Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

ŞTEFAN, MUCENICUL EVIDENŢEI

- 122 -

Primul mucenic al Creştinismului !

Faptul că Biserica îi prăznuieşte pomenirea la Crăciun şi nu la Paşti, cum ni s-ar părea mai firesc, după ordinea în care s-au întâmplat lucrurile, ne face să ne gândim şi la alte semnificaţii:

1. La concepţia Bisericii despre mucenicie, 2. la naşterea mărturisitorilor în Împărăţia evidenţei divine, 3. la noul curaj al urmării şi asemănării cu Iisus. De fapt toate acestea sunt cam unul şi acelaşi lucru.

Precum Iisus a lăsat slava Sa de Împărat al Cerurilor şi s-a născut prunc sărac între fiii oamenilor, aşa mărturisitorii mucenici lasă sărăcia şi nepuţinţa vieţii pământeşti ca să se nască în strălucirea cerească a Vieţii veşnice.

Biserica a considerat mucenia un har excepţional: botezul sângelui, o consacrare a sfinţeniei. Biserica veche n-a îndemnat niciodată creştinii să se expună prigoanelor în vederea muceniei, dar, pe de altă parte, a stat mult în cumpănă dacă mai e cazul să primească iarăşi în sânul comunităţii creştine, pe cei ce se lepădau de Hristos, de frica muncilor, sau să nu-i mai primească. La mărturisirea lui Iisus şi a Împărăţiei Sale nu se poate decide un necredincios, decât numai dacă se întâmplă şi cu el o convertire: de la evidenţa şi suficienţa lumii acesteia, la evidenţa prezentei divine. Iar pe Dumnezeu nu-L poţi avea evident decât prin Iisus Hristos şi prin Duhul Sfânt.

De când Iisus S-a născut în firea omenească - şi această naştere se repetă în fiecare creştin, şi de când Duhul Sfânt desăvârşeşte naşterea lui Iisus, Omul Cerului, în noi, oamenii pământului, de atunci putem avea această evidenţă interioară despre Dumnezeu, care ne dezleagă de lumea aceasta şi de frica cu care vrea ea să ne ţină în lanţuri.

„Ştefan, fiind plin de Duhul Sfânt, căutând la Cer a văzut Slava 1ui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Atunci a zis: Iată văd Cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 7,56).

Reţinem de aci că Ştefan prin Duhul Sfânt a văzut pe Dumnezeu şi Cerurile deschise. Deci aşa e posibilă vederea sau contemplaţia lui Dumnezeu. Raţiunea, neluminată de Duhul Sfânt, numai prin bunăvoinţă Îl semuieşte ca existent, ca într-o noapte fără lumină.

Ştefan le-a ţinut judecătorilor săi o foarte lungă cuvântare, începând de la Avraam, care se transforma într-o acuzare, pe care sinedriul o asculta „scrâşnind din dinţi”. Şi, deşi toată vremea „toţi cei ce şedeau în sinedriu vedeau faţa lui luminoasă ca faţa unui înger” (Faptele Apostoţilor 6,15), totuşi, când 1-au auzit mărturisind „că vede Cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”, „a strigat sinedriul, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui toţi deodată; şi după ce 1-au scos afară din cetate, au început a-1 împroşca cu pietre” (Faptele Apostolilor 7,56-58).

Ce i-a înfuriat de şi-au ieşit din fire toţi bătrânii sinedriului, de şi-au făcut ei lege să omoare pe Ştefan ?

Singură mărturisirea Sfintei Treimi şi faţa lui de înger.

El vorbea din certitudinea interioară a prezenţei divine.

Iisus prevestise până la ce măsură se ţese Sfânta Treime cu omul duhovnicesc: „Dacă mă iubeşte cineva, păzi-va cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi vom veni la el şi la el ne vom face locuinţă” (Ioan 14,23), şi cuvântul „Tatăl vostru, cel din Ceruri, da-va Duhul Sfânt celor ce-L cer” (Luca 11,13).

Un locuit de Dumnezeu e strămutat în alte evidenţe ale existenţei.

Prezenţa lui provoacă lumea şi o antrenează într-un conflict de limită. Lumea nu mai are ce-i face decât să-l omoare mărturisitorii, amăgindu-se că prin aceasta a scăpat de realitatea ce-i contrazicea şi mustra cu liniştea.

Dar sfântul mucenic Ştefan ne mai învaţă ceva: Ultimele lui cuvinte sunt aceleaşi ca ale lui Iisus pe cruce. Iată o urmare până la deplina asemănare. În vreme ce sinedriul şi cu o gloată la întâmplare îl omorau cu pietre, el se ruga: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu !” Iar pentru ucigaşii săi „a îngenuncheat şi a strigat cu glas mare: „Doamne nu le ţine în seamă păcatul acesta !” (Faplele Apostolilor 7,60)

Aceasta era de fapt o desăvârşire: a scuza înaintea lui Dumnezeu crima ce o făcea o gloată înfuriată. Aceasta n-o poate face decât puţini dintre fiii oamenilor: acei în care iubirea de oameni e mai tare ca moartea, pe care o primesc de la ei.

Iisus a făcut primul dovada atotputerniciei iubirii asupra morţii, iar acum o face primul dintre ucenicii-oameni, sfântul mucenic, arhidiaconul Ştefan.

Prislop, Naşterea Domnului III

27.XII.949              Luca 21,12-19