Dinu C. Giurescu Ţara românească

296

va sate de plata dărilor şi a dijmelor faţă de domnie, în folosul unor mănăstiri, domnii acordă uneori egumenilor respectivi, ca o excepţie, dreptul de a-şi trimite propriii lor oameni spre a-şi lua veniturile. ²⁸⁰

Ponderea în ce constă prezenţa şi ponderea aparatului de stat as-aparatidui cultator de domnie şi de marii dregători ai ţării în viaţa de stat fiecărei colectivităţi, a satelor şi a tîrgurilor ? „Cine ar umbla printre voi — porunceşte Mircea cel Bătrân săte­nilor dependenţi ai Tismanei — dintre boierii domniei mele, ca să vă ia sau să vă tragă la alte munci, pe oricine să-l loviţi în cap"²⁹¹ (subl. ns., D.C.G.) ; iată o dovadă, comentează o relativ recentă cercetare, că „domnul ţării mcă nu posedă aparatul necesar de stat pentru apărarea donaţiilor făcute de dînsul, el se adresează sătenilor (nu mănăstirii), ca să se apere singuri"²⁸². Dar porunca lui Mircea cel Bătrân poate avea, tot atît de îndreptăţit, un a'lt înţeles : ea reflectă nu ineficienta dregătorilor dom­niei, ci rivalitatea dintre feudalii laici şi cei ecleziastici pentru stăpînirea unor sate recurgînd Ia felurite manevre. Dovadă vine însăşi spusa voievodului : „Iar dacă cineva vă minte cumva, să nu vă încredeţi nicidecum"²⁸³. De altfel, dregătorii statului nici nu aveau a se amesteca în cazul de faţă, de vreme ce hotărîrea lui Mircea cel Bătrîn era ca sătenii să fie în supunere Tismanei „...despre toate slujbele şi dăjdiile...", ctitoria adunând direct, fără ames­tec străin, şi toate gloabele, ca şi pedepsele pentru duşe-gubine ²⁸⁴.

Dar boierii trecuţi înaintea marilor dregători ca martori ai hrisoavelor, nu arată oare ponderea, la început mai redusă, a sfatului domnesc, implicit deci a aparatului cen­tral de stat ?

Am discutat mai sus şi am căutat a explica o atare si­tuaţie, care nu trebuie corelată cu slaba eficienţă a aces-

²⁸⁰ Doc. din 8 ian. 1394, ibidem, ,p. 44 (nr. 17). Cf. pp. 64—
65, 97, 224, 279, 330, 340, 405, 429 (nr. 28, 48, 131, 172, 205,
212, 247, 265).

281. 
     Doc. din 1407, ibidem, p. 72 (nr. 33).
     
282. 
     p p PANAITESCU, Obştea ţărănească în Ţara Româ­
     nească si Moldova..., Bucureşti, 1964, p. 82.
     

383 DRH, B, I, p. 72 (nr. 33). ²⁸⁴ Ibidem.

297

tui aparat central²⁸⁵. De altfel, actele ne mai arată şi alte aspecte. O sumă din ele amintesc numai pe dregători, fără vreo referire la boieri : „Ci, fie că este sudeţ sau globnic, sau birari sau fie orice dregător al domniei mele, fiecare să se ferească, după porunca domniei mele" spune Mihail voievod²⁸⁶. „Şi să nu cuteze să-i turbure nici sudeţ, nici globnic, nici birari, nici dintre celelalte slugi şi dregători ai domniei mele, trimişi pentru slujbele şi muncile domniei mele" adaugă Dan al II-lea²⁸⁷. La fel se exprimă Alexandru Aldea, Vladislav al II-lea, Radu cel Frumos, Basarab cel Bătrân etc. etc.²⁸⁸. La acestea se adaugă documentele în oare dregătorii sînt enumeraţi în funcţii, urmaţi de boieri şi iarăşi de slujitorii domniei, dar evocaţi global²⁸⁹. Frecvenţa cu care slujitorii din aparatul de stat — am identificat 52 de cazuri pînă la 1500 ²⁹° — sînt trecuţi în acte fie singuri, fie înaintea boierilor fără slujbe, faptul că mulţi dregători sînt enu­meraţi şi cu funcţiile lor, constituie temeiuri care arată tocmai eficienţa acestor dregători, ascultînd toţi, în ultimă instanţă, de domnie.

In plus, inserarea în acte a diferiţilor slujitori ai statu­lui feudal se face, aproape în exclusivitate, cînd autori­tatea centrală, adică voievodul, acordă unor boieri sau ctitorii un privilegiu de imunitate. Cu alte cuvinte, cînd se hotărăşte ca anume sate să iasă de sub jurisdicţia nor­mală, obişnuită, a puterii centrale — pentru perceperea unor anume dijme, dări etc. — şi să treacă sub aceea a beneficiarului imunităţii. Or, tocmai în atare împre-

_aj _SUSj p_ 275.

²⁸⁶ Doc. din 22 iun. 1418, DRH, B, I, p. 87 (nr. 42).

²⁸⁷ Doc. din 16 sept. 1430, ibidem, p. 129 (nr. 68).

288 Ibidem, pp. 183, 218, 234, 239, 255, 258, 284, 307, 343,

347, 354, 377, 390, 395, 397, 405, 415, 436, 449, 459, 474, 481
(nr. 104, 127, 139, 143, 152, 155, 175, 189, 214, 217, 220, 234,
241, 243, 244, 247, 255, 268, 275, 281, 290, 294).

²⁸⁹ „Şi să nu cuteze să-i împiedice nici sudeţ, nici globnic, nici
birari, nici nimeni altul dintre boierii domniei mele, mari şi mici
sau dintre dregătorii domniei mele, trimişi după milostenii şi
pentru muncile domniei mele" : DRH, B, I, pp. 116—117, 152,
166, 174, 180, 185, 187, 190, 192, 194, 200, 204, 206, 214, 220,
222, 224, 245, 249, 264, 267, 276, 298, 340, 364, 429, 496
(nr. 60, 87, 95, 99, 103, 105, 106, 108, 110, 111, 115, 118, 120.
125, 128, 129, 131, 148, 158, 160, 161, 170, 184, 212. 226 265.
303). Cf. p. 84 (nr. 39).

²⁹⁰ Vezi notele 286—289.

298

jurări se reaminteşte dregătorilor să respecte întru totul dispoziţiile domniei ; altminteri, cine dintre ei le-ar în­călca, să fie blestemat de toate puterile cereşti şi, pînă atunci, să primească „mare rău şi urgie" şi de la voievod. Ce rost ar fi avut enumerarea slujbaşilor domniei şi pu­nerea lor în gardă în caz de neascultare, dacă ei ar fi fost lipsiţi de putere, dacă aparatul de stat ascultător de autoritatea centrală (voievod) nu ar fi fost în stare să cuprindă tot teritoriul şi să asigure încasarea şi strîn-gerea sau prestarea cu regularitate a rentei feudale (dări, dijme, munci) de către toţi cei obligaţi la aceasta, potri­vit relaţiilor sociale ale vremii ?

De altfel, uneori, beneficiarii imunitătilor foloseau chiar aparatul de stat, aii puterii centrale, pentru a-şi încasa veniturile, fapt ce subliniază tocmai autoritatea efectivă a acestor dregători ai domniei. Basarab cel Tînăr hotă­răşte ca birul să se adune de la satele ctitoriei Snagov din judeţul „Elhov" (Ilfov) de către birari, care să-1 verse apoi mănăstirii²⁹¹. Şi aproape cu un secol mai înainte, în 1385, Dan al II4ea dădea poruncă găleta-rilor domniei să adune din judeţul Jaleşuilui, anuali, cîte 400 de găleţi de grîu, pe care să le trimită la ctitoria de la Tismana²⁹². Alteori, cînd un feudal îşi strîngea dij­mele sau gloabele prin propriii săi oameni, faptul era amintit anume în hrisovul domnesc, tocmai fiindcă el con­stituia o excepţie de la regula ştiută, de la situaţia obiş­nuită, în care atare operaţii erau efectuate numai de către slujitorii domniei.

Dar poate că acest aparat administrativ, fiscali şi jude­cătoresc al statului feudal muntean era totuşi redus ca număr în secolele XIV—XV (pînă după 1450), aşa încît autoritatea centrală era nevoită să delege pe cei aflaţi în slujbă pentru a îndeplini cînd o misiune, cînd alta. In acest sens ar putea fi înţeleasă formularea — revenind de zeci de ori — : „...să nu cuteze să-i turbure nici suideţ, nici globnic... nici dintre celelalte slugi şi dregători ai domniei mele trimişi pentru slujbele şi muncile domniei mele"²⁹³ (subl. ns., D.C.G.) ; se trimiteau, aşadar, cînd

²⁹¹ Doc. din 23 marţ. 1482, DRH, B, I, p. 291 (nr. 179). La
fel şi pentru gloabe, ibidem.

²⁹2 Ibidem, p. 21 (nr. 7).

²⁹³ Doc. din 16 sept. 1430, DRH, B, I, p. 129 (nr. 68). Cf.
p. 111 (nr. 56) ; p. 395 (nr. 243) ; p. 404 (nr. 247).

299

pentru o sarcină, cînd pentru alta, tocmai pentru că nu­mărul lor era insuficient. Cîteva fapte se opun însă unei atare interpretări. Mai întâi textul însuşi al hrisoavelor unde se enumera, în primul rînd, dregătorii cu atribuţii nominalizate — sudeţ, birari, armaşi, povodnioari, glob-nici, vameşi etc. ²⁹ⁱ şi numai în al doilea rînd, global, ceilalţi slujbaşi ai domniei, cu menţiunea că sînt „trimişi" după milostenii şi munci. Documentele pot fi înţelese şi în sensul că sînt „trimişi" numai dregătorii nenominali­zaţi ²⁹⁵. In al doilea rînd, la fel sînt redactate şi actele cu imunităţi din secolul al XVI-lea (cînd nici un cerce­tător nu mai contestă progresele efectuate de domnie în centralizarea puterii, deci în sporirea certă şi a apara­tului de stat) : „Şi nimeni să nu îndrăznească a-i turbura siau împiedica dintre slugile sau dintre dregătorii dom­niei mele, trimişi după milosteniile sau după muncile domniei mele..." (sufol. ns., D.C.G.), scrie Neagoe Ba-sarab în 1514²⁹⁶. In al treilea rînd, amintim că şi la fi­nele secolului al XVII-lea, o formulare, într-un fel simi­lară, era încă în vigoare, deşi, între timp, aparatul dre-gătoresc devenise şi mai cuprinzător. Constantin Brînco-veanu eliberează „cărţi", pentru ca feluriţi slujitori să „umble" să scrie vinăriciul, tutunăritul, erbăritul, oieritul. ciohodăritul, cotăritu'l etc. ²⁹⁷

In concluzie, mărturiile numeroase analizate pînă în pre­zent arată, pentru ultimele decenii ale secolului al XlV-lea şi începutul celui următor, existenţa certă a apa­ratului de stat subordonat domniei, exercitîndu-şi atribu­ţiile în numele puterii centrale, pe cea mai mare parte a teritoriului ţării ; numai ca o stare de excepţie, o mino­ritate de feudali (laici sau clerici) deţinători ai unor privilegii de imunitate, îşi adunau, cu propriii lor oameni, veniturile, concedate lor tot de puterea politică centrală (domnie). Imaginea unei Ţări Româneşti în secolul al XlV-lea şi pînă către 1450 şi 1460, în care puterea poli-

³⁹⁴ Vezi, de exemplu, doc. din 4 iun. 1495, DRH, B, I, p. 415 (nr. 255).

²⁹⁵ Vezi, de exemplu, doc. din 9 ian. 1498, DRH, B, I, p. 459 (nr. 281).

2S6 DIR, XVI, B, I, p. 105 (nr. 103), ibidem, ia pp. 61, 76, 94, 130, 152, 157 (nr. 56, 75, 91, 129, 151, 155) etc.

29? Anatefter, pp. 375, 385, 392, 393, 395 (nr. 14, 27, 28, 38, 41, 44).

300

tică a statului se afla fărîmiţată, exercitată în primul rînd de un număr de feudali, beneficiari de imunităţi, lăsînd voievodului numai un rol de coordonare, o atare imagine este cert contrazisă de întreaga informaţie documen­tară ²⁹«, este contrarie realităţilor epocii amintite.

ttnpărţirea Teritoriul cel mare al ţării, mărginit de hotarele ce-1 teritorială delimitau faţă de alte state, cuprindea la rîndu-i terito­riile mai mici ale satelor, tîrgurilor, judeţelor, alcătuind delimitările administrative din seoo'Me XIV şi XV.

Satele La bază veneau satele, cu suprafeţe de teren ce fuseseră precis hotărnicite din vechi timpuri (neprecizate crono­logic), pământuri întru totul cunoscute de fiecare mem­bru al colectivităţii, generaţie după generaţie, şi care nu mai aveau nevoie de o demarcaţie în scris decît în îm­prejurări speciale. Pământuri atît de bine ştiute, încît indicarea unor repere naturale — vîrf de munte, apă curgătoare, sălcii, ulmi etc. — era de obicei suficientă oînd, în mod excepţional, se ivea necesitatea unor delimi­tări ²". Obişnuit însă, reperele nu mai erau necesare, fiind toate subînţelese în „hotarul" sau „ţinutull" satului. Vlad Călugărul confirmă Tismanei „Bahna cu ţinutul său şi Petroviţa cu ţinutul său şi Pios tina pe vechiul ho­tar şi Fărcăşeştii cu ţinutul său ori a stăpînit jupan Vintilă şi Brătieştii cu ţinutul său..." ³⁰°. La rîndu4e şi tîrgurile aveau hotarele lor, incluzând şi un număr de sate.

Judeţele Părţi mai întinse din teritoriu erau prinse în judeţe, de­numire proprie Ţării Româneşti (în textele slavone cxactko, CSACTKO, derivat din c^i^mtH csahtH ⁼ a ju­deca). Constituite, multe dintre ele, de-a lungul apelor curgătoare de la care îşi iau numele, judeţele (majo-

²⁹⁶ Din intervalul amintit, adică din secolul aii XlV-lea şi pînă către 1450—1460, cu condiţia interpretării acestor documente nu izolat, ci în legătură unele cu altele.

2" DRH, B, I, p. 29 (nr. 10). Doc. din 30 sept. 1451, ibidem, p. 196 (nr. 112). Cf. pp. 148, 160—161, 206—207, 242—293, 435, 451 (nr. 84, 93, 121, 146, 268, 277).

³⁰⁰ Doc. din 3 sept. 1491, DRH, B, I, p. 366 (nr. 228). Cf. p. 420 (nr. 259).

301

ritatea lor) ³⁰¹ pot fi socotite contemporane cu întemeierea statului centralizat muntean ³⁰². Ele vor fi continuat for­maţiile politice teritoriale — unele dintre ele cunoscute în Oltenia şi Muntenia la 1247 — intrate sub Basarab I în alcătuirea noului stat. Un fenomen similar s-a des­făşurat în Transilvania, unde voievodatul Maramureşului, alcătuit din mai multe cnezate, a intrat sub formă de ,\ comitat, în secolul al XIV-lea, în cadrul administrativ-politic organizat de regalitatea maghiară în teritoriile in­tracarpatice ³⁰³.

Oltenia era împărţită între judeţele : Mehedinţi — părţile Severinului³⁰⁴ ; Motru — pe valea la fel nu­mită ^3O5 ; ]ale§ — probabil spre începutul cursului mij­lociu al Jiului³⁰⁶ ; Jiul sau Jiul de Sus, pe cursul su­perior al rîului ³⁰⁷ ; Gilortul, pe apa cu acelaşi nume ³⁰⁸ ; Vîlcea, de la Olteţ spre Olt, cuprinzînd şi oraşul Râm­nicului Vîlcea³⁰⁹ ; judeţul de Baltă, în Cîmpia Dunării, de la Oalafat spre vărsarea Oltului în fluviu ³¹⁰. Treeînd în Muntenia, în zona de deal şi munte, de la vest spre est, se aflau judeţele : Argeş, în lungul apei curgătoare la fel numită ³¹¹ ; Pădureţilor cuprinzînd şi zona Găeşti-

³⁰¹ Judeţele Argeş, Buzău, Dîmboviţa, Gorj, Ialomiţa, Ilfov,
Motru, Prahova.

³⁰² C. C. GIURESCU, Istoria romanilor, II/l, p,p. 397—398.

³⁰³ RADU POPA, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea.
Bucureşti, 1970, pp. 192—214; P. P. PANAITESCU, Obştea...,
p. 30 consideră judeţele ca „uniuni de obşti înglobate mai tîrziu
în statul feudal". Socotim mai aproape de atestările documentare
corelaţia cnezate-voievodat-judeţ, confirmată de exemplul Mara­
mureşului (cnezate-voievodat-comitat) ; ŞT. PASCU, Voievodatul '.
Transilvaniei, Cluj, 1971, pp. 28—32, 146—148, 210—217.

³<5« DRH, B, I, pp. 298, 382, 450 (nr. 184, 236, 276).

³⁰³ Ibidem, ip. 81 (nr. 38).

sos Ibidem, pp. 21, 24, 35, 41, 54, 106, 121, 155, 170 (nr. 7, 8, 14, 16, 22, 53, 62, 89, 97). Rîuleţul Jaleş este un afluent al Tismanei, la rîndu-i afluent al Jiului.

³⁰⁷ Ulterior judeţul Gorj ; DRH, B, I, pp. 71, 121, 450 (nr. 32,
62, 276).

³⁰⁸ Tot afluent al Jiului ; nu este atestat documentar înainte
de 1500 ; cunoaştem numai satul (Tîrgul) Gilort, ibidem, pp. 275,
311 (nr. 170, 192).

309 Ibidem, pp. 44, 249, 267, 340, 404 (nr. 17, 150, 161, 212,

247).

«o Ibidem, p. 121 (nr. 62).

³¹» Ibidem, p. 150 (nr. 86). Cf. p. 102 (nr. 51),.

302

lor de azi³¹² ; apoi Muscel şi Dîmboviţa, ultimul pe valea cunoscutei ape³¹³ ; Prahova, care-şi ia denumirea de la afluentul Ialomiţei³¹⁴ ; Săcuieni, situat aproxima­tiv între rîurile Teleajen şi Buzău ³¹⁵ ; Buzău, pe ambele părţi ale rîului cu nume identic³¹⁶ ; Rîmnicul (Sărat) pe apa Rîmnicului ³¹⁷. In zona de cîmpie, de la est spre vest se înşiruiau judeţele : Brăila ³¹⁸, care şi-a luat denu­mirea de la importantul port dunărean ; Ialomiţa³¹⁹ cuprinzînd, probabil, atît zonele apropiate de valea rîu­lui Ialomiţa, oît şi cîmpia Bărăganului, pînă la Dunăre ; Elhov (Ilfov) ³²⁰ cu văile Mostiştei, Dîmboviţei (cursul inferior), Saibarului şi Argeşului (vărsarea în Dunăre) ; Vlaşca³²¹ continuând vechea ţară a Vlahilor, găsită aici de slavii sosiţi în secolele VI—-VII ; Teleorman, în lun­gul apei la fel numită, care se varsă în Dunăre ³²². Toate aceste unităţi teritoriale erau delimitate, iar domnii nu socot necesar, ca şi în cazul satelor, să arate pînă unde se întind ele : „Şi încă a dăruit domnia mea căşăritul din judeţul Vîlcea, ori cît este hotarul judeţului Vîlcea", hotărăşte Vlad Călugărul³²³ (subl. ns., D.C.G). Dregă­tori de felurite ranguri şi atribuţii asigurau prezenţa puterii centrale, autoritatea voievodului, în toate aceste subdiviziuni teritoriale, în toate colectivităţile sociale.

In unele cazuri însă, domnia acordă unui feudal, laic 6au bisericesc, un privilegiu de imunitate, prin care in­terzice dregătorilor stăpînirii să-şi exercite atribuţiile lor administrativ-fiscale şi judecătoreşti asupra isatelor apar-ţinînd acelui feudal. în acest chip, beneficiarul imuni­tăţii obţinea „...dreptul de a-şi însuşi întreg plusproduc-

³¹² Ibidem, p. 465 (nr. 285).

³¹³ Ambele judeţe nu sînt atestate documentar înainte de 1500.

³¹⁴ Ibidem, p. 291 (nr. 179).

³¹⁵ I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româ­
neşti..., p. 39 (nr. XVIII).

3« Ibidem, p. 284 (nr. CCXXIX).

³¹⁷ Ibidem.

•^M DRH, B, I, p. 330 (nr. 205).

³¹⁹ Nu e treGUt în documente anterior lui 1500.

³²⁰ DRH, B, I, p. 291 (nr. 179).

³²¹ Ibidem, p. 465 (nr. 285).

³²² Ibidem, p. 185 (nr. 105). Orientativ, numai ca o indicaţie
generală, a se vedea harta dată de I. CORFUS, Agricultura Ţării
Româneşti în prima jumătate a secolului al XlX-lea, Bucureşti,
1969, p. 402.

³²³ DRH, B, I, p. 404 (nr. 247).

303

tul realizat prin munca ţăranilor dependenţi ce lucrau pe asemenea moşii, inclusiv partea ce se cuvenea dom­niei" ³²⁴. Fenomenul se constată în toată feudalitatea europeană, inclusiv în ţările române.

Originea imunităţii este controversată, dată fiind ra­ritatea mărturiilor scrise din perioada timpurie a evului de mijloc. La constituirea statului — spun unele cerce­tări — voievodul neavînd la dispoziţia sa un aparat dxegătoresc bine organizat, a fost nevoit să recunoască stăpînilor de pămînt drepturile de administrare a dome­niilor respective³²⁵. La rîndu-le feudalii, stînjeniţi pro­gresiv în exercitarea drepturilor lor de slujbaşii domniei (cu timpul prezenţi în număr tot mai mare), au cerut puterii centrale (voievodului) garantarea în scris a pri­vilegiilor şi astfel a apărut hrisovul de imunitate³²⁶. în­tărind un astfel de punct de vedere, o altă cercetare face o paralelă ou realităţile politice din centrul şi ves­tul continentului, unde imunitatea este consecinţa „...fă-rîmiţării statului, cu o putere centrală neştirbită". în alte părţi — şi este situaţia din Ţara Românească — imunitatea poate apare „...în condiţiile unei puteri cen­trale încă destul de slabe", cu un aparat administrativ aflat încă la începuturile sale, cînd „...proprietatea feudală se formează acaparînd pămîntul obştii şi însuşind drep­turile de autoconducere de care se bucura obştea să­tească liberă" ³²⁷. Contradicţiile ce izvorăsc dintr-o atare explicaţie au fost recent evidenţiate³²⁸. Remarcăm, în plus, că întreaga analiză a dregătoriilor centrale şi locale din secolele XIV—XV arată, dimpotrivă, existenţa unui aparat de stat bine organizat, ascultînd de autoritatea domnului, în stare să cuprindă tot teritoriul ţării³²⁹.

³²⁴ Definiţia reproduce formularea lui VL. HANGA, Contri­
buţii la problema imunităţii..., p. 29.

³²⁵ V. COSTĂCHEL, Les immunites dans Ies Principautes rou-
maines aux XIV* et XV^e siecles, Bucureşti, 1947, pp. 66—67.

³²⁶ Ibidem. Există o contradicţie în această argumentare : în
aceeaşi pagină (67), autorul relevă mai întîi slăbiciunea şi lipsa
de eficienţă a aparatului de stat, pentru ca cinci rînduri mai jos
să afirme că dregătorii domniei nu mai respectau drepturile vechi
ale stăpînului feudal.

³²⁷ V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU,
Viaţa feudală..., p. 301.

³³⁸ H. H. STAHL, Controverse..., pp. 105—123.

³²⁹ Vezi mai sus, în acest capitol, concluziile, pp. 297—301.

364

Alte studii consideră că originile imunităţii trebuie căutate înainte de constituirea statului feudal unitar, ur-cînd pînă în epoca migraţiunilor, cîrud unii şefi ai co­munităţilor locale, pe măsura dezvoltării raporturilor de proprietate feudală şi în schimbul asigurării împlinirii dijmelor şi prestaţiilor faţă de migratorii dominatori, obţin treptat, de la aceştia din urmă, unele scutiri şi pri­vilegii, de care restul locuitorilor autohtoni nu benefi­ciau, fireşte³³⁰. Socotim o atare analiză înscriindu-se în realităţile istorice, atît cît se pot ele cunoaşte, pînâ în secolul XIII inclusiv.

Cum apare în scris imunitatea, după constituirea Ţării Româneşti ? Unele cercetări consideră că formula, întîl-nită de zeci de ori între 1402 ³³¹ şi 1500 — „...de aceea, le--am dat şi domnia mea, ca să le fie de ocină şi de ohabă şi de nimeni neatins, după porunca domniei mele" ³³² — arată că proprietatea respectivă se află sub regimul imunităţii³³³ ; că asupra ei dregătorii domniei nu mai au drept să intervină pentru a percepe dări, dijme, pentru a obliga la prestaţii.

O atare interpretare nu s-a putut menţine însă. După o strînsă reanalizare a mărturiilor documentare — ocină înseamnă dreptul de a stăpîni pămîntul cu aceleaşi drep­turi pe care le-ar avea un moştenitor ; iar ohabă (de la ohabitise — abţinere, ferire, neamestesc) înseamnă în­depărtarea oricăror pretenţii ridicate de terţi asupra proprietăţii în cauză, idee întărită şi prin cuvintele „şi de nimeni neclintit (neatins)"³³⁴. Acesta este înţelesul

³³⁰ VL. HANGA, Contribuţii la problema imunităţii..., pp. 33—
36 şi ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, L'evolution de l'immunite, p. 19.
Vezi şi alte păreri exprimate de diferiţi autori, ibidem, pp. 17—
18, şi ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Proprietatea feudală..., pp. 59—60.

331 DRH, B, I, p. 59 (nr. 25).

³³² Doc. din 7 ian. 1490, ibidem, p. 357 (nr. 222).

³³³ Această formulare fiind exprimarea succintă a imunităţii.
Ideea a fost exprimată de I. BOGDAN, Istoriografia română şi
problemele ei actuale, pp. 108—109 şi Ohabă — ohabnic, pp. 249—
252, ambele studii în ediţia G. Mihăilă, Bucureşti, 1968 ; argu­
mentele lui I. Bogdan au fost reluate şi adaptate de P. P. PA-
NAITESCU, Mircea cel Bătrîn, pp. 77—79; de V. COSTĂCHEL,
Le_s immunites..., pp. 11—12, 97 ; de V. COSTĂCHEL, P. P. PA-
NAITESCU, A. CAZACU, Viaţa feudală..., pp. 301—302 ; de
P. P. PANAITESCU, Obştea..., pp. 75—79.

³³⁴ VL. HANGA, Contribuţii la problema imunităţii, pp. 36—
39, studiu fundamental pentru analiza formulei ce acordă imuni-