Eseuri despre Marxism

pot întâmpla în realitate. De pildă, dacă izbucneşte o grevă a muncitorilor autohtoni şi sunt aduşi imigranţi pentru a lua locul greviştilor iar aceştia acceptă acest lucru atunci trebuie să o spunem cu toată tăria că acesta ar fi, într-adevăr, un caz de “furt de locuri de muncă”, un caz de subminare a solidarităţii muncitoreşti de către imigranţi, un caz pe care noi trebuie să-l condamnăm. Spărgătorii de grevă sunt spărgători de grevă, indiferent de circumstanţele atenuante pe care le pot avea (şi care ar fi, cu siguranţă, mai mari decât cele ale spărgătorilor de grevă fascişti de după primul război mondial, care făceau asta nu mânaţi de foame ci în calitate de unelte pe deplin conştiente ale capitaliştilor). Există o diferenţă între uneltele conştiente şi cele inconştiente, primele sunt într-o mai mare măsură unelte decât celelalte, dar asta nu schimbă faptul că şi unele şi altele sunt unelte, că şi unele şi altele sunt de condamnat. A te uni cu muncitorii imigranţi într-o asemenea situaţie în numele combaterii şovinismului este, o spunem fără ocolişuri, contraindicat, indicată fiind numai măsură exact opusă.

Dar ce se întâmplă, domnilor naţionalişti, atunci când muncitorii imigranţi nu numai că nu sabotează greva nimănui dar, din contră, pornesc ei înşişi o grevă - cum s-a întâmplat, de pildă, chiar la noi, la începutul lui 2007? Nu dau ei oare o mână de ajutor nu doar lor înşişi ci şi tuturor muncitorilor, într-un sens mai larg tuturor muncitorilor din lume, dar în primul rând muncitorilor din ţara respectivă? Dacă admitem că greva este o formă de luptă a muncitorilor împotriva patronilor, mai sunt oare credibile acuzaţiile voastre cum că imigranţii ar conspira cu patronii împotriva muncitorilor autohtoni? Evident că nu!

Mai mult, în caz de grevă muncitorii autohtoni pot ajuta ei înşişi pe cei imigranţi să se unească cu ei, le pot cere să se alăture luptei lor, în loc să ia de bune acuzaţiile xenofobilor şi să creadă că orice imigrant este din start un spărgător de grevă. Să stăm puţin să ne amintim - în America sfârşitului de secol XIX şi începutului secolului XX acuzaţiile de spărgători de grevă li se aduceau negrilor. Dar muncitorii albi (pe vremea când reprezentau încă în cea mai mare parte un proletariat veritabil) s-au hotărât să verifice ei înşişi acuzaţiile rasiştilor, s-au hotărât să vadă cu ochii lor dacă negrii chiar le sunt duşmani. Poate că negrii aduşi să ne ia locul nici nu ştiu pentru ce sunt aduşi, şi-au zis ei. Ce-ar fi deci ca mai întâi să-i informăm despre greva noastră şi abia apoi să vedem ce se întâmplă? Zis şi făcut, iar rezultatul a fost că negrii aduşi în calitate de spărgători de grevă au refuzat de multe ori să-şi îndeplinească rolul cerut de patroni, ba chiar în unele cazuri s-au alăturat greviştilor albi, demonstrând în faţa întregii lumi atât forţa solidarităţii internaţionaliste cât şi faptul că rasiştii segregaţionişti fie trăiau într-o lume a fanteziei fie alegeau să mintă cu bună ştiinţă. Aşa s-a întâmplat de exemplu cu prilejul grevelor minerilor din Arkansas, Kansas şi Oklahoma din 1899-1900 ⁶. Prin urmare, spunem noi - nu există absolut nici o dovadă că muncitorii minoritari, fie minoritari dinăuntrul ţării sau dincolo de hotarele ei, ar conspira în vreun fel cu patronii pentru a face vreun rău muncitorilor naţiunii majoritare.

Să trecem acum la o altă problemă, mai precis la acuzaţiile care ni se aduc în privinţa cunoscutului principiu leninist al “autodeterminării până la separare de stat”.Marxiştii, o ştim bine, sunt împotriva naţionalismului şi cu toate astea sprijină ei înşişi o formă de naţionalism, naţionalismul minoritarilor! Cum vine asta, să combaţi naţionalismul naţiunii majoritare dar să-l susţii, totuşi, pe cel al naţiunii minoritare? Nu te contrazici oare singur, nu îţi arăţi oare, prin asta, ipocrizia?

Noi răspundem acestor acuzaţii arătând că da, este perfect adevărat că marxiştii sunt împotriva naţionalismului, a oricărui fel de naţionalism, înţeles însă nu aşa cum îl înţeleg oamenii simpli care se duc la stadion să încurajeze echipa naţională ci aşa cum îl înţeleg teoreticienii săi anti-marxişti. Marxiştii sunt duşmanii naţionalismului, pentru că 1) naţionalismul dezbină clasa muncitoare ridicându-i pe muncitori unii împotriva altora, spre marele folos al vampirilor capitalişti şi pentru că 2) naţionalismul îi face pe muncitori să susţină aventurile războinice ale “propriei” burghezii conducătoare, îi face să uite de lupta de clasă şi să se unească cu cei care-i asupresc împotriva celor care le-ar putea fi aliaţi împotriva asupritori. Naţionalismul - înţeles nu în sensul nobil al dragostei faţă de naţiunea ta, faţă de realizările ei cu adevărat valoroase, ci în sensul de unitate a naţiunii în condiţiile capitalismului, acest tip de naţionalism face rău nu doar pentru că dezbină pe muncitori cu fraţii lor dar şi pentru că îi uneşte pe muncitori cu duşmanii lor, el este rău pentru că dezbină acolo unde ar trebui să unească şi uneşte acolo unde ar trebui să dezbine. Din aceste motive el nu ne poate fi prieten ci doar duşman.

Dar în acelaşi timp marxiştii sunt oameni care privesc lumea în mod dialectic, fiind conştienţi de faptul că duşmanii clasei muncitoare nu formează niciodată un bloc compact. Burghezia mondială ne este duşman, foarte bine spus, nu adevărat ci foarte adevărat. Dar burghezia mondială nu se prezintă niciodată ca un monolit. Noi, marxiştii, vorbim adeseori despre “capitalism mondial”, de pildă atunci când spunem - “numai o revoluţie mondială poate răpune capitalismul mondial”. Dar acest capitalism mondial nu apare sub forma unei singure grupări de capitalişti mondiali care să fi format eventual şi un “guvern mondial”, cum îşi închipuie de altfel nu doar mulţi simpatizanţi dar şi mulţi duşmani ai marxismului. Capitalismul mondial ne apare de fapt sub forma mai multor grupări de capitalişti mondiali, grupări aflate în rivalitate unele cu altele, rivalitate ce atrage, inevitabil, şi statele lor de origine, ducând la intensificarea naţionalismului în interiorul lor, nicidecum la slăbirea lui, cum îşi închipui anti-capitaliştii aşa-zis “anti-globalişti, de fapt aliaţi întotdeauna cu oligarhia capitalistă a propriei ţări. Datorită concurenţei care stă la baza sistemului capitalist, burghezia mondială ne apare numai sub formă de grupări, de grupări distincte una de alta, ne apare mai bine zis sub formă de haite, gata să sfâşie proletariatul dar gata totodată să se sfâşie şi între ele, sub formă de haite care, în plus, exercită o asuprire diferită asupra muncitorilor, în funcţie de locaţia lor reciprocă. Din această cauză, pentru că deşi “burghezia mondială” are o rază de acţiune mondială totuşi nu toate haitele ce o compun au şi aceeaşi rază de acţiune, din această cauză ceea ce este valabil pentru muncitorii dintr-o anumită locaţie, în speţă dintr-o anumită ţară, nu este în mod obligatoriu valabil şi pentru muncitorii dintr-o altă locaţie, în speţă ţară. Haita capitalistă ce îşi exercită dominaţia în ţara X poate foarte bine să nu fie aceeaşi cu haita capitalistă care subjugă ţara Y, deşi este perfect adevărat că şi haita din ţara Y poate fi tentată de ţara X. Ar fi de aceea absurd să presupunem că o haită capitalistă din ţara X va fi întotdeauna la fel de periculoasă pentru muncitorii ţării Y ca şi cea din ţara Y. Implicit, ar fi absurd să presupunem că naţionalismul burghez al naţiunii X ar fi întotdeauna la fel de periculos pentru muncitorii naţiunii Y ca şi cel al naţiunii Y. De asemenea, chiar şi la nivelul unei ţări, a unei ţări locuite de mai multe naţiuni, ar fi cu totul absurd să presupui că toate burgheziile şi toate naţionalismele burgheze asociate cu ele ar prezenta acelaşi pericol pentru muncitorii acestor naţiuni. Dacă într-o ţară X avem naţiunea dominantă A şi naţiunea dominată B atunci, în mod obiectiv, muncitorii naţiunii B suferă mai mult de pe urma asupririi decât cei ai naţiunii A, căci ei sunt asupriţi nu doar ca muncitori ci şi ca negri, hispanici, romi, turci, kurzi, palestinieni, ceceni, tamili etc. Asupra lor se exercită o asuprire dublă şi din cauza asta chiar şi asuprirea socială, asuprirea “normală” în condiţiile capitalismului, devine de multe ori mai rea ca de obicei, aşa cum am văzut în primul capitol cu muncitorii sud-asiatici din Emirate sau central-americani din Statele Unite. Prin urmare, pentru ei burghezia “lor”, naţionalismul burghez asociat cu burghezia “proprie”, vor fi mai puţin periculoase decât burghezia naţiunii A şi naţionalismul burghez al acesteia. Pentru muncitorii naţiunii dominante asupritorul principal va fi tot burghezia acesteia, numai că în cazul lor aceasta este o burghezie “proprie”. Burghezia naţiunii asuprite este prea slabă pentru a-i putea asupri la fel de rău, şi din acest motiv nici naţionalismul naţiunii asuprite nu va prezenta pentru ei acelaşi pericol ca naţionalismul “propriu”. Din această cauză pentru întreaga clasă muncitoare a ţării respective naţionalismul naţiunii A, dominante, va fi duşmanul principal, în vreme ce naţionalismul naţiunii B, dominate, va fi tot un duşman, dar un duşman secundar. Pentru muncitorii naţiunii A se pune problema luptei mai întâi şi mai întâi cu burghezia cea mai puternică, pentru muncitorii naţiunii B se pune problema luptei tot cu burghezia cea mai puternică. Din această cauză, deşi unirea muncitorilor naţiunii A cu cei ai naţiunii B este de cea mai mare importanţă pentru lupta proletariatului, atât înainte cât şi după preluarea puterii, totuşi, în numele luptei cu duşmanul principal, lupta cu duşmanul secundar trebuie lăsată, pentru moment, pe planul doi chiar dacă aceasta ar însemna, tot pentru moment, sfărâmarea unităţii politice a ţării respective. Dacă muncitorii naţiunii A s-ar uni cu burghezia naţiunii A pentru a menţine cu forţa naţiunea B în graniţele ţării rezultatul ar fi întărirea şi mai puternică a burgheziei A precum şi accentuarea dezbinării între muncitorii celor două naţiuni. S-ar întări duşmanul principal şi s-ar submina solidaritatea internaţionalistă. Dacă, însă, muncitorii naţiunii A ar acorda libertate de despărţire celor ai naţiunii B, ar refuza să îşi sprijine burghezia proprie ridicându-se din contră la luptă împotriva ei, întorcând armele împotriva ei, atunci ei ar slăbi puterea burgheziei A şi ar câştiga simpatia muncitorilor naţiunii B, atunci ar slăbi duşmanul principal şi ar întări solidaritatea internaţionalistă. Cei care sunt împotriva autodeterminării spun: întâi să menţinem unitatea ţării şi apoi să vedem cum o să facem cu revoluţia. Noi, dimpotrivă, spunem aşa: întâi să facem revoluţia şi abia pe urmă să vedem cum o să refacem această unitate pe o treaptă superioară. Întâi o unitate în condiţii de sclavie şi pe urmă libertate, spun adversarii autodeterminării. Nu, întâi libertate şi pe urmă şi unitate în condiţii de libertate, întâi să scăpăm de asupritorii principali, cei ai naţiunii dominante şi abia pe urmă o să putem avea o adevărată unitate, o unitate în libertate şi frăţie, şi nu doar un simulacru de unitate, o unitate fără lanţuri de nici un fel, şi nu una în care lanţurile erau pentru unii mai grele şi pentru alţii mai puţin grele, dar lanţuri erau pentru toţi. Aşa cum magistral spunea Lenin - “După cum omenirea poate să ajungă la desfiinţarea claselor numai trecând prin perioada de tranziţie a dictaturii clasei asuprite, tot astfel şi la contopirea inevitabilă a naţiunilor omenirea poate să ajungă numai trecând prin perioada de tranziţie a eliberării depline a tuturor naţiunilor asuprite, adică a libertăţii lor de despărţire.” Recunoaşterea libertăţii de despărţire în cazul imperiilor îi va face pe muncitorii, pe oamenii muncii aparţinând naţiunilor asuprite să realizeze că nu doar clasele stăpânitoare ale naţiunii dominante le sunt duşmani ci şi clasele stăpânitoare “proprii”. Foarte instructive în acest sens sunt spusele lui Lenin din 1919- “Şi oare ieri n-a trebuit să procedăm la fel faţă de Republica Başkiră? Când tov. Buharin a spus: “Se poate recunoaşte unora acest drept”, eu chiar mi-am notat că el a pus în această categorie pe hotentoţi, boşimani şi hinduşi. Ascultând această enumerare, mă întrebam: cum se face că tov. Buharin a uitat un mic amănunt, că a uitat pe başkiri? Boşimani nu există în Rusia, şi nici chiar despre hotentoţi n-am auzit ca ei să fi pretins o republică autonomă, dar la noi există başkiri, kirghizi, o serie întreagă de alte popoare, şi acestora nu le putem refuza dreptul la autodeterminare. Nu putem refuza aceasta nici unui dintre popoarele care trăiesc în cuprinsul fostului Imperiu Rus. Să presupunem chiar că başkirii ar răsturna pe exploatatori şi că noi i-am ajuta să o facă. Dar acest lucru nu este posibil decât atunci când revoluţia s-a copt pe deplin. Şi acest lucru trebuie făcut cu prudenţă, pentru ca prin amestecul nostru să nu frânăm tocmai acel proces de diferenţiere a proletariatului pe care trebuie să-l grăbim. Ce putem face cu astfel de popoare ca kirghizii, uzbecii, tadjicii, turkmenii, care se mai află şi acum sub influenţa imamilor lor? La noi, în Rusia, după o îndelungată experienţă cu popii, populaţia ne-a ajutat să-i răsturnăm. Dvs. însă ştiţi cât de nesatisfăcător este încă aplicat decretul cu privire la căsătoria civilă. Putem oare să venim la aceste popoare şi să le spunem: “Noi vom răsturna pe exploatatorii voştri”? Nu putem s-o facem pentru că ei sunt cu totul suspuşi imamilor lor. Trebuie să aşteptăm ca această naţiune să se dezvolte, ca proletariatul să se diferenţieze de elementele burgheze, ceea ce este inevitabil.” ⁷

Dacă pe vremea lui Lenin muncitorii ruşi ar fi tratat în mod egal naţionalismul rus şi pe cel georgian, polonez sau ucrainean, ar mai fi putut ei să lupte cu duşmanul lor principal, cu duşmanul lor cel mai rău, mai lacom şi mai sângeros? Fără îndoială că nu, fără îndoială că ar fi rămas în continuare sub jugul ţarului, al capitaliştilor şi moşierilor, fără îndoială că ar fi continuat să fie sclavi în propria lor ţară, atrăgându-şi în plus ura înverşunată a muncitorilor georgieni, polonezi, ucraineni, finlandezi, tadjici, ceceni etc. Ce situaţie plăcută, ce fericire nemaivăzută, ce pildă deosebită de patriotism să fii sclav în propria ta ţară dar să te poţi lăuda că ai păstrat “unitatea” acesteia prin tratarea tuturor naţionalismelor în mod egal! Nu, domnilor adversari ai autodeterminării, noi nu luăm nicidecum sclavia drept fericire şi din această cauză nici nu o să tratăm naţionaliştii ca şi când ar fi toţi la fel de răi.

Aducând vorba despre autodeterminare deschidem totodată şi un alt subiect de mare importanţă pentru oricine se declară marxist sau de stânga, şi anume cel al compromisurilor, care da de altfel numele capitolului.

Absenţa caracterului de monolit al duşmanilor proletariatului, faptul că pentru proletariatul dintr-o anumită ţară sau naţiune nu toţi capitaliştii sunt la fel de răi chiar dacă toţi sunt răi, faptul că pentru cei exploataţi există nu doar duşmani ci duşmani principali şi duşmani secundari nu înseamnă doar concentrarea lor pe lupta cu duşmanii principali ci şi, în anumite condiţii, nu tot timpul dar în anumite condiţii, înseamnă necesitatea realizării unor compromisuri ale lor cu duşmanii secundari împotriva celor principali, compromisuri mergând uneori până la realizarea unei anumite colaborări. Compromisurile cu forţele sociale străine şi duşmane, compromisurile exploataţilor cu anumite grupări ale exploatatorilor nu sunt neapărat un rău cum cred cei care doresc cu tot dinadinsul să fie “mai de stânga decât Lenin”. Ele nu sunt neapărat un rău cum cred ultrastângiştii pentru simplul motiv că lumea nu este compusă din absoluturi ci este construită în mod dialectic, în veşnică mişcare şi transformare, cu elementele constitutive aflate într-o interdependenţă reciprocă ceea ce face ca ele să varieze în mod necesar atât de la o perioadă la alta cât şi de la un loc la altul. Dacă burghezia nu este un bloc compact, nici tactica proletariatului şi tuturor celor asupriţi nu trebuie concepută în mod compact, iar compromisurile nu sunt de fapt o “trădare”, cum zic ultrastângiştii sau/şi anarhiştii, ci sunt o necesitate a luptei, nu o abatere de la ea ci o ducere a ei în mod consecvent. Exemple de compromisuri întâlnim destule în istoria luptei internaţionale a muncitorilor, ele mergând de la o atenţie mai redusă acordată luptei cu un anumit duşman mai puţin important până la tratate de pace sau de alianţă cu acest duşman mai puţin important. Trădarea nu este o urmare a compromisului ci este o urmare a compromisului prost făcut. “Sunt compromisuri şi compromisuri”, spunea Lenin. În calitatea noastră de marxişti dialecticieni “trebuie să ştim să analizăm situaţia şi condiţiile concrete ale fiecărui compromis” ⁸, trebuie să vedem în ce măsură te apuci de un compromis bun, adică de unul încheiat cu un duşman secundar şi în ce măsură te apuci de unul rău, adică unul încheiat cu un duşman principal. Diferenţa între duşmanul principal şi secundar nu e doar o simplă diferenţă de nuanţă ci şi, fiindcă lumea e dialectică şi trecerea cantităţii în calitate e o lege a sa fundamentală, totodată, diferenţa între consecvenţă şi trădare. Între două rele se impune uneori să-l alegi pe cel mai mic, aceasta este o zicală foarte înţeleaptă. Dar care anume dintre ele este răul mai mic, aceasta este nu important ci extrem de important de văzut şi valoarea oricărui lider revoluţionar se măsoară în funcţie de acest lucru. Eşti lider bun dacă ştii să identifici răul mai mic şi devii inevitabil unul prost dacă nu ştii să îl identifici. Pentru lupta revoluţionară a proletariatului aceasta este o chestiune de viaţă şi moarte.

Spre exemplu în perioada primului război mondial (adică a primului măcel imperialist mondial) marxiştii consecvenţi, în frunte cu Lenin, au criticat în mod nimicitor pe “marxiştii” englezi, francezi, italieni, germani sau ruşi care au înţeles necesitatea de a face compromisuri în sensul frontului comun cu burghezia proprie împotriva celei străine, pe “marxiştii” germani care au dedus din combaterea ultrastângismului că e necesar să se alieze cu burghezia germană împotriva celei engleze sau franceze, pe “marxiştii” francezi care înţelegeau combaterea ultrastângismului în sensul unirii cu burghezia franceză împotriva celei germane, pe “marxiştii” ruşi care înţelegeau combaterea ultrastângismului în sensul unirii cu burghezia şi moşierimea rusă împotriva burgheziei şi moşierimii germane sau austro-ungare. Ultrastângiştii trebuie să înţeleagă - nu pentru că au făcut compromisuri i-a biciuit Lenin pe “social-şoviniştii” gen Kautsky, Guesde, Plehanov ci pentru că au făcut compromisurile greşite, pentru faptul că nu au stăpânit arta dialectică de a discerne între duşmanul principal şi duşmanul secundar. De ce, s-ar putea întreba ei? Pentru că Germania, Franţa, Rusia, Anglia, Japonia etc. erau ţări de un anumit tip, de tipul imperialist, de tipul “lumii întâi” de care am vorbit în primul capitol, iar în cazul ţărilor imperialiste duşmanul principal al muncitorilor este întotdeauna burghezia “proprie”, burghezia “propriei” naţiuni, adică burghezia germană pentru muncitorii germani, burghezia franceză pentru muncitorii francezi, burghezia rusă pentru muncitorii ruşi etc. În cazul acestor ţări lupta muncitorilor cu burghezia proprie are prioritate absolută, ea trebuie să treacă pe primul plan nu doar în cazul luptei acesteia cu burghezia separatistă a vreunei naţiuni asuprite dinăuntrul acelui stat dar şi în cazul luptei cu burghezia unei ţări străine. Spre exemplu, lupta muncitorilor ruşi cu burghezia proprie (precum şi cu moşierimea, laică şi clericală, proprie) trebuie să aibă prioritate nu doar în cazul luptei acestora cu burghezia şi moşierimea poloneză sau cu burghezia şi moşierimea georgiană care doresc separarea de imperiu dar şi în cazul luptei cu burghezia şi moşierimea unei mari puteri străine cum era Germania, mai ales când această luptă se duce nu pe străzile Moscovei sau Petrogradului ci la mii de kilometri depărtare, prin părţile austro-ungare ale Galiţiei. Spre exemplu, lupta muncitorilor englezi cu burghezia engleză trebuie să aibă prioritate nu doar în cazul luptei acestei burghezii engleze cu burghezia separatistă irlandeză care porneşte răscoale după răscoale ci şi cu burghezia unei mari puteri străine ca Germania, mai ales când această luptă se duce în tranşeele Flandrei dar chiar şi atunci când reprezentanţii acestei burghezii germane se aventurează cu dirijabilele până în inima celui mai mare imperiu de pe Pământ. Şi aşa mai departe.

Dacă este să se facă compromisuri, dacă e să ne aliem cu cineva în cazul acestui tip de ţări, atunci aceşti aliaţi nu pot fi decât, într-o negare completă a patriotismului de paradă afişat în numele sacului cu bani, reprezentanţii ori ai burgheziei imperialiste străine, ori ai celei ne-imperialiste a minorităţilor asuprite, chiar în cazul veleităţilor secesioniste. Dacă e ca noi, muncitorii şi comuniştii englezi să ne aliem cu cineva, dacă e ca noi, muncitorii şi comuniştii englezi, să alegem între două rele pe cel mai mic, atunci noi putem alege doar fie burghezia imperialistă cu care a noastră este în război (adică pe cea germană), fie cea a naţiunilor asuprite de la noi de acasă, chiar şi când ea recurge la odioasa armă a separatismului - vezi, în cazul de faţă, cea irlandeză. Burgheziei imperialiste engleze trebuie să-i declarăm război pe viaţă şi pe moarte chiar dacă este burghezia “noastră”, de ce? pentru că ea ne este deja ocupant, un ocupant infinit mai puternic şi mai periculos decât burghezia imperialistă germană care ocupă “doar” Belgia şi care pe noi ne deranjează din când în când cu zeppelinele. Are această burghezie imperialistă germană, deşi străină, atâta putere asupra muncitorilor noştri englezi cum are cea “neaoşă” engleză, îi exploatează ea oare atât de mult cum face aceasta? Se compară răul făcut de burghezia imperialistă germană, deşi străină, cu răul uriaş pe care ni l-a făcut burghezia noastră engleză în cei peste o sută de ani de când s-a cocoţat în fruntea societăţii? Există situaţii când cu răul mai mic nu este nevoie să închei nici un fel de alianţă, spre exemplu Lenin nu se alia cu separatiştii burghezi ai naţiunilor asuprite de Imperiul Rus, ba chiar afirma deschis că “… burghezia naţiunilor asuprite foloseşte în permanenţă lozincile eliberării naţionale pentru înşelarea muncitorilor…” ⁹ Sprijinul lui Lenin pentru principiul autodeterminării naţionale până la separare de stat nu însemna, după cum am arătat în alte lucrări, vreun sprijin pentru separatismul naţional al polonezilor, georgienilor, ucrainenilor etc. ci doar o concentrare pe lupta cu naţionalismul burghez rus, “velicorus”, cu şovinismul asociat conducerii de către clasele stăpânitoare ruse a imensului imperiu ţarist. Dar există şi situaţii când anumite acorduri cu acea grupare de exploatatori definită în mod just drept duşman secundar sunt necesare şi ar fi nu doar o dovadă de necinste din partea noastră dar şi de inducere a maselor în eroare dacă nu am recunoaşte acest lucru. Exista situaţii când prin forte proprii, şi chiar prin forţele combinate ale tale şi ale unor aliaţi mai de nădejde ca burghezia cum sunt mica burghezie şi semi-proletarii, pur şi simplu nu poţi învinge şi ai nevoie şi de ajutorul unor oameni care se potrivesc mai mult definiţiei clasice a capitalistului decât un mic patron. Exista situaţii când alianţa cu burghezia imperialistă străină e chiar necesară, chiar daca ea, bineînţeles, rămâne pentru noi un duşman. Stângiştii vor obiecta, dar exista situaţii când viaţa însăşi te îndeamnă la o asemenea alianţa. Stângismul, la fel ca şi oportunismul de dreapta, nu înţelege viaţa, nu înţelege dialectica. Deviaţionistul de stânga nu vede decât duşmanul pe termen lung dar ignora duşmanul pe termen scurt, la fel cum deviaţionistul de dreapta vede doar duşmanul pe termen scurt şi ignoră duşmanul pe termen lung. Ambii sunt, în mod obiectiv, trădători ai revoluţiei - deviaţionistul de stânga trădează pentru ca vede doar sarcinile viitorului (socialism, comunism, exproprierea tuturor capitaliştilor) dar ignoră sarcinile prezentului (lăsare pe planul doi a luptei cu capitaliştii mai puţin răi sau alianţa temporară cu ei), iar deviaţionistul de dreapta trădează pentru că vede doar sarcinile prezentului dar ignora sarcinile viitorului.

Să dăm şi unul-două exemple concrete de compromisuri necesare, de compromisuri