Eseuri despre Marxism

rangul doi de nu mai puţin de zece ori mai mare decât media naţională! La aceasta se adaugă faptul că imigranţii care devin victime ale accidentelor primesc foarte rar despăgubiri pentru accidentele suferite şi în unele cazuri li se împiedică până şi accesul la asistenţă medicală. Să-l ascultăm de pildă pe guatemalezul Leonel Hernando-Lopez, care în 2004 s-a accidentat grav la genunchi în timp ce lucra la plantarea copacilor. “Am fost în stare foarte gravă o lună de zile, având şase copci pe rană… De la compania pentru care lucram nu am primit nici un ajutor, trebuind chiar să-mi plătesc tratamentul din propriul meu buzunar… Singurele lucruri pe care le-am primit de la companie au fost umilinţele, înjosirea, abuzurile şi salariile mici.”

De acelaşi tratament inuman, de neconceput pentru orice muncitor “normal”- adică autohton, şi, de preferinţă, alb, din Statele Unite, a avut parte în 2005 şi muncitorul forestier mexican Jose Luis Macias, care pe când împrăştia ierbicide a căzut dintr-un copac. “Am căzut vreo cinci metri, cu piciorul îndoit sub mine. Când m-a văzut, supraveghetorul mi-a zis să mă ridic şi să îmi reiau lucrul. Când a văzut că nu pot să mă ridic mi-a zis: “Nu fi un prost fricos”. Cum piciorul meu era umflat, i-am cerut şefului de echipă să mă ducă la doctor, dar el mi-a zis că nu are timp să facă asta, aşa că a trebuit să mă duc la doctor pe cont propriu. Tratamentul m-a costat mii de dolari, dar de la angajator n-am primit nici un ban. Asta a fost acum mai mult de un an, iar piciorul mă doare şi acum, împiedicându-mă să lucrez.” ⁹

Iată deci adevărul din spatele poveştilor despre un aşa-zis capitalism “evoluat”. Condiţii de Lumea Întâi numai pentru cei proveniţi din Lumea Întâi, pentru cei proveniţi din Lumea a Treia îndărătnicia capitalismului de a se umaniza în comparaţie cu perioada “capitalismului sălbatic” este de-a dreptul bătătoare la ochi.

O situaţie asemănătoare se poate constata şi în Spania, unde pot fi observate două capitalisme - unul mai “evoluat”, pentru un anume set de muncitori, altul la fel de barbar ca oricând pe vremea lui Marx, pentru celălalt set, de rangul doi. Ajunge să amintim că în Spania 41,6% din muncitorii străini muncesc mai mult de 41 ore pe săptămână, în vreme ce media naţională este de 32,5% (ceea ce înseamnă un procent încă şi mai mic pentru spanioli), 65,9% din muncitorii străini câştigă mai puţin de 1205 euro pe lună, faţă de o medie naţională de 50,8%. Conform informaţiilor oficiale furnizate de Ministerul spaniol al Muncii şi Asigurărilor Sociale rata mortalităţii de pe urma accidentelor de muncă a fost în 2005 de 8,4 la suta de mii pentru muncitorii imigranţi, în timp ce media naţională a fost de 6,3 la suta de mii .

De altfel, în mod paradoxal pentru naţionaliştii care sperie muncitorimea autohtonă cu “furtul slujbelor” practicat de imigranţi, şi rata şomajului este de obicei mai mare, iar în unele cazuri considerabil mai mare, printre cei din urmă. Rata şomajului printre musulmanii britanici era astfel în 2006 de nu mai puţin de trei ori mai mare decât media naţională ¹⁰, iar în octombrie 2008 (deci după izbucnirea crizei) rata şomajului printre hispanicii din Statele Unite urcase la 8,8%, faţă de o medie naţională situată la 6,5% ¹¹.

Ar mai fi de adăugat faptul că setea de super-profituri a marii burghezii a ţărilor imperialiste o împinge în continuare, la fel ca în urmă cu 100, 90, 60 de ani, la război, deci nu numai la exploatare propriu-zisă ci şi la ucidere în scopul exploatării, la ucidere în scopul asigurării de noi pieţe şi noi sclavi salariaţi. Iar în ultimii ani am văzut limpede că numărul şi sălbăticia acestor războaie au crescut. Iugoslavia, Afganistanul, Iraqul, Georgia, Libanul, Gaza sunt ţările - capitaliste, e drept, care numai în ultimul deceniu au căzut victimă furiei unor ţări posesoare de capitalişti mai mari, căci legea junglei funcţionează, în capitalism, nu numai la scară naţională ci şi la scară internaţională. Iar rapoartele - bine documentate - ale organizaţiilor internaţionale ale drepturilor omului - arată că nimic nu s-a schimbat în ceea ce priveşte cruzimea ducerii războiului în epoca noastră de aşa-zis capitalism “luminat”. Despre crimele de război ale americanilor, ruşilor, israelienilor s-a scris mult, şi cine a fost interesat să afle adevărul, dincolo de tăcerea apologetică a mass-mediei oficiale, cu siguranţă l-am aflat. Am scris şi eu despre ele, mai ales în lucrarea mea “Marxism, sionism şi anti-semitism” şi în articolul meu “Rivalităţi inter-imperialiste şi războiul din Caucaz”, dar, cum de la lună la lună apar informaţii noi, voi mai aduce vorba despre crimele de război comise de imperialişti, despre crimele flagrante comise în războaie purtate de ochii lumii în numele “civilizaţiei” sau “naţiunii”, dar, în fapt, în numele “sfintei proprietăţi”, a “sfintei lăcomii”.

Ruşii, demascaţi cu prisosinţă de organizaţii umanitare în nici un caz simpatizante ale imperialiştilor rivali în cursul războiului din Georgia, au mai fost demascaţi o dată de Human Rights Watch în noiembrie 2008, în legătură cu folosirea armelor cu fragmentare. “În urma unei investigaţii de 10 zile desfăşurate la finele lui octombrie, Human Rights Watch a putut dovedi folosirea de către ruşi a muniţiei cu fragmentare în şase oraşe şi sate, şi folosirea ei de către georgieni în nouă, deşi majoritatea victimelor omeneşti par a fi fost cauzate de muniţia trasă de ruşi.” Rusia a negat folosirea acestor arme interzise (fără ca liderii ei să nege, însă, şi acuzaţiile aduse de nou-descoperitul lor mentor Soljeniţân împotriva comuniştilor), dar “… Human Rights Watch consideră că dovezile în acest sens sunt copleşitoare.” Mai mult “Human Rights Watch consideră că folosirea de către Rusia a muniţiei cu fragmentare în zone populate a fost nediferenţiată şi, deci, a violat legislaţia umanitară internaţională.” ¹²

De subliniat că Rusia nu numai că începe să se extindă şi din punct de vedere teritorial dar o face în continuare şi din punct de vedere economic, ceea ce arată clar ca lumina zilei că nu este nicidecum o putere capitalistă de rangul doi, ci una imperialistă veritabilă. Dintre ultimele achiziţii de marcă ale “paşnicilor” capitalişti ruşi amintim achiziţionarea de către Severstal a 61% din acţiunile African Iron Ore Group Ltd., grup african de exploatare a minereului de fier ce controlează extracţia depozitelor din zona Putu, Liberia, unde se estimează că s-ar găsi mai mult de 500 de milioane de tone de minereu de fier. Achiziţia a fost anunţată pe website-ul companiei, în decembrie 2008.

Israelienii, autointitulaţi “singura democraţie din Orientul Mijlociu” şi-au demonstrat cu prisosinţă “superioritatea morală” în faţa militanţilor islamişti întrecându-i considerabil când a venit vorba de uciderea civililor nevinovaţi, după cum până şi presa în mare parte neo-conservatoare de la noi a consimţit să recunoască, fără însă a îndrăzni să aducă în discuţie faptul că în multe, foarte multe cazuri nu a fost vorba de o simplă ucidere ci şi de ceva mult mai grav, anume de o ucidere deliberată. Am prezentat asemenea cazuri în cele două ediţii ale ultimei mele lucrări dar voi prezenta şi acum asemenea cazuri care continuă să iasă la lumină mult după încetarea conflictelor, obligând publicistul la o muncă constantă de popularizare a lor.

“Pe 4 ianuarie 2009, a doua zi a ofensivei terestre israeliene, la aproximativ 10.30 dimineaţa, o dronă israeliană a lansat o rachetă asupra a doi copii ce se jucau pe acoperişul unei clădiri cu două etaje situate în centrul oraşului Gaza (coordonate GPS 31.51243/034.45655). Potrivit locuitorilor zonei, clădirea era situată la cel puţin 5 kilometri de orice zonă de conflict între IDF şi grupările palestiniene.” Să fi minţit oare rezidenţii palestinieni? Nu prea s-ar zice, căci raportul afirmă fără ocolişuri - “Declaraţiile IDF şi rapoartele din presă nu pomenesc de nici un fel de lupte în zonă în acel moment; forţele israeliene nici nu vor pătrunde în centrul Gazei decât mai târziu în cursul ofensivei terestre.”

Vârsta victimelor?

Mahmud Khaled ‘Alayyan al-Masharawi, 12 ani.

Ahmad Khader Diyab Subayh, 17 ani.

Să fi fost vorba de o eroare a sistemelor de ochire ale dronei? Nici asta nu prea s-ar zice, căci “având în vedere acestora, vârsta fragedă a băieţilor ar fi trebuit să fie evidentă pentru operatorul dronei” ( presupunând că nu doar localnicii palestinieni ci şi rapoartele IDF ar fi minţit şi lupte grele cu “teroriştii” ar fi avut într-adevăr loc în acea zonă lovită).

Un alt caz cutremurător:

“Pe 4 ianuarie, pe la circa 3 p.m., o dronă a IDF a lansat o rachetă asupra a şase copii care se jucau pe acoperişul locuinţei familiei al-Habbash situate în cartierul al-Sha’f din oraşul Gaza (coordinate GPS 31.50928/034.47826), ucigând două fetiţe verişoare, în vârstă de 10 şi 12 ani, şi rănind trei alţi copii, din care doi şi-au pierdut ambele picioare.” Vârsta celor nenorociţi pe viaţă - 14 şi 15 ani ¹³.

Ca tot am adus vorba de Israel, ar mai trebui să spunem ca acest stat se încadrează perfect în tiparul statelor Lumii Întâi nu doar în ce priveşte agresiunea altor state dar şi tratamentul profund discriminatoriu aplicat imigranţilor. Imigranţii sosiţi la lucru în Israel sunt trataţi, la fel ca în oricare ţară imperialistă respectabilă, ca cetăţeni de rangul doi. Imigranţii etiopieni (care sunt, culmea, evrei ca religie dar, în ochii rasiştilor la putere în aceasta ţară nu şi ca “rasă”), aceşti imigranţi etiopieni se confruntă cu o rată a şomajului de două ori mai mare decât a evreilor “obişnuiţi” şi cu o rată a sărăciei de nu mai puţin de trei ori mai mare. Şi câteodată discriminarea nu este doar economică ci şi făţişă. Câteva zeci de cazuri au fost atât de greu de muşamalizat că au ajuns şi în instanţă, ca de pildă cazul conducerii unei scoli care pur şi simplu a refuzat să admită elevi etiopieni sau al conducerii unei grădiniţe care a decis ca copiii etiopieni să fie educaţi separat de ceilalţi copii evrei. ¹⁴

Aceste fapte prezentate aici sunt doar câteva din dovezile care arată că esenţa capitalismului nu s-a schimbat, iar îmbunătăţirile în situaţia unei - la scară întregii lumi capitaliste - minorităţi, ba chiar minorităţi infime, de muncitori nu sunt deloc un indiciu al unei eventuale “umanizări” a sistemului, ci dimpotrivă. Din păcate pentru poeţii de curte, din păcate şi pentru cei care s-au lăsat păcăliţi de ei, nimic nu s-a schimbat cu adevărat de la Marx încoace, acuzaţiile sale răsună la fel de puternic - deşi oarecum diferite în detaliu - la fel de puternic ca şi pe vremea sa. Dar într-un fel putem spune şi că, la urma urmei, tot răul e spre bine. Burgheziei i s-a dat totuşi de către Istorie şansa de a se reabilita, revoluţia la scară mondială a cruţat-o vreme de mai mult de o sută de ani, dându-i un răgaz suficient pentru a se reabilita. Dar ce a făcut ea cu această şansă nesperată? A irosit-o în totalitate, ceea ce înseamnă totodată că această clasă are mai puţine şanse de a prosti oamenii decât avea acum o sută de ani, că cei ce muncesc şi sunt exploataţi pot fi mai greu păcăliţi decât atunci, că a trecut vremea speculaţiilor şi a sosit vremea realismului. Muncitorii pot mai uşor să repete acum, împreună cu Jack London, cuvintele spuse de acesta la începutul secolului trecut: “Clasa capitalistă a fost condamnată. Ea a dat greş în conducerea societăţii şi, ca atare, trebuie să i se ia conducerea… Revoluţia bate la uşă. Opreasc-o cine poate.” ¹⁵

Note:

1. Lisa Abend/Vigo - “The broken hopes of a generation”, Time, July 20, 2009 şi “Russia’s economy: Poor little rich kids”, The Economist, March 21^st-27^th 2009, precum şi Noam Chomsky - “Hegemony or survival. America’s quest for global dominance”, Penguin Books, 2004, p. 147

2. Noam Chomsky - Op. cit., p. 145-146

3. Sonia Kolesnikov-Jessop - “Singapore swing”, Newsweek, January 29, 2007

4. Michael Moore - “Dude, where’s my country?”, Penguin Books, 2004, p. 199

5. Virgiliu Zbăganu - “Secolul XXI va fi comunist sau nu va fi”, Editura Planeta, Bucureşti, 1994, p. 27

6. Lenin - “Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”, în “V.I. Lenin, Opere”, volumul 22, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1952, p. 27-278

7. “Building Towers, Cheating Workers”, raport al Human Rights Watch din 12 noiembrie 2006

8. “The Island of Happiness” - Exploitation of Migrant Workers on Saadiyat Island, Abu Dhabi”, raport Human Rights Watch din 19 mai 2009

9. “Close to Slavery. Guestworkers Programs în the United States”, raport Southern Poverty Law Center din martie 2007

10. Cristopher Dickey - “Special report. Living underground”, Newsweek, September 11, 2006

11. “Migrant labour: Tough times”, The Economist, November 29^th- December 5^th 2009

12. “Georgia: More Cluster Bomb Damage Than Reported. Georgian Clusters Landed în Villages, Russian and Georgian Duds Still a Threat”, Human Rights Watch, November 4, 2008

13. “Precisely Wrong: Gaza Civilians Killed by Israeli Drone-Launched Missiles”, Human Rights Watch, June 2009

14. Dan Ephron, Joanna Chen - “Hard going în the Homeland”, Newsweek, March 28& April 4 2011

15. Jack London - “Revoluţia”, în “Jack London, Opere alese”, volumul II, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, p. 295

II: Comunism, egalitarism şi “natura umană”
O obiecţie des întâlnită şi pe care criticii marxismului nu se obosesc niciodată să o pună, de obicei atunci când sunt lăsaţi fără argumente, este aceasta: bine, comunismul este o idee frumoasă, poate chiar prea frumoasă, dar este o idee inaplicabilă în practică, deoarece ar fi “contrară naturii umane”. Egalitarismul comunist ar fi bun pe hârtie, dar imposibil de pus în practică, deoarece “natura umană”, vedeţi Dumneavoastră, eterna şi neschimbătoarea natură umană i-ar fi potrivnică. Lăcomia, invidia, egoismul, dorinţa de a avea mereu mai mult decât celălalt ar fi, conform acestei viziuni sceptice asupra lumii, trăsături definitorii ale speciei umane, care nu ar face posibilă o lume semnificativ mai bună decât cea de acum. Raiul, spre marea fericire a popilor, ar fi posibil numai în cer.

Marxiştii, fiind oameni realişti, nu pot nega că egoismul, lăcomia şi invidia sunt trăsături umane, defecte umane care se găsesc din abundenţă în societatea actuală. Le putem întâlni, din păcate, aproape la tot pasul, şi, ceea ce este tragic, nu numai la burghezii propriu-zişi, nu numai la bogătaşi şi exploatatori, ci şi la mulţi din oamenii săraci - unii muncitori pot fi la fel de egoişti ca şi patronii lor. Mentalitatea capitalistă pare să nu se limiteze la capitaliştii înşişi. Prin urmare capitalismul ar fi nu doar o anumită formă de organizare a societăţii ci şi o stare de spirit, o componentă a “naturii umane”, sortită să dureze la fel de mult ca această “natură umană” însăşi.

Aceasta ar fi o concluzie descurajatoare, dar în acelaşi timp şi una profund greşită. Conform marxismului, singura concepţie cu adevărat realistă despre lume şi societate, nu conştiinţa generează existenţa ci, dimpotrivă, existenţa este cea care generează conştiinţa. Nu mentalităţile creează societăţile, ci exact invers, mentalităţile sunt un produs al societăţilor, care, la rândul lor, sunt un produs al societăţilor, care, la rândul lor, se schimbă în funcţie de progresul material, de progresul forţelor de producţie. Acest principiu elementar al filosofiei marxiste este cum nu se poate mai vizibil de-a lungul istoriei. Privind istoria, vom vedea că fiecare epocă a avut mentalităţile ei. Mentalităţile din capitalism nu sunt în mod obligatoriu aceleaşi cu mentalităţile din feudalism sau capitalism. În multe privinţe gândirea unui om din anul 2011 este diferită de cea a unui om din anul 1011. Acum lumea e relativ plină de liber-cugetători (din păcate, datorită menţinerii capitalismului, mult, mult mai puţin plină decât ar trebui), dar atunci un liber-cugetător fie n-ar fi fost luat în serios de nimeni fie, cel mai probabil, ar fi fost rapid redus la tăcere - Biserica/Bisericile ştim bine că a/au excelat în “arta” persecutării disidenţilor înainte de a-şi fi descoperit ea/ele însăşi/însele o vocaţie “disidentă” în ţările dominate de “totalitarismul marxist” sau în acele ţări capitaliste unde secularismul este relativ mai puternic (vezi Franţa, Olanda etc.). De ce? De ce această diferenţă? Deoarece condiţiile obiective pentru dezvoltarea gândirii libere pur şi simplu nu existau atunci, iar aceste condiţii erau ele însele un corolar al stadiului inferior de dezvoltare al forţelor de producţie, al economiei naturale şi fărâmiţării feudale. Dezvoltarea comerţului şi manufacturilor a creat câteva secole mai târziu condiţii pentru ca această gândire liberă să aibă mai mult succes, dar şi atunci rezistenţa forţelor reacţionare a fost atât de puternică încât pentru ca gândirea liberă să aibă succesul (relativ, o repetăm) de azi a fost nevoie de râuri de sânge, de un şir întreg de martiri sacrificaţi pe altarul măreţ al progresului. Oamenii, indivizii sunt cei care creează mentalităţi de succes, ar fi ridicol să presupunem că ele cad din cer. Dar oamenii creează asemenea mentalităţi numai atunci când societatea le permite lucrul acesta, când societatea nu le permite ei pot crea numai mentalităţi lipsite de succes. Cum spunea Engels în 1890- “ Istoria ne-o făurim noi înşine, dar o făurim, în primul rând, în cadrul unor premise şi condiţii bine determinate. Printre acestea cele economice sunt, în cele din urmă, hotărâtoare.” Cum magistral spunea Engels în 1894- “ Situaţia economică nu este singura cauză activă… ci are loc o interacţiune pe baza necesităţii economice, care, în ultimă instanţă, se impune întotdeauna… Prin urmare nu este vorba, aşa cum vor să îşi închipuie unii, din comoditate, de o acţiune automată a situaţiei economice, ci oamenii îşi făuresc singuri istoria, însă o făuresc într-un mediu dat, care o condiţionează pe baza relaţiilor reale deja existente, dintre care cele economice, oricât de puternic ar putea fi influenţate de celelalte - politice şi ideologice - sunt totuşi, în ultimă instanţă, hotărâtoare şi constituie firul roşu care trece prin întreaga dezvoltare, singurul care duce la înţelegerea ei.” ¹ Forţele de producţie nu sunt singurele care “fac istoria”, dar ele sunt factorul hotărâtor, şi fără a ţine seama de acest factor nu putem înţelege nimic din istoria universală, şi nici din lumea în care trăim. Oamenii sunt cei care fac istoria, dar ei nu sunt decât nişte agenţi, nişte instrumente ale acestor forţe de producţie, forţe care nu sunt în definitiv altceva decât muncă acumulată, munca acumulată a zeci şi sute de generaţii de oameni.

E drept că multe din mentalităţile păcătoase de azi - egoismul, lăcomia, invidia, erau prezente şi atunci. Nu toate, dar multe erau. Însă nu trebuie să uităm că înainte de capitalism nu au existat numai feudalismul şi sclavagismul. Prima formă de organizare socială întâlnită la om a fost Comuna Primitivă, or această Comună Primitivă a fost o formă de comunism, a fost un exemplu foarte clar de societate egalitară. Ba mai mult, a fost o formă de egalitarism care a ţinut mai mult decât toate celelalte epoci la un loc, nu sute, nu mii de ani ci zeci de mii de ani, ba chiar sute de mii de ani. După ştiinţa noastră, germenii stratificării sociale şi ai statului apar în Orientul Mijlociu acum vreo 5000- 6000 de ani, la finele Neoliticului, dar specia noastră are mai mult de 70 000 de ani, iar spiţa noastră, în sens evoluţionist, are probabil mai mult de un milion de ani. Iată deci că, împotriva a ceea ce susţin pesimiştii (reali sau prefăcuţi) ai epocii noastre, egalitarismul acoperă 90% sau mai mult din istoria umană şi, implicit, şi din “natura umană”. Natura umană de care fac ei atâta caz este în realitate comunistă, aceasta ar fi o concluzie de bun simţ, ce poate fi trasă de oricine aruncă o privire cât de cât sumară asupra istoriei speciei noastre.

Nu este de aceea deloc întâmplător că anticomuniştii, cei care se tem cu adevărat de egalitarismul roşu, adică pesimiştii din cei prefăcuţi, nu reali, au pornit de ceva vreme o campanie furibundă împotriva “învechitei” concepţii marxiste cum că în Comuna Primitivă ar fi existat acest nesuferit de egalitarism.

Mai întâi, spun ei, egalitarismul n-ar exista de fapt nici la animale. Cum animalele reprezintă, spre deosebire de om, “starea naturală”, el ar fi foarte aproape de Comuna Primitivă, deci societăţile animale ar constitui o foarte bună aproximare a societăţii umane primitive, aşa cum a existat ea sute de mii de ani şi cum, pe alocuri, se mai păstrează şi azi. Or, la multe animale, chiar sociale, există o stratificare evidentă, există indivizi de rând şi indivizi privilegiaţi. Într-o haită de lei masculul mănâncă întotdeauna primul, chiar dacă nu a participat deloc la vânătoare, şi numai după ce se satură el pot mânca şi ceilalţi - femelele şi puii.

În al doilea rând, egalitarismul la oamenii primitivi ar fi de asemenea o iluzie, deoarece şi atunci existau şefi, şi atunci existau ierarhii şi privilegii.

Noi spunem însă că, mai întâi, exemplul cu societăţile animale este de multe ori unul cu totul nepotrivit. Nu toate speciile sunt la fel. Unele sunt sociale, altele nu, şi chiar între speciile sociale există diferenţe mari. Leul este un exemplu de specie socială, pe când omul primitiv este un exemplu cu totul diferit. Privilegiile pe care le are leul mascul în comparaţie cu femelele şi puii se explică prin absenţa pur şi simplu la această specie a necesităţii egalitarismului. Egalitarismul, ca orice tip de comportament, apare acolo unde este cerut de necesităţile speciei, nu oriunde, ci numai acolo unde este cazul ca el să apară. Or la leu pur şi simplu nu a fost cazul. Să ne gândim numai - un leu adult cântăreşte 100-200 de kilograme sau mai mult. El este, chiar şi de unul singur, un vânător redutabil, cu siguranţă mult mai redutabil decât un om primitiv, fie el şi înarmat cu o suliţă de lemn sau un topor de piatră. Leul poate supravieţui fără mari probleme şi de unul singur, dar omul primitiv, o fiinţă slabă, fără arme naturale, fără nici un fel de arme naturale, nu putea nicicum supravieţui de unul singur. Pentru leu egalitarismul nu este necesar, dar pentru omul primitiv el era/este o necesitate vitală. Pentru o haită de lei faptul că masculii iau “partea leului” nu înseamnă, în general, prea mare nenorocire, dar pentru oamenii primitivi o asemenea împărţire ar fi fost, cu siguranţă, fatală, tocmai datorită faptului că ei erau vânători eficienţi numai împreună. Dacă un anume număr de membri ai ginţii primitive ar fi murit de foame ca urmare a lăcomiei unora grupul s-ar fi micşorat într-atât încât nu ar mai fi fost o forţă eficientă şi, în cele din urmă, ar fi murit de foame şi cei rămaşi în viaţă. Egoismul ucide!, aceasta pare să fi fost deviza omenirii în cel puţin 90% din istoria sa. Cei preocupaţi de studiul naturii umane ar trebui să recunoască faptul că, în proporţie covârşitoare, aceasta este mai degrabă ostilă egoismului şi lăcomiei decât favorabilă acestor vicii. Nu suntem deloc o speciei atât de vicioasă pe cât cred unii.

Să remarcăm că există totuşi în natură specii sociale care manifestă într-adevăr un egalitarism comparabil cu cel al omului primitiv. Un exemplu foarte bun este câinele sălbatic african. După cum afirmă renumitul biolog american Edward O. Wilson în “Sociobiologia”- “ În timpul sutelor de ore de observaţii asupra câinilor sălbatici zoologii au descoperit un grad de cooperare şi altruism neegalat de nici un alt animal cu excepţia elefanţilor şi cimpanzeilor. Imediat ce haita şi-a mâncat porţia, ea se întoarce la vizuină pentru a regurgita o parte din hrană puilor, mamei lor şi celorlalţi adulţi care au rămas în urmă. Chiar şi atunci când prada nu este suficient de mare pentru a hrăni pe săturate toţi câinii, vânătorii continuă să-şi împartă captura. Astfel adulţii bolnavi şi infirmi sunt îngrijiţi la nesfârşit. La pradă tinerilor li se acordă întâietate de către adulţi, o răsturnare completă a procedurii întâlnite la lei şi la lupi. Comportamentul în comun este dezvoltat într-o asemenea măsură încât atunci când un grup de nouă pui, studiaţi de Estes de Goddard, au rămas orfani la vârsta de cinci săptămâni, ei au fost crescuţi de ceilalţi opt membri ai haitei, care întâmplător erau toţi masculi.” ²

Deloc întâmplător, câinele sălbatic african, la fel ca şi omul primitiv şi spre deosebire de leu nu este, pe cont propriu, un vânător formidabil. Mai mic decât lupul şi cu mult mai mic decât leul el ar fi de unul singur complet incapabil să doboare animalele mari pe care în haită le doboară în mod obişnuit, iar animalele mici ca gazela sau viţeii de antilopă gnu ar fi greu de ucis, din cauza vitezei lor sau protecţiei materne, şi chiar dacă ar putea să le ucidă i-ar fi extreme de greu să le apere - căci nu numai leul, hiena sau leopardul dar chiar şi firavul ghepard ar putea fără probleme să-l deposedeze de pradă. De unul singur câinele sălbatic african nu ar fi mai nimic. În haită însă el este spaima câmpiilor.

Egalitarismul este aşadar o trăsătură de comportament aflată în strânsă corelaţie cu slăbiciunea prădătorului individual. Cu cât acest prădător este mai slab, cu atât nevoia de egalitarism este mai mare. Iar dacă ne gândim că strămoşul nostru primitiv era chiar mai inapt ca vânător individual decât câinele sălbatic african, sau decât ruda sa apropiată cimpanzeul, ne dăm seama mai bine cât de mare a fost necesitatea unei vieţi sociale veritabile, adică bazate pe egalitarism ³, şi cât de nefondate sunt afirmaţiile despre o pretinsă existenţă a stratificării sociale la populaţiile primitive.

Referitor la această absenţă a stratificării, este evident deci că logica este de partea marxiştilor, chiar dacă mărturiile arheologice sunt sărace, aşa cum în problema evoluţiei speciilor logica a fost de partea lui Darwin chiar dacă dovezile paleontologice directe, sub forma verigilor-lipsă, nu erau disponibile, sau, mai bine zis,