Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

MĂSURILE VREMILOR

- 100 -

Providenţa vede timpul în funcţie de om.

Iar fiindcă omul are darul excepţional al libertăţii deciziei şi timpul are o funcţie variabilă în Providenţă. Dacă: „Înaintea lui Dumnezeu o mie de ani sunt ca o zi, şi o zi ca o mie de ani” (Psalmul 89,4; II Petru 3,8) aceasta se datoreşte şi marilor decizii ale libertăţii omului pe pământ.

Libertatea omului înclină orientările sale, undeva în centrul timpului, iar urmările acestei înclinări sunt mai neprevăzute ca a unei linii ce descrie diferite unghiuri mici la centru, dar nemăsurat de mari, la infinit.

Aşa sunt răspunderile libertăţii.

Omul nu mai poate interveni, cu aceeaşi uşurinţă, în urmările cu necesitate, ale deciziilor sale.

Şi în multe, cât n-ar vrea să intervină.

De aceea omul are nevoie de Dumnezeu, garant al libertăţii sale, şi care are libertatea absolută, a armonizării totului. De aceea libertatea omului e îngrădită în „soroacele” timpului. Numai libertatea lui Dumnezeu e neîngrădită în nici un fel de timp, ci întrucâtva de libertatea omului.

Libertatea omului cu libertatea lui Dumnezeu stau în acelaşi raport ca timpul cu eternitatea.

Timpul i s-a dat omului când s-a ispitit să iasă din starea eternităţii paradisiace. De atunci a început omul bejenia sa în istorie: în „măsurile timpului”, în „împlinirile vremilor”. .

Iar vremile se umplu cu faptele oamenilor. „Soroacele” vremilor însă, sunt în mâna lui Dumnezeu. El rezolvă „crizele vremilor”, puroaiele istoriei. El a cufundat slava Egiptului în fundul Mării Roşii, El a cufundat Sodoma în fundul Mării Moarte, iar în vechime, tot pământul sub potop.

Iar acum Ierusalimul Îşi încarcă în socoteală blestemul pustiirii şi risipirea neamului acestuia în toată lumea, căci n-a învăţat nimic din soroacele robiei babilonice de 70 de ani şi a robiei egiptene de 400 de ani.

„Ierusalimul va fi călcat în picioare de păgâni, până când se vor împlini vremile păgânilor.”

Acestea sunt urmările deciziilor libertăţii omeneşti, în timp, în pietre chiar, când deciziile omului sunt împotriva Domnului.

Iudeii cunoşteau mersul vremii, dar nu cunoşteau vremea în care a venit Mesia, vremea, era pe care a adus-o Iisus. N-au vrut s-o cunoască. De aceea Dumnezeu a consfinţit împietrirea lor, dând loc păgânilor să intre în creştinism, ca cei dintâi să fie pe urmă şi cei de pe, urmă întâi. De atunci iudeii nu caută altceva cu mintea lor, decât cum să înfunde istoria în crize, să implice toată lumea în criza sufletului lor.

Semnele umplerii măsurilor sunt limitele naturii omeneşti, şi anume: cât bine şi cât rău poate face şi răbda firea omenească. Limitele răului sunt limitele naturii. Stavila aceasta a pus-o Dumnezeu. Ca răutatea să nu fie infinită, să nu fie nemuritoare, a vămuit-o cu moartea. De aceea războaiele sunt din ce în ce mai catastrofale încât, la unul din ultimele războaie scrie că va muri a treia parte din omenire (Apocalipsă 9,15). Ca şi cum cazanul timpului nu mai dăinuieşte decât până când omul se va desăvârşi în fărădelegi, iar atunci se va transforma - pentru cei ce 1-au umplut - într-un cazan metafizic de conştiinţe chinuite (Înţelepciunea lui Solomon 5,2-9).

Ideile acestea nu se pot lega prea strâns şi prea cu înţeles, din cauză că au fost spuse sub presiune profetică, nu logică, nici măcar istorică.

Putem spune doar că Dumnezeu, întrucât prevede mişcările libertăţii omeneşti, singur El ştie şi deţine etapele timpului, cât va mai fi timp, căci umplerea timpului de răutăţi atrage un mod necunoscut de existenţă a omului în timp, când „timp nu va mai fi” (Apocalipsă 10,6).

Înţelegem apoi că:                                                                    .

Cele bune lungesc „ziua omului” la mii de ani înaintea Domnului, pe când cele rele scurtează mia de ani (mia de ani poate că însemnează toată istoria omului pe pământ) a omului, la „Ziua Domnului”, căci:

Fărădelegile strigă Judecata şi rugăciunile sfinţilor.

Prislop, Miercuri XXIX

6.XII.949       Luca 21,5-8 şi 20-24