Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Ora zero fără şase minute

La adăpostul plafonului jos al norilor, avioanele îşi continuau ma-

Nevrele îndepărtându-se de ţintele lor reale şi luând repede înălţime

calculatoarele de la bord ţineau evidenţa timpului cu o precizie de

sutime de secundă. Când pe monitoare apăru semnalul aşteptat, pilo-
ţii acţionară pe taste comanda „plan de zbor prestabilit" şi avioanele
intrară imediat în viraje largi, apoi turaţia motoarelor fu redusă la mi-
nimum şi uriaşele păsări metalice începură să planeze în mare viteză
spre locurile unde aveau să remorcheze planoarele Messerschmidt 323.

Beauvais, ora zero fără patru minute

— Locotenente, zise Drew Latham privind în gol pe fereastră, ce

spuneai despre aripile lui Dedal?

— Domnule, aripile păsărilor sunt foarte uşoare în raport cu vo-

lumul lor. Sunt uşoare aproape ca aerul.

— Şi mai ziceai ceva de planat, parcă, nu?

— Da. De zburat omul nu poate zbura, fiindcă nu are muşchii
pieptului suficient de dezvoltaţi, dar de planat poate...

— Şi păsările de pradă planează, locotenente, nu? Planează, aşa

că nu fac nici un fel de zgomot şi îşi iau prada prin surprindere...

— Extraordinar! izbucni Karin. Mă aduci la exasperare cu...

— Şi planoarele planează, draga mea! zise Latham tărăgănat,
privind-o cu ochii mijiţi. Planoare, asta e! Naziştii noştri au de gând
să se folosească de planoare! Planoarele saudiţilor!

— Oh, domnule! exclamă cu reproş generalul, ca la auzul unei

enornnităţi. Ar avea nevoie de nişte planoare gigantice, cum nu ştiu să
existe pe lume. Şi... nici nu cred că se pot confecţiona, de altfel.

— Şi n-ar face nici o ispravă, domnule Latham, adăugă şi maio-

rul. Ar fi interceptate imediat de staţiile radar.

— Da, zise Drew, dar rachetele voastre care se ghidează după

sursa de căldură nu le pot depista! Şi s-ar putea să nu prea aibă nici
componente metalice, aşa că nici radarul...

— Ah! exclamă deodată generalul, plesnindu-se peste faţă. Sfinte

Dumnezeule, ce m-am tâmpit! Domnilor! Nemţii erau cei mai tari în
planoare, nimeni nu se putea compara cu ei, nici americanii, nici en-
glezii, nici noi... Abia acum îmi aduc aminte, cum naiba nu m-am
gândit până acum!... Parcă mi-a luat Dumnezeu minţile! Nemţii rea-
lizaseră nişte planoare care erau în stare să care câte o divizie întrea-
gă, planoare Messerschmidt! Aproape fără metal, radarul e neputin-
cios în faţa lor. Asta trebuie să fie! Dedal! Aripi!

— Dumnezeule! gemu Anthony, începând să se scotocească prin

buzunare. Sunt vinovat! Da, e clar, mi-am schimbat hainele şi cele cu
care am venit de la Bonn sunt jos, în clădirea unde ne-am schimbat...

într-un buzunar pusesem un petic de hârtie găsit pe jos, scria ceva pe
el, dar un scris pocit, greu de descifrat... Cred totuşi că am înţeles
ceva cu „aus Stoff imdHolz", mi s-a părut cam fără sens şi de-asta
nu m-am chinuit să citesc mai departe...

— „Aus Stoff und Holz", adică din pânză şi lemn, interveni

Karin, întorcându-se către Latham. Acum cred că ai avut dreptate,
dragul meu...

— Domnule general! strigă operatorul de la staţia radar, alarmă!

Avioanele au intrat din nou în raza noastră de detectare şi vin direct în-
coace. Sunt la patruzeci de kilometri distanţă de lacul de acumulare!

Aproape în aceeaşi secundă, la una din instalaţiile radar de la
Londra, operatorul semnala apariţia unei aeronave necunoscute.

Peste un minut şi patru secunde, la Washington se dădea alarma:
„Avioanele neidentificate se întorc!"

La Beauvais, la ora zero fără două minute şi jumătate, generalul
punea mâna pe telefon şi ordona lansarea rachetelor în direcţia avioa-
nelor neidentificate.

— Şi aviaţia, domnule general! strigă Latham. Aviaţia, neapărat!

— Ce nevoie mai e de aviaţie dacă lansăm rachetele? se miră
maiorul.

— Să radă tot ce le scapă rachetelor!

Pe trei aeroporturi diferite staţiile de radio captară aproape în aceeaşi
secundă comanda aşteptată: „Declanşaţi rachetele propulsoare".
Imediat, sub aripile celor şase planoare gigantice explodară rachetele
care le imprimară în câteva secunde o forţă de propulsare de peste
şase sute de kilometri pe oră, atinsă în momentul când avioanele ve-
neau în picaj lent din spate. Cârligele mari de oţel se cuplară imediat
de cabluri şi şocul fu suportat perfect. Planoarele obţinuseră deja vi-
teza de deplasare necesară pentru evitarea ruperii cablurilor. Aproape
simultan, deşi la distanţe de mii de kilometri între ele, avioanele luară
înălţime şi dispozitivele montate pe planoare se declanşară automat,
desfăcând sistemele de prindere a rachetelor propulsoare, care căzură
la sol.

Spre Paris, spre Londra, spre Washington. Sieg Heil! Avioanele
se stabilizară la înălţimea de nouă sute de metri şi motoarele fură so-
licitate la maximum. în momentul atingerii vitezei stabilite, ecranele

luminoase de la bord, conectate la calculatoare, arătau ora zero fără
cincizeci şi opt de secunde.

Şi atunci se petrecu un fapt asupra căruia piloţii fuseseră preve-
niţi. Îl întâmpinară cu feţele albe dar cu fluturări de zâmbete dispre-
ţuitoare pe buze. Nu se temeau de moarte. Ein Volk, ein Reich, ein
Führer! Cerul din faţa lor se prefăcuse într-o spuză de luminiţe care
se apropiau cu o viteză nebună. In aceeaşi secundă, la mii de kilome-
tri distanţă unii de alţii, piloţii întinseră mâinile şi acţionară dispozi-
tivele de prindere a planoarelor. Cârligele se desfăcură simultan, apoi
manşele fură împinse dintr-o dată până la refuz, aripile îşi modificară
unghiurile şi cele trei avioane, umplând cerul cu mugetele motoarelor
suprasolicitate, luară brusc înălţime şi se îndreptară cu trufie spre
moartea care le ieşea în faţă. Planoarele erau în siguranţă.
Ein Volk, ein Reich, ein Führer! Heil Jäger!

Fiecare din piloţii de pe planoare văzu deznodământul petrecut
sus, mult deasupra lui. Fiecare avu un gând pentru bravul camarad
care luase repede înălţime, atrăgând la mare altitudine rachetele şi
roiurile de avioane de vânătoare inamice şi distrăgându-le astfel aten-
ţia de la preţioasele planoare, rămase să plutească în continuare spre
ţintă. Şi fiecare îşi întări sufletul, rugându-se să fie şi el la fel de
demn în clipa supremă.

Calculatoarele de la bordul planoarelor arătau încă douăzeci şi

trei de secunde până la ora zero.

Ein Volk, ein Reich, ein Führer! Heil Jäger!

Beauvais,

ora zero fără douăzeci de secunde

— Gata! răcni triumfător generalul privind ecranul radarului. Praf

i-au făcut! Operaţiunea „Fulgerul apei" a murit în faşă.

în aceeaşi clipă maiorul, cu căştile staţiei de radio la urechi, scoa-
se şi el un strigăt de entuziasm:

— Victorie! Londra şi Washingtonul confirmă! I-au lovit şi ei pe

ai lor! Am învins!

Drew Latham privea concentrat ecranul şi nu se alătura entuzias-
mului celorlalţi.

— Mi-e teamă că ne bucurăm prea devreme, domnilor, zise el.

— Ce naiba vrei să spui? se burzului generalul.

— Domnule general, interveni operatorul de la radar, cred că

domnul Latham are dreptate.

Generalul scoase un geamăt adânc.

— Domnule general, zise Latham, priviţi bine ecranul. Exploziile

s-au petrecut la câteva sute de metri mai sus de nivelul pe care îl
aveau avioanele şi planoarele în momentul când au fost detectate. Şi
acum uitaţi-vă bine la nivelul acesta... Vedeţi imaginile astea ceţoase'?
Sunt planoarele, domnule general, au fost distruse doar avioanele,
dar planoarele se îndreaptă spre ţintă. Domnule maior! Anunţă ime-
diat Washingtonul şi Londra, să verifice, să nu se fi întâmplat şi la ei
la fel... Blestemaţii de nazişti umblă să ne fenteze pe toţi!

Generalul puse imediat mâna pe telefon, ordonând ca toată flotila
de vânătoare să ia imediat în primire cele două planoare, fără să le
distrugă, doar deviindu-le de pe traiectorie cu jeturile de gaze ale avi-
oanelor şi conducându-le spre zone nelocuite, păduri sau şi mai bine
câmpii, cât mai departe de orice localitate. Altitudinea: şase sute
cincizeci de metri. Maximă urgenţă!

— Piloţii de pe avioane au desfăcut legăturile, zise Anthony, s-au

repezit în sus şi toate forţele noastre s-au repezit la ei, planoarele
le-au lăsat în pace. Piloţii s-au sacrificat tocmai pentru asta! Ăsta da
fanatism! Ştiau că merg la moarte sigură.

— Şi planoarele cu siguranţă că sunt şi ele pilotate de alţi fana-

tici, care ştiu şi ei că au să moară în câteva minute, adăugă căpitanul
Dietz. Sau în câteva secunde...

— Amice, se întoarse Latham spre operator, mi se pare mie sau

se rotesc în cerc? Eu m-aş fi aşteptat să vină glonţ încoace.

— Domnule, planorul e mult mai greu manevrabil decât un avion,

răspunse operatorul, în principiu are o precizie mai mică, dar zborul
în cercuri din ce în ce mai mici îl face să se apropie de ţintă cu o pre-
cizie mai mare decât a oricărui avion. Avionul e obligat să păstreze
un minimum de viteză, altfel se prăbuşeşte, şi din cauza vitezei preci-
zia lui rămâne totuşi limitată, dar planorul ajunge la o precizie ului-
toare tocmai datorită rotaţiilor. Ştiu sigur că un pilot experimentat poa-
te ateriza cu o deviere de numai câţiva metri de la punctul stabilit...

— Şi de ce să nu le distrugă, domnule general? interveni Karin.

N-ar fi mult mai sigur să le doboare?

În pofida încordării care domnea în încăpere, toţi izbucniră în râs.

— Chère Madame, răspunse plin de curtenie generalul, să nu

uităm că planoarele acelea sunt încărcate cu substanţe toxice care pot

provoca o catastrofă ecologică fără precedent în lume. Vă daţi seama
ce s-ar întâmpla dacă otrava din zecile de butoaie ar cădea la sol şi...

— A, da, înţeleg, scuzaţi-mă, zise Karin încurcată. Ar fi trebuit

să mă gândesc şi singură... Aveţi dreptate, bineînţeles...

— În orice caz, zise Latham, trebuie văzut cum stau lucrurile la

Londra şi la Washington. Domnule maior, toate firele sunt în mâna
dumitale...

Maiorul începuse deja să transmită spre cele două capitale mesa-
jul cuprinzând soluţia la care recurseseră francezii.

— Prietene, zise Latham întorcându-se spre operatorul de la ra-

dar, ai putea aprecia în cât timp ajung blestematele alea de planoare
la bazinele de acumulare?

— E greu de spus, domnule, am impresia că le merge foarte greu.

vântul le e potrivnic şi în condiţiile astea până şi cel mai experimentat
pilot are mult de furcă. Planul de zbor poate fi dat peste cap, indife-
rent de... Ah, priviţi! strigă el deodată, plin de entuziasm. Ai noştri!

Ecranul radarului se umpluse pe neaşteptate de puncte mici,
avioanele franceze care se ridicaseră să întâmpine cele două pla-
noare. Petele difuze şi alburii ale acestora, greu vizibile pe ecran, se
mişcau acum dezordonat şi în scurt timp deveni limpede faptul că îşi
schimbaseră direcţia. Avioanele cu reacţie foloseau uriaşa forţă a
propriilor lor jeturi de gaze pentru a le împinge spre lateral, se împăr-
ţiseră în două formaţii care veneau în şir indian până în apropierea
fiecărui planor, iar în momentul în care treceau pe lângă el îşi
schimbau brusc orientarea în aşa fel încât jeturile de gaze să le lo-
vească în plin, împingându-le aşa cum suflă copiii în puful de păpă-
die ca să-l împrăştie în toate părţile.

— Buni piloţi aveţi, domnule general, exclamă încântat Latham.

Felicitările mele! Se pare că acum suntem în sfârşit pe drumul cel
bun. Domnule maior, avem veşti de la Londra şi de la Washington?

— Sunt pe recepţie, domnule, răspunse maiorul, care nu-şi mai

lua căştile de la urechi. Se află şi ei în acelaşi stadiu, împing planoa-
rele cu ajutorul jeturilor de gaze ale avioanelor. Nici nu-mi vine să
cred că am ajuns la faza asta, aş zice aproape faza finală...

— Nici mie, exclamă Latham, lăsându-şi totuşi faţa să i se destin-

dă în ceva ce aducea a zâmbet. Ah, binecuvântată fie tehnica, dom-
nilor! Nu cuptoarele cu microunde şi alte porcării de-astea, dar rada-
rul, computerele, avioanele cu reacţie... Şi piloţii francezi! Campioni!

— Şi avioanele franceze, domnule maior, interveni zâmbitor că-

pitanul Dietz. Adineauri eram nervos şi cred că m-am exprimat cam
nu ştiu cum la adresa tehnicii dumneavoastră... Acum recunosc că...

— Totul e bine când se termină cu bine, domnule căpitan, îl între-

rupse maiorul.

Capitolul 41

Soarele dimineţii reuşea să străbată cât de cât prin jaluzelele de la
ferestre, dând încăperilor o notă de bună dispoziţie şi de confort.
Drevv Latham coborî din pat şi se uită la ceas: era şase şi jumătate.
Karin dormea profund şi se gândi ce bine ar fi fost să se întindă şi el
la loc, să mai tragă un pui de somn, fiindcă merita. Dar avea alte
lucruri mai bune de făcut.

Se aflau la hotelul Plazza-Athenee, într-un apartament reţinut prin
grija lui Witkovvski, care de data asta nu mai mârâise împotriva apu-
căturilor ăstora deşucheate, curată nenorocire pentru agenţii secreţi.
Latham şi Karin îşi câştigaseră în sfârşit dreptul de a fi priviţi altfel.

Drew se duse în baie, se spălă şi se bărbieri la repezeală, apoi
veni înapoi, se îmbrăcă fără zgomot şi trecu în sufragerie, lăsând-o
pe Karin să mai doarmă.

— Poftiţi, domnule, vă aşteptam, suntem pregătiţi, zise locotenen-

tul Anthony de cum îl văzu.

— Sunteţi pregătiţi? zise Latham. Aveţi memorie cam scurtă,

băieţi. V-am spus clar aseară că unul din voi trebuie să rămână aici.

— Am dat cu banul, zise căpitanul Dietz. Te-ai ales cu Gerry,

deşi nu cred că te pot felicita pentru norocul ăsta. Poate eram mai
bun eu.

— Nu se ştie. S-ar putea să ai al naibii de mult de furcă şi dacă

rămâi aici, la hotel. Există o pază tare de puşcaşi marini, v-am mai
spus, dar ei nu pot intra dintr-o dată fără să-i alerteze pe neonazişti.
Şi ar fi o prostie să credem că tipii, după ghinionul groaznic de ieri,
nu sunt acum în stare de orice ca să se revanşeze. Hai, locotenente.

Paznicul parcării subterane a Biroului Doi verifică lista cu per-
soane autorizate şi găsi imediat numele lui Latham.

— Poftiţi, Monsieur. Domnul e cu dumneavoastră? întrebă el în

englezeşte.

— Da. Arată-ne unde a fost împuşcat Moreau.

— Oh, ce tragedie, Monsieur] Bietul Monsieur le Directeur Mo-
reau, săracul de el... bâigui paznicul, gata să izbucnească în lacrimi.

Ce suflet de om! A fost găsit chiar în capătul subsolului, uitaţi colo,
după stâlpul acela de beton.

— Poliţia ce spune? întrebă Drew privindu-l scrutător.

— A fost şi poliţia, au fost şi cei de la Sûreté, au interogat pe
toată lumea, că ce a fost ieri aici nici nu vă mai spun... Vreo opt ore,
sau chiar mai mult. Ne-au verificat pe toţi, alibiuri, tot tacâmul... Nu
vă mai spun că noul directeur, domnul Bergeron, a zis că ia pielea de
pe toată lumea, dă cu noi de pământ de ne ia mama dracului pe toţi.
Ori disciplină şi muncă, ori ne jupoaie de vii. Că parcă până acuma,
cât era şef domnul Moreau, nu munceam şi nu eram disciplinaţi!
Dar de, aşa e omul nostru, când se vede ajuns...

— Ai reţinut cumva dacă au verificat şi registrele de ieşire?

— Pfff! La astea s-au repezit întâi, toţi! Toţi câţi au ieşit din clă-
dire pe la ora aia sunt acuma în anchetă, aşa am auzit. Măcar că nu

ştiu să fi dat de ceva.

— Azi lumea a început să vină la lucru? mai întrebă Latham, pri-

vindu-l în continuare foarte atent. Mă gândesc că e cam devreme.

— Toţi. Au venit cu noaptea-n cap, toate locurile din parcare sunt

ocupate, uitaţi-vă şi dumneavoastră. Mai sunt libere numai cele pen-
tru oaspeţi şi pentru protocol, salariaţii au venit toţi.

— Bine. Eu unde parchez, la oaspeţi sau la protocol?

— Dumneavoastră, Monsieur Latham, sunteţi pe lista cinci... la
protocol, bineînţeles. E pentru noi o onoare! Să vă ridic bariera?

— Da, mulţumesc.

Pătrunseră în parcarea subterană largă cât un stadion şi parcară
maşina pe unul din spaţiile dungate rezervate protocolului.

— Locotenente, stai cu degetul pe trăgaci, zise Latham pe când se

pregăteau să coboare.

— De ce, domnule? Credeţi că naziştii noştri nu şi-au făcut treaba

ieri împuşcându-l pe Moreau? Ne mai vor şi pe noi?

În liftul spaţios, ca pentru orice instituţie cu sute de salariaţi şi cu
multe niveluri, erau câteva persoane aflate în culmea agitaţiei. Toţi
vorbeau cu aprindere, replicile se întretăiau, veneau una după alta şi
Latham îşi spuse că probabil nici Aiîthony nu înţelegea mare lucru.

— Despre ce mama naibii trăncăneau aşa cu foc franţuzii ăştia'? îl

întrebă el pe locotenent când coborâră.

— Domnule, nu pot să vă reproduc tot ce spuneau, dar în princi-

pal toţi se temeau să nu-şi piardă slujbele.

— Asta se poate. Când se întâmplă o chestie ca asta e de mirare

să nu se facă o curăţenie generală.

— Vorbeau de noul director, se pare că la toţi le e o frică teribilă

de el. Cică om mai al dracului nu s-a mai pomenit. Le-a spus de la
început că îi termină.

Ajunseră la birourile de sus şi Latham se apropie de biroul unei
secretare care îi inspira încredere şi se chinui să se prezinte în franţuzeşte
şi să-i spună ce vrea, dar aceasta îi răspunse într-o engleză fără cusur:

— Domnule Latham dacă doriţi să vorbiţi cu domnul director

Bergeron vă primeşte imediat. A dat dispoziţie specială că dacă veniţi
dumneavoastră să...

— A, nu, nu, doamnă, nici Vorbă, nu e cazul, îmi dau seama că în

împrejurările de faţă domnul director Bergeron e ocupat până peste
cap. Eu m-aş mulţumi să stau de vorbă cu un agent de la dumnea-
voastră care se numeşte Francois... Unul care e cel mai tare şofer,
adăugă el văzând privirile întrebătoare ale secretarei. Un vitezoman.

— A, Francois Lenoir, zâmbi femeia, el trebuie să fie. Doriţi să

sun să-l chem încoace?

— Oh, nu, nici vorbă, noi nu vrem să deranjăm pe nimeni, spu-

neţi-ne doar cum ajungem la biroul lui. Dar mai întâi... nu ştiu dacă
se poate...

— Ziceţi, domnule Latham, îl încuraja secretara, pentru dumnea-

voastră se poate orice, domnul director Bergeron a dat dispoziţie să...

— Aş vrea să văd situaţia alibiurilor de ieri, din jurul orei crimei.

Latham deschise uşa fără să bată şi Francois sări ca ars din spa-
tele mesei de lucru încărcate cu vrafuri de dosare.

— Bună, campionule, strigă voios Latham şi veni până în faţa lui.

Sper că nu te deranjăm, nu?

— Domnule Latham, ce e cu dumneavoastră aici? mormăi încrun-

tat Francois. Cu ce pot să vă fiu de folos?

— Amice, ştii care e culmea ghinionului? rânji Drew privindu-l

drept în ochi. Să faci pe prostul şi să rămâi aşa. Fii atent, nu mai...

— Domnule Latham! se burzului Francois Lenoir, trăgând neliniş-

tit cu coada ochiului spre un sertar al biroului. Vă rog să vă explicaţi.

— Vrei să spui că nu ştii? se miră Latham. Dar eşti culmea!

— Ce să ştiu, domnule? Ce să ştiu?

— Francois băiete, te rog din suflet, nu mă crede mai prost decât

sunt. Erai un apropiat al lui Claude Moreau, nu? O cunoştea pe soţia
ta, le ştia şi pe fetiţele tale... Nu?

— Şi ce-i cu asta? Tot nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi, domnule,

răspunse rece Francois. Şi nici darul ghicitului nu-l am.

— Ba bine că nu! Şi dacă nu-l ai, îl capeţi tu numaidecât, ia să

vezi! Eşti prieten la cataramă şi cu Jacques Bergeron, care era mâna
dreaptă a lui Moreau, nu? în timp ce tu erai mâna stângă! Da, fru-
mosule! Şeful, tu şi Jacques, şoferul şi asistentul lui personal, un trio
cum scrie la carte. Cui naiba i-ar fi dat prin gând?

— Vorbiţi în pilde, domnule. Nu vă înţeleg.

Latham îl privi printre genele mijite şi zise rar:

— Ai înţeles de la început, Francois băiete! Mai întâi şi mai întâi

Jacques a făcut prostia să joace puţin teatru cu mine când a auzit de
moartea lui Moreau şi pe moment i-a ţinut, recunosc, dar pe urmă
chestia asta mi s-a părut al naibii de în neregulă. Am dat imediat
telefon aici şi cine crezi că mi-a răspuns? Prietenul nostru Francois
Leblanc, care în afurisita aia de listă cu alibiurile figurează ca absent
la vremea respectivă, o oră înainte şi două după...

Francois se repezi la sertarul spre care trăsese adineauri cu coada
ochiului dar Latham se aştepta la asta şi fii mai iute. Plonja peste birou
şi împinse sertarul înăuntru cu atâta putere încât îi prinse lui Francois
mâna şi-l făcu să scoată un urlet de durere. Apoi, ţinând sertarul apăsat,
se răsuci în sus şi cu stânga îl lovi pe Francois atât de tare în bărbie în-
cât acestuia îi clănţăniră dinţii şi trupul i se lăsă moale pe podea, cu
mâna continuând să rămână prinsă în sertar. Latham sări peste birou,
îi mai trase repede doi pumni zdraveni în cap, aruncându-l la câţiva
metri distanţă, şi trase sertarul, scoţând de acolo un revolver.

— Francois băiete, şi doar te-am rugat frumos să nu mă crezi mai

prost decât sunt! Acuma are să trebuiască să ciripeşti, auzi? Să dai
tot din tine. altfel să mă ia toţi dracii dacă n-o mierleşti uite-aci, pe
loc! Sper ca măcar acum să mă iei în serios.

— Domnule Latham, gemu Francois ţinându-se de încheietura

strivită, am familie, am soţie şi doi copii... De ce ţineţi să mă...

Drept răspuns Latham îl lovi tare peste faţă cu dosul palmei şi se
întoarse spre Anthony, care rămăsese stană de piatră, ca omul pe care

situaţia îl depăşeşte.

— Ia încuie uşa, locotenente, că trebuie să-l spovedim pe băiatul

ăsta şi nu-i frumos să dea cineva peste noi. Şi zici că ai familie, ami-
ce? se întoarse el spre Francois, pocnindu-l zdravăn peste maxilar.
Ai familie, nu? Familii aveau şi oamenii pe care i-au mierlit ai voş-
tri, naziştii. Aveau şi camarazii tăi pe care i-aţi împuşcat când aţi ră-
pit-o pe Karin. Toţi aveau familii, mama voastră de lepre... Şi ai idee
câte familii au fost despărţite şi lichidate în lagăre? Câte mame au
fost violate sub ochii copiilor lor? Ai? Ia spune!

— Eu nici nu eram pe lume pe vremea aceea, domnule!

— Şi după ce ai binevoit să vii pe lume nu ţi-a spus nimeni de ce
s-a întâmplat, nu? Conştiinţa ta e liniştită, nu? N-ai văzut, n-ai auzit!