Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Împărăţia aruncată

Heidegger spune că omul este aruncat în lume, aruncat în grijile existenţei, fără nici-o consolidare sau siguranţă. De ce adică o existenţă „de aruncat” în lume? Aceasta din cauza prăpastiei de netrecut între Dumnezeu şi om - consecinţa metafizică a lui „sola fide”. De altfel, numai într-un climat protestant a putut lua naştere „filozofia neliniştirii” şi teama de neant.

Iisus a spus altfel.

Împărăţia cerurilor, comprimată într-o să­mânţă mică, a luat-o un Om şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, şi s-a făcut copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.

Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” - mai desprinse de pământ şi firea pămân­tească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (I Co­rinteni 6,2), când pământul va fi stârv.

Împărăţia lui Dumnezeu este un aluat pe care 1-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină (în firea omenească de acum întreită): sufletul, trupul şi Duhul, până a dospit toată.

Mergând Iisus spre lerusalim, cineva L-a întrebat: „Doamne, oare puţini sunt cei ce se mântuiesc?” şi a răspuns Iisus tuturora: „Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă (şi cu chinuri, cum zice o cântare de la slujba înmormântării), că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea”.

Cu alt prilej a predicat cine-i poarta: „Eu sunt uşa, prin Mine de va intra cineva se va mântui”. Deci, dacă Iisus este Împărăţia Cerurilor,sămânţa aruncată pe pământ,  dacă Iisus este Cel ce dospeşte natura omu­lui, în sensul Împărăţiei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte tot Iisus este uşa acestei Împărăţii, aceasta înseamnă că Iisus este Dumnezeirea transcendentă,data naturii noastre,pe care trebuie să o dobândim,  liniştea împotriva neantului.

Atragem stăruitor aminte oamenilor şi cu toată gravitatea posibilă: nu treceţi cu uşu­rinţă peste Iisus! Mai bine declaraţi-vă împo­triva Lui, că mulţi vă veţi lămuri. Căci dacă ne vom ţine mereu „că nu-L ştim cine este EL”, pentru noi aceştia, cele prescrise în cartea veşniciei vor merge înainte şi se vor împlini toate şi ne vom afla că ne-am încuiat uşa, în loc să ne-o deschidem, şi vom căpăta răspunsul cu care ne-am amăgit şi noi pe pământ: „nu vă ştiu nici Eu pe voi de unde sunteţi, duceţi-vă de la Mine” (Luca 13,25).

Marea nefericire a rămaşilor pe dinafară este că atunci văd ei fericirea drepţilor. Pro­priu-zis îşi văd marea lor defecţiune, care le-a pecetluit eternitatea. Până atunci, adică acum pe pământ, aceştia se ţin de ochi ca să nu-L vadă pe Iisus. Atunci, cu natura transfigurată în vederea veşniciei, nu se vor mai putea ţine (de ochi) să nu vadă destinul firii omeneşti, pe care ei nu 1-au admis.

Iadul nu se poate deschide mai bine.

Nici Împărăţia lui Dumnezeu.

Motto: „Moartea este factorul care nu simplifică, ci complică toate problemele, imlicându-le în veşnicie. Cu moartea se termină timpul, dar începe veşnicia. … Omul trece prin moarte ca printr-o poartă: dar dincolo de poartă are întinsă înainte veşnicia, aşteptându-1 veşnicia în care a trăit vremelnicia.”