Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Chiş Aurelia (Boiu):

Părintele s-a născut în Vaţa de Sus. Mi-a spus: „Eu când am fost mic, am dormit cu maică-mea, cu bunica. Şi mă trezeam noaptea, bunica nu era în cameră. Şi umblam din cameră în cameră şi o căutam. O vedeam pe bunica în genunchi, se ruga la Dumnezeu. Şi eu m-am pus în genunchi şi mă rugam şi eu la Dumnezeu“. Aşa mi-a spus. Apoi zice: „Am crescut mare, pe tata nu-l mai văzusem împreună cu mama”.

Altădată mi-a zis: „Aurelia, tu a trebuit să fii mama la 12 copii”.„Vai!” am chiuit eu în Biserică. „Mama a 12 copii! Apoi şi eu am făcut numai 2 fete”.

Odată a strigat: „Veniţi la mine, veniţi la mine. Dar nu veniţi să ziceţi: „Iertaţi-mă Părinte, iertaţi-mi păcatele”. Veniţi numai ca să vă măritaţi fetele, să vă însuraţi feciorii, că v-a luat din grădină, că nu v-a dat tot pământul… Dar ca să veniţi să ziceţi: „Iertaţi-ne că suntem păcătoşi”, nu veniţi”. Atunci am strigat: „Iartă-mă, părinte”.

„Omul zgârcit e urât de Dumnezeu”, aşa ne spunea. Şi mai spunea Părintele Arsenie: „Când vorbiţi de mine, eu sunt între voi”.

De folos vă sunt dacă faceţi

ce vă spun

Gheorghe Moraş (Ucea de Sus):

Prin 1948-1950 Părintele Arsenie avea nevoie de nişte oameni care să scoată nisip din pârâul care curgea prin apropierea Mănăstirii Prislop. Am plecat câţiva oameni (dintre care mai trăiesc eu şi Lovin Nicolae - Pavăl). Părintele s-a bucurat mult de venirea noastră. Ne-a arătat locul cu nisip şi ne-am apucat de treabă, dar, nu după mult timp, nu mai puteam scoate nisip din cauza apei. I-am spus Părintelui şi Părintele a zis: „Mă, mă…lasă că facem să nu mai vină apa la voi”. S-a dus în susul râului vreo 15-20 de metri, s-a aplecat, a pus amândouă mâinile în apă şi din acel moment apa a ieşit în altă parte pe sub pâmânt. Se auzea cum curge la 10-15 metri de locul unde lucram noi. În timp ce lucram a început o ploaie torenţială, cu fulgere şi tunete şi veneau lemne pe acel râu. Ne grăbeam să plecăm cât mai repede, dar Parintele ne-a spus: „Staţi mă liniştiţi că nu dă ploaia pe voi” şi aşa a fost.

Altădată când am fost la Părintele Arsenie nu 1-am găsit, dar m-am gândit să mai stau prin curtea bisericii, poate apare de undeva. Întâmplător s-a nimerit de m-am întâlnit cu două femei care, ca şi mine, îl căutau pe Părintele. Erau din partea Sibiului, una era mai tânără, iar cealaltă mai bătrână. Ne-am aşezat la umbra unui copac aproape de lac şi am mâncat acolo. În acest timp mi-au povestit că ele au venit de ieri şi că au dormit la nenea Vasile un vecin de lângă biserica din Drăgănescu (unde a pictat Părintele Arsenie). Le-am spus că Părintele o să se supere foarte tare când va veni. Şi aşa a fost. Când ne-a văzut, Părintele a zis, uitându-se la cele două femei: „Ar trebui să iau o mătură şi să vă bat până se rupe mătura. Ce aţi căutat la nenea Vasile? Mult rău mi-a făcut omul acela” (de aceea, cei care-1 căutau pe Părintele Arsenie erau sfătuiţi să spună că au venit să vadă pictura bisericii sau că doresc să dea o rugăciune la părintele Bunescu). Şi a mai zis Părintele uneia din femei: „Vezi ce păţeşti pe acasă că ţi s-a măritat , fata cu ţiganul”. Femeia a început să plângă şi şi-a dat seama că a greşit. Părintelui i s-a făcut milă de ea şi a întrebat-o pentru ce a venit. Ea i-a zis: „Părinte, ce să vă mai spun dumneavoastră că ştiti mai bine decât mine”. După ce am plecat cu toţii, pe drum, femeia care a plâns a spus că atunci când plângea s-a uitat o dată la Părintele şi a văzut că-i pică din ochi 2-3 picături de lacrimi.

*

Altă dată am venit la Bucureşti cu o zi înainte, pentru a putea fi a doua zi la Părintele Arsenie la Drăgănescu. Am stat peste noapte la Mănăstirea Cernica unde 1-am întâlnit pe părintele Argatu, care făcea molitfele Sfâtului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi am participat şi eu la toate. A doua zi m-am dus la Părintele Arsenie. În biserică eram adunaţi cu toţii în faţa dumnealui şi am văzut că Părintele Arsenie se uită peste toţi, îşi opreşte ochii la mine şi zice: „Mă, sunt unii care vin de sub patrafir, dar satana nu le face nimic omului, fără ştirea lui Dumnezeu, iar preoţii care fac molitfele o păţesc”. Eu am ştiut că de mine zice.

*

Altă dată am vorbit cu Părintele Arsenie despre lumina sfântă care coboară la Paşti pe mormântul Domnului Iisus. Dânsul a zis că această minune este singura minune pe care o poate vedea omul oricât de păcătos ar fi.

Altă dată eram în biserica din Drăgănescu şi multă lume îl aştepta pe Părintele Arsenie. Când a venit toţi ne îngrămădeam pentru ca să-i sărutăm mâna, dar Părintele a zis: „Lăsaţi, mă, astea, lăsaţi, mă, astea că sunt formalităţi, dar faceţi, mă, rugăciune aici, faceţi; mă rugăciune aici”.

Altă dată eram în biserica din Drăgănescu, împreună cu părintele Petru Vamvulescu, în aşteptarea Părintelui Arsenie. Când a venit , Părintele în biserică a strigat tare de două ori: „Mă, să vă, faceţi datoria că Dumnezeu şi-o face. Mă, să vă faceţi datoria că Dumnezeu şi-o face”. Eu am zis: „Ce să Facem, Părinte?”. Dânsul a zis: „Să vă rugaţi lui Dumnezeu, mă, să vă rugaţi lui Dumnezeu!”.

*

Altă dată mi-a zis să urc pe o scară pe care dânsul picta în biserica: „Urcă odată, dă-te jos; mai urcă o dată, dă-te jos”. După aceea îmi arată un lighean cu apă şi îmi zice: „Spa1ă-te în ligheanul acela cu apă”. Nu eram murdar, dar m-am spălat şi am zis: „Părinte, aşa cum mă spăl eu acum, aşa aş vrea să mă spăl de păcatele mele”. Părintele a zis: „Mă, pregăteşte-ţi pielea”. Şi cu două degete a prins pielea de pe mâna dumnealui, ca să înţeleg că trebuie să sufăr pentru păcatele mele.

Eu aveam obiceiul, când citeam cinstitul Paraclis al Maicii Domnului, să-1 citesc repede. Când am fost la Părintele a zis despre rugăciune: „Nu normă!”.

*

Până lucram în fabrică, colegii -obişnuiam-, mai ales când ne întâlneam la masă, să zică rău despre preoţi, iar eu întotdeauna mă împotriveam şi le răspundeam după cum credeam că este bine.

Odată când m-am dus la Părintele Arsenie a zis: „Mă, când mai zice cineva rău de preoţi să mă dai exemplu pe mine. Eu nu beau, nu fumez etc.”. Părintele Arsenie fiind încă în viaţă, cum spuneam tuturor despre dânsul. Vorbind cu o femeie despre Părintele, ea spunea că a fost o dată la dânsul. Ea a recunoscut puterea de pătrundere în tainele oamenilor a Părinteiui Arsenie. Ea zicea că un unchi de-al ei (care era mare şi ştia multe) i-a zis despre Părintele Arsenie că este sfânt şi trimis al lui Dumnezeu pe pământ.

*

Odată, când am fost la Drăgănescu o doamnă a venit cu un covor la Părintele Arsenie, pentru biserică, şi a zis: „Părinte îţi mulţumesc că mi-ai luat durerea din piept”. „Nu eu ţi-am luat durerea, Dumnezeu ţi-a luat-o”. „Nu, dumneata mi-ai luat-o”, a zis femeia. Părintele Arsenie a fost văzător cu duhul, cunoştea şi prezentul şi viitorul. A fost factor de minuni şi în timpul vieţii, dar şi după plecarea sa la cele veşnice.

Odată, un domn s-a oferit să-mi facă cadou nişte obiecte. Eu am fost de acord, dar am zis că mai întâi să-l întreb pe Părintele Arsenie. Părintele mi-a zis: „Ia-le, mă, dar să te rogi lui Dumnezeu pentru el”. Eu am zis: „Dar cine sunt eu înaintea lui Dumnezeu ca să mă rog pentru el?”. Atunci a zis: „Mă, tu ai rugăciunea vameşului, nu a fariseului”. Eu confundam vameşul cu fariseul şi de multe ori trebuia să fiu atent care este unul şi care celălalt, iar Părintele a ştiut şi acest amănunt.

Odată l-am întrebat cum să serbăm sfinţii cu cruce neagră în calendar, că rămânem cu lucrul câmpului în urmă. Mi-a zis: „Uite cum fac eu: dimineaţa la rugăciune şi după aceea la muncă”.

*

Zicea Părintele Arsenie că cine va începe să clevetească, să se socotească cel mai păcătos om şi străin de Împărăţia lui Dumnezeu.

*

O femeie din Drăguş mergea la Părintele Arsenie şi odată i-a spus femeii să vină şi soţul ei la dânsul ca să vorbească cu el. Când a venit din nou la Părintele Arsenie i-a spus că soţul ei nu vrea să vină. Soţul a zis că nu merge la dânsul fiindcă Părintele îi spune ce să facă şi nu face şi apoi o păţeşte; mai bine nu se duce. Părintele Arsenie a zis: „Spune-i că nu scapă în felul acesta şi că este destul să fie o singură persoană dintr-un sat”.

*

O întâmplare doresc să se ştie, deşi sunt sigur că mulţi nu mă vor crede. Anul acesta [2006], pe data de 28 noiembrie, de dimineaţa până seara, toată ziua, un miros de mireasmă ca de tămâie, tot timpul a fost în jurul meu. Sunt sigur că a fost din darul Părintelui Arsenie.

*

Un credincios din Ucea, când a fost la mănăstire la Sâmbăta, a spus că Părintele Arsenie, înainte de a începe o predică, s-a urcat pe o masă şi a zis: „Când Dumnezeu va judeca lumea eu am să fiu la dreapta Lui şi atunci ori vă sunt de folos ori vă sunt acuzator”. Atunci Dunmezeu îmi va zice: „Arsenie, de ce nu le-ai spus?”. Eu am să zic: „Doamne, eu le-am spus, dar nu m-au ascultat!”. Aşa v-am devenit acuzator, iar de folos vă sunt dacă faceţi ce vă spun”. Amin

CELE MAI FRUMOASE CUVINTE ALE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA EXPLICATE DE PĂRINTELE TEOFILtc "CELE MAI FRUMOASE CUVINTE ALE P{RINTELUI ARSENIE BOCA EXPLICATE DE P{RINTELE TEOFIL"

Părintele Arsenie a fost un om cu o capacitate sufletească deosebită şi cred că Părintele, orice ar fi fost, ar fi fost un om deosebit. Adică dacă era inginer, nu era un inginer comun; dacă era profesor, era un profesor excepţional; dacă era un doctor, era un doctor deosebit. El a avut o înzestrare nativă deosebită şi când l-am cunoscut eu, în ‘42, avea 32 de ani şi deja avea un nume mare. Cum a ajuns la aceasta Părintele nu a spus niciodată, însă eu, personal, cred că a avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care dacă nu o ai nu poţi fi niciodată ceea ce a fost Părintele Arsenie. Apoi el a studiat mult, nu numai Teologie, ci a studiat şi artă, a făcut Şcoala de Belle Arte, secţia pictură, a făcut şi ceva Medicină, cunoştea şi chestiuni de medicină, şi toate acestea la un loc i-au dat capacitatea de a lucra ca un om bine înzestrat şi cu o cultură bine pusă la punct.

Cândva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie la Bucureşti pentru mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, care se găseşte acum în Muzeul mănăstirii noastre. Stăteam în faţa acestei icoane şi o prezentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: „Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu”. Şi respectivul spune: „Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva”. Şi zic eu: „Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sunt sigur că are încă ceva”. Ăsta a fost Părintele Arsenie.

Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi a şi spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci avea o posibilitate de a formula ceva. Sau cândva spunea el aşa: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd, în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă. Sau zicea Părintele că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Şi zicea Părintele că: „Mustrarea învinge, dar nu convinge”, sau că: „Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit”.

Din câţi oameni am cunoscut eu lucrători în Biserică, Părintele Arsenie a fost unic. Unic prin gândirea lui, prin stilul lui de lucru.

Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.

Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare - ba mai mare decât lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. Pentru că din inima lui, fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atît de mare, tot atît de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”. Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).

Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!

E un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. Să luăm, deci, aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.

Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie la convingere. Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri religioase. E necesară şi informaţia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului, „la urechi”. Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvânt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”. Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).

Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit.

Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala. „Cînd greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.

Mustrarea învinge, dar nu convinge.

Este şi aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. Are şi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu convinge. De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.

Ajutaţi-mă să vă pot ajuta.

Asta înseamnă că nu cel care vrea să te ajute te ajută cel mai mult, ci tu eşti cel care poţi să fii ajutat. Dacă eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lângă tine şi omul superior ţie; dar dacă nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivă, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru că omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!

Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic.

Pentru a putea folosi suferinţa spre binele său, omul trebuie să creadă că suferinţa are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înţelege. De fapt, cel care înţelege şi ştie cum să suporte suferinţa, nu mai suferă.

Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.

Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus cândva un cuvânt; de fapt, nu mie, ci unui părinte, pe atunci student la teologie, un cuvânt pe care eu îl socotesc cel mai important cuvânt pe care l-am auzit de la el din câte ştiu că le-a spus şi le-a scris, anume: „Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”.

Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.

Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi a si spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci, avea o posibilitate de a formula ceva.

Nici abuzul, nici refuzul.

În legătură cu sexualitatea în familie, Părintele Arsenie zicea: „Nici abuzul, nici refuzul”.

Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate.

Zicea Părintele Arsenie referindu-se la trup: „Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”.

Nașteți-vă sfinţi!

Părintele Arsenie îi îndemna pe oameni să nască sfinţi. Bineînţeles că pentru a naşte sfinţi trebuie să fii sfânt sau trebuie să tragi de tine spre idealul sfinţeniei. Şi când începem să ne ocupăm de noi înşine, putem să ne cunoaştem, să aflăm negativele noastre, să cunoaştem încărcătura dată de alţii şi pusă în noi, s-o rezolvăm; dar aceasta cere timp şi osteneală.

Cu mine de două ori trebuie să se întâlnească omul…

Părintele zicea că de două ori trebuia să se întâlnească omul cu el: o dată când îi spune şi a doua oară la moarte, să-i spună dacă a făcut ce i-a spus. Foarte corect! Ce rost are să meargă, cum merg unii, că să-i spună unul, că să-i spună altul, că un cuvânt de folos, că nu ştiu ce… şi apoi adună la cuvinte de folos şi nu împlineşte nimic!

Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină.

A trecut pe la mine un tânăr care a fost la Părintele Arsenie. Şi ştiind eu că a fost la Părintele Arsenie, zic: „Măi, ce ţi-a spus Părintele Arsenie?”. Şi tânărul acela spune: „Ştiţi ce mi-a spus? Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină”.

Se cunoaşte că Părintele a învăţat medicină şi că de fapt el îşi dădea seama că omul este şi trup, nu e numai suflet. Eu am dat un îndrumar pentru suflet. Părintele vine şi dă ceva pentru trup şi zice: Oxigen. Ce înseamnă asta? Aer cât mai bun, să trăieşti în aer cât mai bun. Glicogen: să ai o hrană raţională, căci numai aşa poţi să ai un echilibru organic. Să ai glicogen, adică zahăr din ficat. Cum? Printr-o hrană raţională, nici mai mult nici prea puţin. După aceea somn. Sunt unii care spun că e destul călugărului să doarmă un ceas. Dacă m-aş întâlni cu acela care a spus aşa, i-aş spune că nu are dreptate. Ştiţi de ce? Pentru că somnul e o binecuvântare de la Dumnezeu şi Părintele şi-a dat seama de lucrul acesta. De curând, am găsit în volumul XI din Filocalie că trebuie să dormi cel puţin şase ore, e mai raţional Sfântul Varsanufie decât cel care a scris în Pateric că e destul să dormi numai un ceas. Şi Părintele Arsenie zicea că cel puţin şase ceasuri de somn continuu. Cel puţin, adică înseamnă şi mai mult. Bineînţeles, nu vreo zece ceasuri, cum dorm unii acuma, vara, se culcă pe la zece şi se scoală a doua zi tot pe la zece. E cam prea mult.

Al patrulea punct: să-ţi păstrezi hormonii, adică să nu faci risipă de energie sexuală. Şi Părintele şi noi care spovedim, întâlnim oameni dărâmaţi prin abuzuri şi, de aceea îndrăznim să spunem: fiţi atenţi, nu faceţi abuz, nu faceţi risipă de energie sexuală.

Şi al cincilea punct: să ai concepţie de viaţă creştină, adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă, ştiu eu, yoga, zen şi altele.

Concepţia de viaţă creştină, câtă o avem, ne statorniceşte în gândul şi dorinţa de a ne ridica mai presus de fire, de a îndumnezei firea, prin harul şi îndurările şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim şi resursele fireşti, câte le avem la îndemână: aerul (aerul bun), hrana raţională, somnul şi energia vitală, pe care nu vrem să o risipim pe plăceri, ci vrem s o canalizăm spre binele nostru material şi spiritual. Aşa dorea Părintele Arsenie, care a formulat îndreptarul de viaţă, pe care l-a predat tinerilor şi oricui care vrea să ia aminte la el.

Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materială şi cu faţa pe crucea spirituală.

Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti.

Cine face curte nu face carte.

Pe o pictura făcută de Părintele Arsenie cu Judecata de Apoi e scris: „Tu eşti noi”. „Tu eşti noi”, ca şi când ar spune faptele oamenilor: Fii atent că tu cum eşti acum, să ştii că eşti noi, tu eşti ceea ce ai făcut, tu eşti ceea ce ai gândit, tu eşti ceea ce ai vorbit, tu eşti ceea ce ai simţit, tu eşti ceea ce ai citit. Tu eşti noi. Noi ne-am alcătuit în tine. Cartea vieţii tale eşti tu însuţi.

Un Tovarăş nevăzut şi bun

Două sunt căile ce se deschid înaintea oamenilor:

1. una coborâtoare şi lată, fiindcă mulţi sunt cei ce merg pe dânsa (Matei 7,13) fiind plină de ademeniri,

2. iar alta suitoare şi îngustă şi puţini sunt cei care merg pe ea (Matei 7,14).

Calea largă e calea pierzării. Pe ea aleargă de zor două feluri de drumeţi: oamenii şi dracii, adică Lucifer cu toată ceata lui de diavoli, aruncaţi pe pă­mânt, şi toată lumea pe care o înşală el (Apoca­lipsa 12, 9-13). Şi-i înşeală aşa, că, înţepându-i cu acul plăcut al păcatului, le omoară sufletul o vreme sau chiar toată vremea vieţii pământeşti. Aceştia pentru Dumnezeu sunt morţi, deşi lor li se pare că trăiesc (Apocalipsa 3,1), dar sunt numai trupuri (Geneza 6,3). Toţi aceştia, câtă vreme trăiesc, deşi-s moriţi, neştiind de Dumnezeu, sunt cu îngerii cei răi, călători la iad (Iov 21,13), pe calea pierzării. Aşa au călătorit toţi nepoţii lui Adam, mii de ani de-a rândul.

Dar Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oa­meni, a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din povârnirea pierzării într-o cale nouă, ca­lea mântuirii. De aceea Fiul, a doua Faţă a lui Dumnezeu, S-a făcut om desăvârşit - afară de păcat - şi ne-a arătat cărarea. Prin urmare, calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca Om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate (Ioan 13,15) şi dându-ne îndrăzneală.

Dar şi pe calea mântuirii merg tot două feluri de călători, căci de atunci… un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare dintre noi, în toate zilele vieţii noastre, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului (Matei 28,20). Dumnezeu Însuşi şi cu sfinţii Săi, întovărăşindu-i nevăzut pe oameni…