelaria nu face vreo menţiune în ce priveşte obligaţiile lor faţă de domnie. Un sat, Luciiani, este confirmat la 9 boieri, slugi domneşti, acordîndu-i-se şi scutire în favoarea proprietarilor461. Satul este locuit numai de cei 9 coproprietari cu familiile lor sau şi de ţărani dependenţi ? Actul nu ne dă vreun răspuns. Dacă s-ar confirma prima ipoteză, atunci înseamnă că şi stăpînii devălmaşi cu mici ocini, sînt supuşi zeciuielilor, prestaţiilor etc. Dar la o atare interpretare pare să se opună însăşi formula de scutire ■— aidoma celei folosite în cazul satelor dependente ; or, condiţia stăpânului de pămînt, fie şi mic proprietar devălmaş, era cert diferită de aceea a săteanului dependent. în condluzie, documentele secolelor XIV şi XV nu arată dacă boierii, mici sau mari, dădeau dijme, bir sau împlineau unele prestaţii. Judecind însă după mărturiile mai recente, este exclus ca satele devălmaşe, care reprezentau un sector important al realităţii economice şi sociale, să nu fi fost obligate faţă de stat — în afara îndatoririlor militare şi a supunerii la normele juridice ale timpului — şi la plata unor dări, dijme şi munci. După cum şi boierii „mari" aveau, desigur, unele obligaţii. Cît şi cum, actele pînă către 1500 nu ne dau lămuriri. Ca pretutindeni însă, în Europa medievală, repartiţia rentei feudale urma o linie inversă ierarhiei sociale : treptele superioare beneficiau de multiple scutiri (stadiul maxim fiind acela al privilegiilor de imunitate), cele inferioare trebuiau să răspundă la toate cerinţele şi impunerile. «9 DRH, B, I, p. 118 (nr. 61). 460 DRH, B, I, p. 235, 319, 349 (nr. 140, 198, 218).
Yüklə 6,23 Mb. Dostları ilə paylaş:
|