Eschbach Andreas

Când am urcat în maşină, eram mort de oboseală.

CAPITOLUL 33

L-am sunat pe Hans-Olof de la prima cabină telefonică, pentru a-mi verifica instalaţia.

— Alo, am mormăit eu pentru eventualii trăgători cu urechea, sunt tot Johannson, tehnicianul de adineauri. Am uitat ceva, poate vă puteţi uita… La aparatul pe care vi l-am adus trebuie să fie apăsate o tastă albă şi una roşie. Puteţi să aruncaţi o privire asupra lui?

Era vorba despre casetofon. Nu mă îndoiam că Hans-Olof intra în joc, dar era destul de inteligent ca să înţeleagă la ce mă refeream?

Era.

— Da, răspunse el fără să şovăie, ambele sunt apăsate.

— Acum ar trebui să se aprindă o lumină verde, am continuat eu.

— S-a aprins.

— Bine. Atunci să sperăm că totul este în ordine. La revedere.

Am pus telefonul în furcă, am scos telefonul mobil şi am sunat pentru a auzi înregistrarea convorbirii noastre. Totul funcţionase bine.

— Anunţă-mă imediat ce ei te vor mai suna, da?

Hans-Olof promise că aşa va face.

Am mai rămas în cabina telefonică gândindu-mă, în timp ce frigul mă cuprindea începând cu picioarele. Era bună ideea cu Basel? Aş fi avut nevoie pentru asta de cel puţin trei zile.

Zborul până acolo, cercetarea zonei, asigurarea retragerii şi aşa mai departe. Riscant. Extrem de riscant. Nu voi putea să iau cu mine în avion toate dotările de care aveam nevoie. Va trebui să procur multe de la faţa locului şi aveam în faţă sfârşitul de săptămână. Şi chiar dacă descopeream ceva, era departe de Suedia.

Totul trebuia să fie bine gândit. Am introdus cartela telefonică în aparat şi am sunat la aeroport. De la o femeie nervoasă am aflat care erau următoarele zboruri către Basel începând de mâine, vineri, 5 decembrie.

Am părăsit cabina cu bileţelul în mână, m-am întors la maşină şi mi-a trebuit mult dmp ca să îmi dau seama că clădirea lungă, din cărămidă galbenă, la care priveam, era şcoala Bergstrom, la care învăţa Kristina. Undeva, pe porţiunea dintre clădirea severă şi casa aflată la mai puţin de opt sute de metri, ea fusese urmărită şi târâtă într-o maşină, la lumina zilei, fără ca cineva să fi observat ceva.

Se prea poate ca cineva să fi observat totuşi ceva, dar să nu îi păsat.

Unele ferestre erau luminate, copiii îşi vedeau de treabă zeloşi. Ciudat, când cineva priveşte de afară o şcoală, i se pare că toţi sunt foarte interesaţi de ceea ce spune profesorul.

Am aruncat o privire cercetătoare în buzunarul de la spate al genţii mele cu scule. Tot ce îmi trebuia se afla acolo.

Îmi convenea faptul că în timp ce mă îndreptam spre şcoală a sunat clopoţelul şi grupuri de copii se scurgeau către mine. Am întrebat de clasa a opta A, şi o hoaşcă cu mutră şireată mă lămuri:

— Aceea. Este diriginta clasei.

„Aceea” era o femeie tânără, subţire, cu bucle castanii, care nu numai că nu semăna deloc cu o suedeză, dar părea şi teribil de naivă.

— Da, vă rog? Întrebă ea când m-am adresat ei, privindu-mă cu ochii larg deschişi, care totuşi nu păreau să înţeleagă multe din viaţa reală.

Am întrebat-o dacă am putea vorbi un moment şi am adăugat:

— Între patru ochi.

Da, desigur, ciripi ea veselă. Scoase cheia cu care tocmai încuiase clasa. Aţi nimerit bine, tocmai am terminat orele. Aşa că avem la dispoziţie tot timpul. Vreţi să intrăm?

Am asigurat-o că îmi convine orice loc în care putem discuta nederanjaţi. Descuie din nou clasa, aplecându-se, aşa că am putut să îi admir fundul. Era un fund tare, care aducea cu un măr îmbrăcat în nişte pantaloni strâmţi. Pentru un moment m-am imaginat apucându-l cu ambele mâini, gol… Fără îndoială că măsurătorul pozitronic al Sofiei Hernândez Cruz ar fi detectat în acest moment procese foarte interesante în creierul meu.

În clasă mirosea a praf, cretă şi încă ceva ce putea fi parfum sau transpiraţie, un iz ciudat care îmi trezea amintiri. Mesele erau aranjate pentru grupe de câte patru, şi noi am luat loc la una dintre ele. Pe vremuri mai stătusem la astfel de mese, pe astfel de scaune, dar mi se păruseră mai mari.

— Ei, despre ce este vorba? Întrebă ea cu un zâmbet de parcă pe lume nu ar exista şi răul. Încerc să îmi amintesc numele dumneavoastră, dar nu reuşesc. Nu aţi participat niciodată la o şedinţă cu părinţii, aşa este?

— Nu, am spus şi am scos legitimaţia plastifiată pe care o luasem din trusa cu scule. Nu mă cunoaşteţi. Numele meu este Gunnar Nilsson.

— Nilsson? Dar nu sunteţi tatăl lui Lars. Îl cunosc pe acesta.

Am împins spre ea legitimaţia, pe masă.

— Nu vă speriaţi, am spus cu cel mai perfect ton de conspirator. Este legitimaţia mea. Sunt detectiv particular. Tatăl Kristinei Andersson m-a angajat să îi caut fiica.

— Detectiv particular?

Ochii ei mari se măriră şi mai mult când luă în mână legitimaţia. Şi mai avea şi nişte sâni respectabili.

— Da. Există cu adevărat această profesie.

Puteam afirma cele de mai sus chiar convingător. Aşa, ca şi cum aş fi un detectiv particular veritabil, plictisit de mult de reacţia oamenilor în această situaţie.

Dar nici eu însumi nu sunt sigur dacă există cu adevărat detectivi particulari, excepţie făcând cei din romanele şi filmele poliţiste. Eu personal n-am întâlnit niciunul. La drept vorbind nici legitimaţia mea nu era autentică. Ca toate documentele false folosite de mine, şi aceasta provenea de la o firmă tailandeză care fabrică documente false absolut legale şi care le trimite oriunde în lume contra unei taxe minore – documente personale din state inexistente, diplome profesionale şi aşa mai departe. Dintre cele mai convenabile oferte făceau parte legitimaţiile de ziarist, detectiv particular sau agent secret. Şi arată într-adevăr impresionant.

Îmi restitui legitimaţia şi era evident că acum mă privea cu alţi ochi. Este un fenomen pe care l-am observat deseori când am folosit astfel de legitimaţii. Îţi poate fi de un enorm folos dacă procedezi cum trebuie.

— Să o căutaţi pe Kristina? Repetă ea. Nu înţeleg. Nouă ni s-a spus că Kristina are cancer şi este în spital. De peste opt săptămâni.

Am luat o mină serioasă.

— Nu este aşa. De fapt ea a dispărut, şi credem că nu este singură.

Pentru prima dată de când eram împreună, nu minţisem.

Îşi duse mâna la gură. Ochii îi erau cu adevărat incredibili. Uriaşi, strălucitori, de un brun adânc, precum palisandrul lustruit. Trase de mai multe ori aer în piept în spatele mâinii, înainte de a putea să spună ceva:

— A dispărut? Kristina? Doamne-Dumnezeule! Ce bine! Adică vreau să spun că tatăl ei este îngrijorat, dar este totuşi mai bine decât bolnavă de cancer. La o fată atât de tânără, Doamne…

Ţineam legitimaţia în mână jucându-mă cu ea. Un tertip verificat.

— Fără îndoială, am spus. Dar tatăl ei nu a mai auzit nimic de ea de mult timp. Îi este frică să nu i se fi întâmplat ceva.

Ea dădu din cap energic.

— Înţeleg. Da, cred că eu aş muri de frică… O clipă privi cu ochi sticloşi în faţă, fiind cu gândul în altă parte. Apoi scutură involuntar capul şi zise: Dar pentru ce ne-a spus că Kristina este pe moarte? Cum poţi face aşa ceva? A fost un şoc groaznic pentru noi toţi.

Am confirmat plin de înţelegere.

— Pentru că, fără nici o îndoială, nu s-a gândit bine când a spus asta. Şi eu i-am zis acelaşi lucru. Dar vedeţi dumneavoastră, nu voia cu nici un chip scandal. Fiica unică fuge probabil cu cineva… În situaţia lui… Medicilor asemenea motivaţii le sunt mai la îndemână.

Ea dădu gânditoare din cap, fără să fie pe deplin convinsă, însă cu gândul tot aiurea. Am remarcat că urmărea cu privirea legitimaţia pe care o vânturam cu mâna, şi brusc îmi veni ideea că poate ar trebui să încerc să mă culc cu ea. Nu era neapărat tipul meu de femeie, dar foarte sexy în felul ei. Dacă era doar pe jumătate atât naivă pe cât lăsa impresia, nu ar fi prea greu. Iar mie mi-ar face garantat bine.

— A fugit? Repetă ea pierdută în gânduri. Kristina? Este cumva… Mă privi cercetător şi continuă: Cred că ştiţi de mama ei, nu?

Eram surprins.

— Nu, ce anume?

Mă interesa ce ştia. Şi încă cum…

Se lăsă puţin pe speteaza scaunului, scoţându-şi mai bine în evidenţă sânii. Nu purta sutien, lucrul acesta se vedea foarte clar sub materialul din care era confecţionat puloverul. Iar sfârcurile aveau mărimea unui bănuţ.

— Cred că ştiţi că ea a murit, nu? Acum cinci ani, cred. Un accident de maşină.

Am confirmat.

— Dar fată fiind, şi mama Kristinei a fugit, relată ea cu un entuziasm nerod. A fugit împreună cu fratele ei din orfelinatul unde crescuseră împreună. Avea aceeaşi vârstă pe care o are acum Kristina. Ciudat, nu credeţi?

— Credeţi că este ceva genetic?

— Nu ştiu dacă aşa ceva poate fi genetic. Îşi dădu de o parte o buclă ce îi căzuse pe faţă; dădea impresia că găsea totul distractiv. Continuă: Dacă da, nu o văd bine. Pentru că, din ce mi-a povestit Kristina, cei doi nu s-au mai întors la orfelinat. Închipuiţi-vă că până la maturitate s-au descurcat singuri.

Fără nici o îndoială că puteam să îmi închipui asta mai bine decât ea. Era timpul să revenim la problema noastră.

— Interesant, dar cred că acest caz este total diferit. Ceea ce as vrea să stiu este dacă nu cumva v-a atras atenţia ceva în

7 i > zilele dinaintea dispariţiei Kristinei. Dacă ea nu s-a purtat cumva neobişnuit. Dacă a vorbit cu cineva străin. Dacă nu a aşteptat-o vreun bărbat.

— Un bărbat? Era mirată. Credeţi că Kristina ar fi putut să fugă cu un bărbat mai în vârstă?

— Încă mai investigăm, aşa că pot spune doar că avem motive să credem asta, am zis. Îmi pare rău că trebuie să o formulez astfel.

Brusc totul îmi păru lipsit de sens. La cât părea de aeriană, cu siguranţă că nu observase nimic ce m-ar fi putut ajuta.

Ar trebui într-adevăr să mă culc cu ea. I-ar mai stimula simţul realităţii – m-am gândit eu.

În acel moment se auzi un zgomot la uşă, şi un bărbat cu ten măsliniu şi cu o mătură în mână băgă capul înăuntru.

— Încă nu aţi plecat? Întrebă el cu un accent gutural.

Diriginta Kristinei tresări.

— Cum? Oh, da, da. Aşteptaţi un moment… Se întoarse către mine: Domnule Nilsson, nu ştiu cum vă simţiţi dumneavoastră, dar ca să fiu sinceră, mie îmi este cam foame. Iar acasă am prăjiturele proaspete. Nu vreţi să veniţi la o cafea cu mine? Locuiesc peste drum, în blocul de la intersecţie. La nici cinci minute. Este foarte practic dimineaţa, adăugă ea chicotind.

O priveam înmărmurit. Acei neuroni care aparţin evolutiv mai curând părţilor mai în vârstă ale creierului meu i-ar fi formulat un răspuns care ar fi sunat cam aşa: „Da, genial, şi acolo ţi-o pun, vrei, nu vrei”. Totuşi, neuronii encefalului meu erau calibraţi în anii sărăcăcioşi ai socializării după regulile societăţii umane, crescuţi în necesitatea făţărniciei conştiente, iar votul lor avea prioritate. De aceea reacţia mea s-a materializat doar într-un gest afirmativ şi în răspunsul:

— Da, de ce nu? Cu plăcere.

În timp ce ne ridicam, am găsit că totul mergea super.

Pe drum către blocurile din apropiere i-am aflat numele:

— Birgitta Nykvist. Sunt diriginta clasei a opta A şi predau matematica. Acum câteva săptămâni a trebuit să preiau şi suedeza, pentru că o colegă a intrat în concediu maternal, îi dădea ea înainte, în timp ce urcam strada în pantă uşoară. Chiar sunt supărată pe ea, credeţi-mă. Ştiţi ce a făcut? A lăsat necorectate teancuri de compuneri. Uneori vechi de luni de zile, la toate clasele pe care le avea. Asta înseamnă că eu trebuie să corectez compuneri de peste două luni în urmă, imaginaţi-vă. Habar n-am când voi putea să fac asta.

Am scos un mormăit care nu însemna nimic. Grijile unei existenţe lipsite de pericole. Mi-ar fi plăcut şi mie luxul de a-mi bate capul cu asemenea nimicuri.

Erau două blocuri de un verde-oliv, situate pe dealul din faţa şcolii, de câte şase etaje, împrejmuite cu pini subţiri. Birgitta locuia la ultimul etaj, şi nu exista lift.

— Gata, am ajuns, anunţă ea când am ajuns sus, în dmp ce descuia uşa locuinţei.

Spre deosebire de mine, ea nici măcar nu respira mai greu. Cu un gest făcut, se pare, din obişnuinţă, îşi scoase telefonul mobil din buzunarul scurtei, îl închise şi îl puse într-un încărcător, pe o comodă aflată lângă intrare.

Bună idee! Am băgat mâna în buzunar şi mi-am închis şi eu telefonul. La ce baftă aveam, m-aş fi trezit că suna Hans-Olof exact în momentul în care îi băgăm femeii mâna în chiloţei.

Locuinţa era mică şi emana atmosfera unei camere de adolescente. Fiecare perete era vopsit într-o altă nuanţă pastelată, totul era peste măsură de romantic, îngrijit şi curat. Evident că avea mai mult decât suficient timp ca să înrămeze fotografii făcute în excursii şcolare, pe care să le atârne pe pereţi. Mai erau un raft îngust cu cărţi şi câteva clasoare cu documente lângă un mic birou, acoperit aproape în totalitate cu vaze de lut strâmbe şi prost lăcuite, pline de creioane şi pixuri. Pe restul rafturilor îşi dăduseră întâlnire ursuleţi şi alte animăluţe de pluş, jucării.

Un scurt tur prin hol şi camera de zi. O uşă din sticlă trăda în spatele ei baia, iar uşa ce rămăsese închisă dădea în dormitor. Bine de ştiut. De la fereastra bucătăriei se vedea şcoala, fireşte printre o mulţime de steluţe şi alte podoabe de Crăciun lipite pe geam.

Îmi arătă un loc la măsuţa din dreptul ferestrei şi puse de cafea.

— Doriţi şi zahăr? Întrebă şi, când eu am confirmat, aduse un hipopotam liliachiu din ceramică, cu o gaură în spinare, plin cu zahăr brun. Ei, da, el mai lipsea.

Pe o farfurie erau o mulţime de bucăţi de turtă dulce maronie, fină, aspectuoase şi mirosind îmbietor.

— Din păcate lussekatter' nu am preparat, zise ea în timp ce mă dota cu farfurioare, ceşcuţe şi furculiţe pentru prăjituri.

— Nu face nimic, oricum nu mă omor după stafide.

Am remarcat că îmi era foame. Evident că îi era şi ei foame, căci deja ronţăia prima bucăţică de turtă dulce în vreme ce era preocupată de cafea. Filtrul părea că lăsa să treacă atomii de cafea unul câte unul.

— Am impresia că vă înţelegeţi bine cu Kristina, am spus pentru ca discuţia să depăşească nivelul de cafea.

— Lapte? Zahăr? Arătă către filtrul de cafea. Da, cred că da, am o legătură bună cu ea. De aceea m-a şi afectat aşa tare povestea cu boala ei. Am avut coşmaruri. O să am ceva de discutat cu tatăl ei, când am să îl văd data viitoare…

Am tuşit.

— Mi se pare oportun să mai păstraţi un timp acest secret. Poate o săptămână, am spus cât puteam de serios şi insistent. Pentru siguranţa Kristinei.

Mă privi încruntată şi mai turnă câteva picături de apă fierbinte.

— Nu înţeleg. Ce are a face asta cu siguranţa Kristinei?

— Veţi înţelege mai târziu, am insistat.

Nici mie nu-mi trecea prin cap o explicaţie plauzibilă, aşa că trebuia să o ţin aşa în continuare. Să creadă că ştiu mai multe decât îi spuneam.

Un moment domni tăcerea. Pentru a câştiga, trebuia uneori s-o laşi să îşi facă efectul.

1 Prăjitură tradiţională suedeză, făcută cu şofran şi stafide (n. red.)

— Bine, spuse ea în cele din urmă, ridicând din umeri şi se întoarse. Treacă de la mine.

Ii urmăream cu privirea spatele în timp ce îşi făcea de lucru cu apa şi cu filtrul de cafea. Arăta într-adevăr bine. Mică, dar suplă. Cam subţirică. Un trup care se putea încolăci cu forţă… Am constatat că la acest gând chilotul mi se ridică, în orice caz, sistemul meu hormonal era turat din plin şi era clar că interacţiona cu sistemul neuronic, ceea ce ar fi bucurat-o pe Sofia Hernândez Cruz.

— Rămăsesem la Kristina, am încercat eu să îmi adun gândurile.

Birgitta Nykvist scoase filtrul şi turnă cafeaua.

— Corect, spuse ea. Păi, ce să spun? Îmi face plăcere să vorbesc cu ea. Este o fată sociabilă. Foarte matură pentru vârsta ei. Neobişnuit.

— Ştiţi ceva mai multe despre moartea mamei ei?

Aduse ceştile pline cu cafea.

— A fost o poveste teribilă. Un accident de maşină. Un camion pierduse ulei într-o curbă. Şoseaua devenise alunecoasă, şi era noapte. Mi-a părut foarte rău pentru familie. O cunoşteam pe mama Krisdnei.

— Trebuie să fi fost o lovitură puternică pentru Kristina.

Se aşeză în faţa mea şi începu gânditoare să amestece puţin lapte în cafeaua ei.

— Da. Pe atunci aveam sarcina de a mă ocupa de rezolvarea problemelor intervenite între elevi şi şcoală, deci într-o măsură răspundeam oficial pentru nevoile elevilor. Kristina şi cu mine am discutat mult atunci. A fost deseori şi acasă la mine.

Am ridicat involuntar din sprâncene şi m-am uitat înjur.

— Aici?

Dădu negativ din cap şi pe figură îi apăru un zâmbet melancolic.

— Nu, nu aici. Pe vremea aceea locuiam… În altă parte.

Era ceva special în modul în care spusese asta. Ca şi cum atinsesem un subiect pe care dorea să îl ocolească. Mi-am propus să revin la subiect cu o altă ocazie.

— Ce impresie v-a lăsat? A trecut peste acel moment?

— Cred că da. Kristina dispune de o forţă interioară demnă de admirat. Foarte, foarte surprinzător. Cred Lă i-o datorează mamei. Nimeni nu îi va putea lua această forţă şi inflexibilitate interioară.

Mi-am înfipt dinţii în turta dulce, pentru a nu urla. Femeia asta nu avea habar de viaţă şi de ceea ce se putea întâmpla. Nu exista nimic pe care cineva să nu-l poată lua altcuiva. Nimic.

Să înghit. Să respir adânc. Nu o făcea din răutate. Era doar naivă, asta era tot. Am întrebat:

— Dacă spuneţi că o cunoşteaţi bine pe mama ei, ce fel de om era ea?

Cumpăni cu ceaşca ridicată. Mă gândeam la Inga, la cum rătăcisem zile întregi prin pădure, flămânzi şi murdari, dar de neclintit în hotărârea noastră de a nu ne lăsa prinşi, de a nu ne mai întoarce niciodată. Şi reuşiserăm. Nu ne mai întorseserăm. După ce ni se terminaseră proviziile, trăisem cu apa pârâurilor din pădure, cu boabe din pădure, cu ce găseam prin coşurile de gunoaie ale parcărilor, dar nu ne întorsesem.

Ce putea să ştie o femeie, pentru care imaginea nenorocirii erau câteva teancuri de caiete pe care trebuia să le corecteze în plus despre astfel de drame ale vieţii? Nimic.

— Hm… Birgitta sorbi din cafea. Dacă ar trebui să concentrez totul într-o frază, aş spune că era fericită. O femeie foarte fericită. Cumva… Eliberată. Este greu de descris. Mulţumită de viaţă – cred că s-ar potrivi cel mai bine.

Uluitor. Da, aşa fusese în final Inga. Şi mă pusese în faţa unui mister, pe care nu îl putusem dezlega nici în ziua de astăzi. Mi-am dres glasul:

— Şi tatăl Kristinei? Il cunoaşteţi şi pe el?

— Da, desigur. Venea deseori la întâlnirile cu părinţii şi înainte de moartea soţiei lui.

— El cum este?

Era interesant ce va răspunde.

— Puţin cam ciudat, ca să fiu cinstită. Desigur ştiţi că este profesor la Institutul Karolinska?

Am confirmat.

Ea ridică mâinile.

— Da, deseori este aşa cum sunt profesorii. Nu întotdeauna la obiect. Cam pierdut în gânduri. Şi puţin cam crispat, aş zice. Foarte…

— Căută cuvântul potrivit –… Încăpăţânat. Iar moartea soţiei 1-a marcat foarte mult. Cu siguranţă că ea a fost un element vital în existenţa lui. De atunci s-a schimbat foarte mult şi cu siguranţă că încă nu şi-a revenit. Nici nu dă impresia că s-ar gândi să se recăsătorească sau măcar să facă noi cunoştinţe.

— Faţă de fiica sa cum se comportă?

— Este sever. Ea mai luă o bucată de turtă şi îmi oferi şi mie una. Mult prea sever, dacă vreţi să ştiţi părerea mea. De exemplu, îi interzice orice prietenie cu băieţii. Cred că în ziua de astăzi este o concepţie învechită. Odată a venit acasă cu un băiat, o chestie absolut nevinovată, era un coleg de clasă. Avea zece ani şi voia să îi pună muzică… Dar tatăl ei şi-a ieşit din fire. A făcut un tămbălău uriaş, şi de atunci Kristina a ascuns de el toate prieteniile cu băieţii. Făcu o grimasă şi continuă: Ceea ce nu a fost deloc greu.

Am ciulit urechile. Să reprezinte cumva asta o urmă posibilă?

— Din ce ştiţi dumneavoastră, în ultimul timp a existat cineva care să poată fi denumit prieten apropiat?

Dădu negativ din cap.

— Nu, din ceea ce ştiu eu. Eu cred că din punctul ăsta de vedere Kristina este mai curând rezervată. Mi s-a părut întotdeauna complet insensibilă la presiunea cu care se confruntă fetele de vârsta ei. Ştiţi, acea presiune de grup, de a cunoaşte anumite experienţe. De exemplu, ca la o anume vârstă să fi sărutat un băiat. Ea a ignorat mereu treburile astea.

Îşi umezi buzele, o privelişte care asupra mea acţionă ca un şoc electric. Fir-ar să fie, mă simţeam ca o încărcătură explozivă gata în orice moment să se declanşeze. Femeia aceasta stătea la nici un metru de mine şi nu bănuia că părţi importante ale capacităţilor mele de gândire erau mobilizate numai şi numai asupra imaginii virtuale a momentului în care urma să-i sfâşii îmbrăcămintea de pe ea.

Trebuia să plec. Să obţin informaţiile pe care le mai doream, să închei discuţia. Altfel nu mai garantam pentru nimic.

— Ea trăieşte doar cu tatăl ei, am încercat să reînnod discuţia. Să privesc doar ceaşca cu cafea. Farfuria cu turtă. Faţa de masă. Am continuat: Se descurcă? Dumneavoastră ce impresie aveţi?

— In măsura în care ştiu, amândoi se descurcă. Ea îl respectă, dar îşi trăieşte viaţa ei, iar el îşi trăieşte viaţa lui. Cred că între ei nu este prea multă căldură. Poate să fi fost înainte de moartea mamei ei. Atunci şi tatăl ei era mai sociabil.

Se sprijini de speteaza scaunului, îşi aranjă părul cu ambele mâini şi rămase cu ele la ceafă. Îi scotea sânii şi mai mult în evidenţă, o poziţie pentru care femeile ar trebui să posede permis de port-armă.

Oare femeia asta ştia ce făcea de fapt? Putea fi cineva atât de dus cu pluta? Simţeam cum mi se usca gura, am luat ceaşca cu cafea şi am încercat să îmi dezlipesc privirea de la cei doi sâni care se profilau extrem de bine prin materialul subţire al puloverului ei bleu, pe care sfârcurile ameninţau să-l străpungă.

— Sociabil?! Am exclamat răguşit, numai ca să spun şi eu ceva.

Reprezentam un pericol pentru această femeie. Trebuia să o protejez de mine, de această alianţă dintre hormoni şi neuroni care în orice moment mă putea face să îmi pierd capul.

— Tatăl Kristinei a luat parte la toate sărbătorile şcolare, ceea ce nu s-ar putea spune despre toţi taţii. Odată a scris chiar o scenetă, imaginaţi-vă făcând asta un profesor-medic! Şi pot să spun că a ieşit bine. Chiar dacă, după gustul meu, a fost ceva cam prea poliţist.

Înţelegeam. Aşa vedea ea lucrurile. Închidem ochii şi lumea cea rea încetează să mai existe.

Acum se va confrunta pe loc cu surpriza cea mai instructivă din viaţa ei.

— Nu vă place literatura poliţistă? Am întrebat.

— E prea violentă pentru gustul meu.

— Dar lumea este violentă.

— Da. Împinse scaunul puţin înapoi, în aşa fel încât stătea cu spatele lipit de perete, şi trase un picior sub ea, pe scaun. Nici nu părea să-şi dea seama că aşa, pe lângă sâni îmi oferea şi conturul bazinului şi nu numai. Dar cărţile poliţiste distorsionează totul. Faptul că uneori se mai petrec lucruri reprobabile nu înseamnă că toată lumea este aşa.

M-am aplecat în faţă. Sângele îmi fierbea în vene.

— De aceea v-aţi făcut profesoară? Pentru că şcoala este un fel de rezervaţie?

— Poftim?

Ea făcu ochii mari.

Mai mult de atât nu mă mai puteam întinde de pe scaun.

— Sunteţi naivă, Birgitta Nykvist. Vă păcăliţi cu o lume paşnică, pentru că vă este frică de realitate şi de grozăviile ei.

— Nu sunt naivă, mă contrazise cu ochi ce aruncau scântei. Doar refuz să renunţ la bucuria de a trăi.

— Sunteţi naivă. Sunteţi atât de naivă, încât reprezentaţi un pericol pentru propria dumneavoastră persoană, am ripostat. Dur, dar numai loviturile dure o mai puteau ajuta. Uitaţi-vă numai la ceea ce faceţi acum. M-aţi invitat la dumneavoastră, pe mine, un bărbat străin despre care nu ştiţi nimic. V-am spus că sunt detectiv particular, iar dumneavoastră aţi crezut, doar pentru că v-am arătat o legitimaţie a cărei autenticitate dumneavoastră nu puteţi verifica. Şi acum? Acum suntem aici. Singuri. Un bărbat puternic şi o femeie slabă. Pot să fac cu dumneavoastră ce vreau, nu vă este clar?