Ofensiva anti-musulmană
Expansiunea economică asupra României este asociată (în mai mică măsură) cu cea demografică. O simplă răsfoire a hotărârilor de guvern din ultimii anii privind acordarea cetăţeniei române solicitanţilor, arată că pe primul loc se află (după românii din statul Moldova) evreii (israelieni sau de aiurea), urmaţi apoi la o relativă distanţă de arabi sau turci, şi, mai la urmă, de chinezi.
Această situaţie s-a regăsit în anii ’90 şi într-o adevărată concurenţă între instalarea capitalului evreiesc şi cel arabo-musulman în România, ceea ce nu poate decât să îngrijoreze Israelul, cu atât mai mult cu cât acesta are gânduri serioase privind viitorul economiei româneşti, cu atât mai mult cu cât israelienii consideră că „anti-semitismul“ european se datorează în mare măsură accentuatei prezenţe a etnicilor musulmani încetăţeniţi în Europa, ceea ce, chipurile, s-ar putea întâmpla şi în România.
Noul regim politic al anului 2005 de la Bucureşti, cu mulţi dintre miniştri instalaţi prin transfer direct din fotoliile organizaţiilor plătite de Sörös, cu un preşedinte ce se declară pro-israelian şi adept desăvârşit al politicii şi intereselor mondiale ale SUA, a adus o vizibilă atitudine ofensivă împotriva afaceriştilor arabi-musulmani ce activau de ani buni în România, cu precădere a celor sirieni, percepuţi ca agenţi secreţi ai acestui stat rival Israelului.
Parte dintre „arabii“ din România sunt însă de fapt în solda serviciilor secrete israeliene, având adesea chiar false identităţi, dar nu aceştia au fost ţinta oficialilor români. Sirianul Omar Hayssam este cazul cel mai cunoscut şi, în mare măsură, obiectul acestei campanii plănuite din afara României. Răpirea celor trei ziarişti români la începutul anului 2005 în Irak, deşi explicată cu probe fabricate de către autorităţi, nu este nici astăzi cu adevărat lămurită1.
Privind răpirea ziariştilor români să nu uităm că Irak-ul a reprezentat dintotdeauna un interes cu totul special pentru serviciile secrete israeliene, acest stat arab fiind şi astăzi împânzit de agentura Mossad, care - cel puţin principial - nu se dă înapoi de la a se travesti în insurgenţi sau terorişti musulmani. Cum se face că tocmai răpitorii din Irak, în frunte cu celebrul Hadgi, nu au fost inculpaţi de către autorităţile irakiene, americane sau române, ci numai cine trebuia, adică afaceristul sirian din România, exponentul cel mai reprezentativ de atunci al lumii afaceriştilor arabi musulmani, adevăraţii răpitori devenind martori şi colaboratori ai poliţiei irakiene?
Răpirea i-a fost atribuită încă de la început lui Hayssam, fiind cunoscut, ca şi tatăl său, ca ofiţer de informaţii sirian. Chiar înainte de acest scandal, un alt eveniment „minor“ avea să treacă neobservat: un ofiţer de informaţii din cadrul ambasadei Siriei în România murise subit într-un restaurant din Bucureşti, „în urma unui atac de cord“, s-a arătat oficial, fără a se demara vreo anchetă.
Contextul politic în care apărea evenimentul răpirii ziariştilor era cel puţin straniu. Era imediat după ce preşedintele Băsescu, într-o perioadă în care mai multe state îşi anunţau retragerea din Irak, declarase că prezenţa militară „de ocupaţie“ a României asupra irakienilor nu va înceta decât când va hotărî SUA, dar sondajele de opinie ce fuseseră deja efectuate printre români, deşi forţate la maximum să arate contrariul, arătau că 55% dintre români voiau ca trupele României să părăsească „coaliţia“ din Irak, puţini fiind cei care susţineau politica militară a puterii, restul populaţiei sondate nepronunţându-se.
Rezultatele sondajului au apărut pe prima pagină a ziarelor la o zi după răpirea ziariştilor români (adică chiar atunci când se anunţa şi răpirea, în mare grabă, total neobişnuit, răpita Marie-Jean fiind lăsată să transmită un SMS în momentul răpirii), ceea ce era menit influenţării opiniei românilor, ce trebuia să devină astfel ostilă lumii arabo-musulmane şi insurgenţilor irakieni, şi să susţină războiul.
„Scenariul răpirii ziariştilor români este unic pentru seria violenţelor de acest gen din Irak. Nimic nu se potriveşte. Totul este anapoda şi fără sens“, observa de la început presa românească (v. Ziua din 31 martie 2005). Chiar şi românca Simona Marinescu, fost ministru PD, una dintre cele mai experimentate personalităţi române prezente în Irak, se declara din primele zile extrem de sceptică cu privire la scenariul răpirii1. Mai mult, la un moment dat, ea a furnizat presei româneşti informaţii veridice ce răsturnau scenariul prezentat de la Cotroceni, ceea ce l-a înfuriat personal pe Traian Băsescu, care a cerut americanilor scoaterea acesteia din Irak. Ea îi mai făcuse neplăceri - cu un an în urmă - şi evreului american Philip Bloom (prietenul lui Băsescu), dezvăluind implicarea acestuia, alături de câteva firme israeliene, în rănirea şi moartea mercenarilor („agenţi de pază“) români în Irak.
Pe 12 aprilie, corespondentul Antenei 1, Mile Cărpenişan, dădea un interviu Jurnalului Naţional în care arăta, din cele mai sigure surse, că ziariştii se aflau din data de 4 aprilie în mâna forţelor americane, fapt dezminţit pe loc de Traian Băsescu. Mai târziu, în varianta oficială, atunci fuseseră transferaţi ziariştii de la „răpitorii buni“ la „răpitorii răi“, „adevăraţii terorişti“. Dacă, însă, erau adevărate şi informaţiile lui Mile (care avea să moară în scurt timp), înseamnă că nu aveam de a face cu altceva decât cu o operaţiune specială în care sunt implicaţi şi americanii, şi unele servicii de informaţii româneşti.
Preşedintele Băsescu, care s-a ocupat personal de „afacerea“ răpirii ziariştilor (fiind foarte probabil la rândul său intoxicat), spunea că soluţionarea „crizei“ s-a datorat sprijinului acordat României în această afacere de către un serviciu secret al unui important stat din Orientul Mijlociu, o referire indirectă la Mossad şi la Israel.
Nu putem să nu ne gândim că, dacă, la un moment dat, eliberarea ziariştilor români (ca şi a franţuzoaicei Aubenas), aflată în aceeaşi detenţie, nu ar fi fost mai utilă consolidării poziţiei unor înalţi agenţi de influenţă străină în structurile statului român, am fi avut în faţă tragedia morţii lor, spre a provoca ura românilor împotriva islamului.
Este ciudat, nu-i aşa, cum, odată întorşi în ţară, ziariştii au fost ţinuţi vreo 3 zile în „carantină“ departe de ochii presei, dar şi ai familiei, spre a fi lămuriţi să se constituie parte civilă împotriva lui Hayssam? La fel de ciudat este, cum vom vedea, faptul că Hayssam a avut sprijinul unui celebru avocat israelian în procesul pentru terorism pe care l-a avut în România, că a fost ajutat să fugă de către serviciile secrete şi că, odată scos din România, a fost stors de informaţii de serviciile israeliene.
Este un fapt notoriu acum că în „soluţionarea“ cazului, pe lângă serviciile secrete, a fost activ implicat Parchetul General al României, personal procurorul general Ilie Botoş (ce venise pe funcţie de la Cluj în 2003, numit de puterea anterioară regimului Băsescu), care a procedat la arestarea lui Omar Hayssam şi la instrumentarea mai multor dosare penale acestuia şi altor afacerişti musulmani.
Presa clujeană ar fi găsit răspunsul menţinerii încă multă vreme în funcţia de procuror general a obedientului Botoş de către Traian Băsescu (preşedintele dispunând de butonul destituirilor, numit „Monica Macovei“, nefolosit în cazul său decât după foarte mult timp):
„CV-ul lui Botoş este cu atât mai impresionant, cu cât experienţei obţinute în ţară i se adaugă cea obţinută în Italia şi SUA... Cu toate acestea, au existat destule voci care să-i ceară demiterea. Printre ele se numără reprezentanţii Partidului Iniţiativa Naţională (PIN) [al lui Cozmin Guşă], care au fost foarte nemulţumiţi de nesoluţionarea cererii de cercetare a presupuselor fraudări electorale de la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2004…
Cu toate că acestea nu sunt singurele cereri de destituire, Botoş ocupă în continuare înalta funcţie. Se pare că el a găsit un aliat în persoana preşedintelui ţării, Traian Băsescu. Iar «alianţa» lui Botoş cu preşedintele vine după excelenta colaborare dintre cei doi în cadrul crizei ziariştilor răpiţi în Irak. Atunci, prestaţia lui Botoş în cadrul celulei de criză a fost una mult lăudată. De asemenea, se pare că Botoş este menţinut în funcţie şi datorită legăturilor strânse pe care le are cu serviciul secret israelian Mossad şi cu serviciul secret american CIA. Gurile rele spun că într-o întâlnire de taină cu preşedintele Băsescu, Botoş a acceptat ca politica de cadre să se facă în conformitate cu indicaţiile venite de la Palatul Cotroceni.“1
Un alt „erou“ al „eliberării ziariştilor români a fost colonelul Sergiu Medar, şeful Direcţiei de Informaţii Militare din Statul Major General, ramura externă a Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei (DGIA), a cărei şefie o şi primeşte la doar câteva luni de la întoarcerea din Irak a ziariştilor, prin decretul semnat de preşedintele Băsescu.
Sergiu Medar era nepotul generalului Vasile Ionel. Cât timp Vasile Ionel s-a ocupat de armată în anii ’90-’91, au fost puse bazele unei serii de colaborări privind tranzacţiile de armament cu israelienii2, ca şi, sub acoperirea armatei şi a serviciilor ei informative, colaborarea cu reţeaua fraţilor Nassar, recruţii Mossad, privind traficul de armament şi ţigări. Când Băsescu devenea preşedinte, cum am văzut, fiica sa Ioana, cu ajutorul oamenilor reţelei Nassar are deschis magazinul La Casa Del Habanos, în incinta Hotelului Hilton, iar generalul Medar, pentru meritul salvării ziariştilor români din Irak, a fost avansat în noiembrie 2005 pe funcţia de consilier prezidenţial ca şef al Comunităţii Naţionale de Informaţii ci şi secretar al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT).
Informarea lui Sergiu Medar către ministrul PSD-ist al Apărării, Ioan Mircea Pascu (care îi solicitase expres „raportul“, aflând de întâlnire), în care, de fapt, nu raporta nimic important din cele discutate, găsind explicaţii însă de ce nu a purtat discuţia cu Traian Băsescu în locaţia despre care raportase anterior superiorului său, g-ralul Gh. Rotaru, şeful D.G.I.A. (şi unde trebuia să se afle instalată tehnica de ascultare). Scopul principal al întâlnirii, iniţiată de PD-istul mason Frunzăverde, era „folosirea serviciului secret al Ministerului Apărării pentru întărirea relaţiilor externe cu SUA ale Partidului Democrat“, dar Medar a reuşit să ascundă conţinutul discuţiilor.
Adus în armată de unchiul său în ’90, până în 1992 inginerul TCM-ist Sergiu Medar şi-a desfăşurat activitatea la Direcţia de Informaţii Militare, între timp urmând şi un curs postuniversitar de informaţii militare. În 1992 a fost numit adjunct al ataşatului militar al României în SUA, iar din 1996 i-a luat funcţia acestuia. Se consideră că din acea perioadă a devenit un intim al serviciilor secrete militare americane, ca şi al CIA. În acelaşi timp, Sergiu Medar devenise un apropiat al vârfurilor Partidului Democrat. El era omul lui Victor Babiuc, ministru al Apărării (şi important recrut al intereselor israeliene), sub ministeriatul lui Babiuc preluând funcţia de şef al Secretariatului ministerului (MApN). Tot atunci, datorită lui Babiuc şi celorlalţi lideri PD, cum ar fi masonul Frunzăverde, Medar a fost numit în 1999 la conducerea Direcţiei de Informaţii Militare1 din cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei (spionajul militar).
Cât timp Medar a funcţionat ca şef al secretariatului MApN, cu Babiuc în fruntea ministerului, au fost demarate marile contracte militare cu firmele israeliene, aşa cum sunt cele cu Elbit Systems - Israel, dar şi traficul clandestin cu armament, în colaborare cu Israelul, prin agentul Shimon Nahor, fost vice-amiral al armatei al statului evreu. În 2001, Sergiu Medar a mai fost lector asociat la Centrul Marshall din Garmish (Germania), finanţat şi coordonat de SUA (CIA), iar în 2004 lector asociat la Colegiul Militar de Informaţii din SUA.
În acelaşi an în care Sergiu Medar era cooptat de americanii de la „Marshall Centre“ (2001), deşi menţinut şef al structurilor informative ale armatei de guvernarea PSD-istă, el continua să aibă puneri la cale cu mentorii săi PD-işti, aflaţi în opoziţie. Ştiind că şefii săi ar afla oricum despre asemenea întâlniri, cum erau cele cu Traian Băsescu, el avea grijă să raporteze ierarhic întâlnirea, motivând întâlnirile cu interesul naţional (raportând doar banalităţi din cadrul discuţiei). Observăm însă cum, aplicând regulile conspirativităţii, el purta discuţiile cu Băsescu în alte locaţii decât cele anterior stabilite, adică la restaurantul Trei Cocoşi (deţinut de Dorin Cocoş, soţul viitoarei consiliere de la Cotroceni a lui Băsescu).
Aşa zisul „Grup Operativ de Criză“, înfiinţat la Cotroceni în momentul răpirii ziariştilor români, a fost într-un fel precursorul embrionar al organismului ce avea să devină o centrală a spionajului românesc în mâna preşedintelui Băsescu, Comunitatea Naţională de Informaţii (CNI), înfiinţată în noiembrie 2005, dar clocită de la începutul anului.
Iată cum nişte răpitori „irakieni“ şi „terorişti sirieni“ au făcut ca preşedintele Băsescu şi camarila, la comanda unei puteri străine atlantiste, să consolideze poziţia serviciilor secrete româneşti, reunindu-le sub o singură cupolă! Cei ce au „rezolvat cazul răpirii“, eliberând ziariştii români, au fost de aceea promovaţi în poziţii cheie, căci „preşedintele, spun surse din Administraţia Prezidenţială, a fost impresionat de Medar în timpul crizei ziariştilor-ostatici. Atunci, explică sursele citate, serviciul militar de spionaj ar fi oferit unele dintre cele mai preţioase informaţii Grupului Operativ de Criză“ (presa vremii).
Fapt uitat azi, imediat după răpirea celor trei ziarişti a fost declanşată o redeschidere o tuturor dosarelor penale vizând afacerile comerciale ale tuturor arabilor sau musulmanilor cu treburi pe la noi.
Acţiunea s-a declanşat la 15 aprilie 2005, când procurorul general Ilie Botoş a anunţat că „toate dosarele în care au fost implicaţi arabi şi în care, din diverse motive, nu s-a început urmărirea penală (NUP) vor fi instrumentate din nou“1. Şefii Mossad-ului nu puteau decât să îşi frece mâinile de mulţumire, căci se pare că specialiştii departamentului PAL reuşiseră să manipuleze autorităţile române. O importantă parte a noii oligarhii politice de la putere nu avea însă de ce să fie manipulată, mulţi dintre politicieni fiind adevăraţi agenţi de influenţă ai Israelului sau ai SUA, acţionând asupra României conform intereselor acestora.
Agenţi ai soroşismului şi ai puterii s-au grăbit să ideologizeze vânătoarea de arabi şi musulmani. Aşa era cazul istoricului Marius Oprea („vânătorul de securişti“), membru în conducerea Fundaţiei Soros din Bucureşti, care se lansase în ziarul Ziua cu o campanie împotriva „mafiei româno-arabe“, aruncând savant ideea că afacerişti arabo-musulmani din România alimentează terorismul mondial, căci „Osama ben Laden spunea că România a fost una dintre «bazele» sale de finanţare“, pretindea Oprea, deşi e greu de crezut că ar fi auzit cineva vreodată o astfel de afirmaţie. Şi având chiar şi o ţintă precisă, istoricul de soldă Soros îl indica pe „traficantul de ţigări“ din Timişoara, Zaher Iskandarani, ca aparţinând serviciilor secrete străine, adică ar fi ofiţer de informaţii sirian. Aşa că acesta a şi fost arestat, degrabă. El deranja, de fapt, prin concurenţă, afacerile Philip Morris, trust reprezentat la noi de masonul Peter Imre, intimul prieten al premierului de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, dar şi al liderului PD-ist Adriean Videanu, ce avea să devină primar al capitalei. Chiar şi firma lui El Ghadban (Top Brands Distribution), asociatul / patron al fiicei preşedintelui Băsescu atunci, distribuia ţigările Philip Morris.
Este neîndoielnică existenţa infracţionalităţii arabe în România, dar a politiza această problemă, a închide cu consecvenţă, peste 20 de ani, ochii la infracţionalitatea israeliană sau a „arabilor“ controlaţi de Mossad şi de CIA în România, bunăoară, este semnul unei orientări perfide a unor lideri vânduţi. În acelaşi timp, nefiind implicaţi în conspiraţia guvernamentală, alţi activişti ai societăţii civile au tras atunci semnale de alarmă corecte, că o asemenea atitudine vădit discriminatorie (de ce nu se reluau toate dosarele cu NUP-uri date în marile prejudicii economice, ci numai cele împotriva musulmanilor?), va avea „urmări extrem de grave în ce priveşte relaţiile viitoare dintre români şi arabi“ (spuneau Manuela Ştefănescu şi Valerian Stan de la Apador-Ch). Dar poate asta s-a şi dorit!
Recrut pentru Mossad.
Conform ziarului israelian Yedioth Ahoronoth din 7 septembrie 2006, Omar Hayssam ar fi fost recrutat ca agent secret al Mossad-ului, ce s-a folosit de infiltrarea acestuia în cercurile politice din România, ca şi de obţinerea altor informaţii. Susţinerea este năucitoare, având în vedere că acesta trecea, nu fără motiv, drept agent sirian, căci atunci când Hayssam a ajuns în România, încă din anul 1980, el a fost adus de Mahmud Farzat, unchiul său, care era atunci şeful serviciilor secrete siriene ce activau în Europa de Est.
După 1989, Hayssam a fost adus în Partidul Democrat Social din România (PDSR/PSD) al lui Ion Iliescu de către numitul Doru Mihai Giugula, care a lucrat în cadrul Securităţii şi s-a ocupat de paza ambasadei Israelului la Bucureşti, dar îl cunoscuse şi pe unchiul lui Omar Hayssam, care l-a pus în legătură cu Hayssam, pentru ca „tinerii“ să facă diverse combinaţii cu blugi, cafea, aur şi dolari. Trebuie să adăugăm că Giugula era principalul om din spatele lui Marian Vanghelie la organizaţia de Bucureşti a PSD-ului, al cărui tată evreu (al lui Vanghelie) este om de afaceri în Israel, că Giugula este totodată asociatul avocatului israelian Eitan Lapidot, fiind şi un apropiat al ex-parlamentarului Nati Meir (escroc evreu cu cetăţenie română şi israeliană). S-a vorbit chiar şi despre „legăturile de tip mafiot pe care, prin intermediul lui Nati Meir, Giugula le-ar fi avut în Israel“, soţia lui Meir fiind asociată serviciilor israeliene (Mafia securisto-arabo-evreiască din PSD, în Tricolorul 25.11.2005).
Cu spate politic asigurat la cel mai înalt nivel (l-a însoţit chiar şi pe preşedintele Iliescu într-o deplasare oficială în străinătate), Hayssam devenise în câţiva ani cel mai important om de afaceri sirian din România. Despre comunitatea oamenilor de afaceri sirieni din România, un procuror, care ar fi instrumentat mai multe dosare ale afaceriştilor arabi susceptibili de a finanţa terorismului, declara: „Sirienii şi libanezii sunt creierul grupărilor mafiote; palestinienii sunt oameni de legătură, iar irakienii, mai proşti, sunt aduşi doar ca să înfiinţeze firmele-fantomă prin intermediul cărora sunt produşi şi «spălaţi» banii murdari; după ce-şi îndeplinesc rolurile, pleacă din ţară şi dispar fără urmă“1. Avem astfel imaginea importanţei pe care o putea avea Hayssam - fie că era deja racolat sau nu - pentru serviciile secrete israeliene, care ştiau că Hayssam avea legături cu cele mai înalte eşaloane din Siria, inclusiv cu preşedintele sirian, prin relaţiile de familie cu ministrul sirian al Apărării, Mustafa Tlas.
Momentul răpirii ziariştilor români în Irak a însemnat apogeul „carierei“ politice a lui Hayssam. Fie că a fost implicat în operaţiune, fie că mai multe servicii secrete şi-au dat mâna spre a-l inculpa şi apoi a-l manipula (inclusiv serviciile româneşti), în apărarea lui Hayssam sare celebrul avocat israelian Mordechai Tzivin, care se zbate să îl scape de procesul penal care i se deschisese, lui şi asociatului său, Mohamed Munaf, şi să îl elibereze din arestul românilor.
Arestat fiind, Hayssam s-a apucat să facă ample declaraţii procurorului Ciprian Nastasiu despre o amplă reţea de traficanţi de arme cu care lucrase, ce includea şi doi cetăţeni moldoveni care procurau armament din Transnistria şi doi israelieni, celebrii Shimon Naor şi Victor Bout.
Procurorul Nastasiu era la acea dată şeful adjunct al uneia dintre cele mai importante direcţii a Parchetului General, Diicot-ul, fiind îndeobşte presupus ca ofiţer sub acoperire al SRI-ului. Dealtfel, şi soţia sa era cadru SRI, angajată la SRI Grădiştea (unitatea de formare a cadrelor), iar ceea ce a urmat a ridicat suspiciunea că a fost o operaţiune a serviciilor secrete, vizate fiind Mossad-ul şi elemente din SIE şi SRI.
Implicarea organizaţiilor mondiale evreieşti
în acest caz apare ca o certitudine, după apariţia destăinuirilor procurorului de caz, care, în martie 2006, a primit de la procurorul general Ilie Botoş o scrisoare adresată ministrului de externe M. Răzvan Ungureanu din partea „Conferinţei Preşedinţilor Principalelor Organizaţii Americane Evreieşti“, cu sediul în New York, semnată de vicepreşedintele executiv Malcolm Hoenlein. „Scrisoarea - relata procurorul Nastasiu - cerea ca ministrul Mihai Răzvan Ungureanu să se întâlnească cu un avocat, Motty Tzivin, care îl reprezenta pe Omar Hayssam şi pe familia acestuia... Secretarul de stat Teodor Baconski a transmis cererea de la MAE la biroul procurorului şi, în fine, documentul a ajuns la mine... Ciudat să vezi o scrisoare de la un important grup evreiesc-american îngrijorat de soarta unui musulman siriano-român traficant de arme...“ 2.
Cu această ocazie procurorul avea să afle că, într-adevăr, „un avocat pe nume Mordechai Tzivin, cu diminutivul Motty, venise în România de la Tel Aviv şi se întâlnise cu Omar Hayssam de trei ori în timp ce acesta era în închisoare, fără ştirea mea. Aceasta era o intervenţie directă în favoarea lui Omar, indicând faptul că Omar Hayssam prezenta un interes operativ pentru comunitatea americano-evreiască şi pentru israelieni. Tzivin este specializat în oferirea de servicii juridice israelienilor care erau arestaţi în afara Israelului.“
De obicei, Mordechai Tzivin se ocupă cu apărarea prizonierilor şi deţinuţilor israelieni, implicaţi în diverse infracţiuni în afara graniţelor Israelului, astfel că apărea destul de ciudată implicarea sa în acest caz.
„Din ce am aflat ulterior - adăuga procurorul -, Tzivin a sunat pe cineva de la Ministerul Justiţiei înainte de a i se permite să intre în penitenciar să se întâlnească cu Hayssam. Penitenciarul se afla sub jurisdicţia Ministerului Justiţiei. I s-a permis accesul în penitenciarul Rahova... Prima întâlnire Omar-Tzivin a avut loc pe data de 12 ianuarie 2006, înainte de operaţia lui Omar; o alta în jur de 1 martie, iar o a treia s-a produs după eliberarea sa din închisoare şi înainte de fuga din România. Acesta este un tipar care trimite la descărcarea de informaţii (debriefing): Tzivin obţinea informaţii de la Omar, în schimbul a... ceva.“
Datorită indiscreţiilor ulterioare ale lui Tzivin, ştim acum că a existat un interes real israelian pentru eliberarea lui Hayssam şi aducerea sa în Orientul Apropiat. Varianta publică israeliană este că „Tzivin a fost de acord să-l reprezinte [la Bucureşti] cu condiţia să coopereze cu Israelul, lucru cu care sirianul ar fi fost de acord“. Peste un an (în martie 2007) presa israeliană (ziarul Ma’ariv) avea să dezvăluie voalat că israelienii au organizat fuga din România a lui Hayssam, vorbind despre existenţa înregistrării unei discuţii făcute în 2006 între avocatul israelian Mordechai Tzivin şi o rudă apropiată a lui Omar Hayssam privind modul în care „un alt sirian“ va „evada“ din România, ca să scape de acuzaţia că a participat la răpirea unor jurnalişti.
Ca să se acopere implicarea directă a Mossad-ului, alt cotidian israelian, Yom L’Yom, adăuga în replică că „un înalt oficial român din cadrul serviciilor secrete a fost mituit pentru a facilita evadarea lui Hayssam din România“.
Totuşi, ambele ziare israeliene prezentau povestea că: „În perioada în care avocatul israelian Mordechai Tzivin l-a reprezentat pe Hayssam în procesul intentat de autorităţile române, Hayssam a acceptat verbal să colaboreze cu Mossad-ul şi s-a oferit să ajute acest serviciu să-şi facă legături mai strânse cu lumea arabă, în schimbul eliberării sale din închisoarea Rahova, unde era încarcerat. Familia lui a semnat chiar un contract scris în acest sens şi, se pare, mai mulţi sirieni milionari, prieteni sau rude ale numitului Hayssam, care au afaceri şi locuiesc în România, au acceptat această colaborare. În schimbul acestor servicii, avocatul Mordechai Tzivin i-a promis lui Omar Hayssam că va fi «ajutat» să părăsească teritoriul României“1.
Dostları ilə paylaş: |