Parteneriat strategic“ SRI-Mossad încă din 1992
Este foarte semnificativ faptul că după anul 1989, interesele israeliene în România au fost promovate prin asocierea ofiţerilor diverselor servicii secrete israeliene cu ofiţeri de informaţii români, activi sau în rezervă, sau chiar cu foşti şefi ai serviciilor secrete româneşti.
Cazul cel mai clar este cel al aşa-zisei „eminenţe cenuşii“ a Serviciului Român de Informaţii din perioada 1990-1994, colonelul Stelian Octavian Andronic. După ce la începutul carierei sale a condus rezidenţa (reţeaua) spionajului românesc din Israel, apoi pe cea din Olanda, col. Andronic a fost retras în ţară deoarece ar fi „reuşit“ să-şi deconspire agenţii în faţa contraspionajului local1.
Colonelul Andronic relata însă recent că în perioada anilor ’60, când conducea spionajul românesc în Israel, se împrietenise de fapt cu ofiţerii israelieni care trebuiau să îl urmărească.
Lucrând tot în cadrul DIE (centrala spionajului românesc în epocă), colonelul Andronic a continuat să aibă relaţii cu ofiţerii israelieni, atunci când s-a ocupat de unitatea specială 0107/AVS, structură ce avea o autoritate „discreţionară în cadrul Securităţii asupra operaţiunilor de comerţ exterior“, adică se ocupa cu operaţiunile valutare şi cu alimentarea conturilor secrete din străinătate în care au fost vărsate şi milioanele de dolari ale „Liaison Bureau“-ul israelian în schimbul evreilor „români“ emigraţi în Israel, operaţiune condusă din partea Mossad-ului de Dan Shaike (Ieshaiahu)2.
Prins tras pe dreapta de către conducerea DIE la „revoluţia“ din 1989, colonelul Stelian Octavian Andronic a fost reactivat rapid în cadrul nou creatului Serviciu Român de Informaţii, ce lua locul Securităţii. El era adus în SRI de către şeful acestui serviciu, Virgil Măgureanu, un controversat personaj emanat de „revoluţie“, care a devenit ulterior plecării din fruntea SRI reprezentantul în România al firmei israeliene Netafim1.
Adus în SRI în 1990 ca „profesionist“ pentru a organiza „noua Securitate“ românească, colonelul Stelian Andronic a fost încadrat în calitate de „consilier economic“ al lui Virgil Măgureanu, deşi, aşa cum a declarat el însuşi, era adus să îl ajute pe Măgureanu din umbră la conducerea şi organizarea serviciului secret românesc. Pentru a nu exista comentarii privind poziţia pe care a ocupat-o înainte în Securitate, a convenit cu Măgureanu să ocupe formal funcţia de „consilier al directorului general al SRI“ şi să fie cât mai puţin văzut de către celelalte cadre militare. Tot pentru a nu fi prea vizibil, el îşi instalase sediul sau „biroul“ pe str. Londra, sub acoperirea firmei fantomă Eson srl, firmă ce şi-a încetat la un moment dat activitatea ca urmare a unor semnalări ale presei.
Principalul scop al prezenţei colonelului Andronic în vârful SRI-ului a fost acela al desfiinţării conturilor secrete valutare şi a firmelor sub acoperire din străinătate ale Securităţii şi înfiinţarea altora, în acelaşi regim, ale SRI-ului. Totuşi, el a implicat în toată această activitate o colaborare cu omologii săi din Mossad, iniţiind totodată un parteneriat strategic secret cu Israelul în privinţa economiei româneşti, după cum singur avea să declare public în ianuarie 2008, în emisiunea tv ZigZag, asigurând intrarea prioritară a capitalului evreiesc (israelian mai ales) în România.
Chiar dacă operaţiunile colonelului Andronic şi ale SRI au permis şi crearea unei pături de capitalişti români născuţi sub cupola noilor servicii secrete româneşti (dar sub bagheta foştilor ofiţeri de Securitate), astfel încât să fie întârziată acapararea întregii economii româneşti de către capitalul străin, ele au condus totodată la favorizarea unui singur fel de capital străin, cel evreiesc.
Iată cum din poziţia de reprezentant al SRI, colonelul şi-a contactat, tot în 1990, prietenii pe care şi i-a făcut în serviciile secrete israeliene încă din anii când conducea rezidenţa spionajului românesc în Israel2.
„În această perioadă am desfăşurat şi acţiuni pe linia relaţiilor dintre SRI şi serviciile speciale israeliene. Am fost iniţiatorul primelor contacte directe din istorie între directorii acestor servicii şi participant la ele. Cu sprijinul a doi străini - un israelian şi un american -, am iniţiat, organizat şi participat la prima vizită, semioficială, a şefului SRI în Israel, unde s-au realizat primele contacte cu directorul Shin Beth şi cu alţi conducători ai serviciilor secrete israeliene. Deplasarea în Israel a echipei formate din şeful SRI, un translator şi cu mine a avut loc între 28 şi 31 octombrie 1992. Invitaţia [formală] ne-a fost făcută de o relaţie a mea, un om de afaceri israelian“, care ar fi informat şi serviciile speciale israeliene despre preferinţa românilor de a colabora cu ele, motiv pentru care şeful Shin Beth i-a trimis o scrisoare şefului SRI, solicitându-i o întâlnire în timpul şederii în Israel.
Toate comunicările şi aranjamentele vizitei în Israel a şefului SRI, Virgil Măgureanu, au fost făcute „pe cale particulară“, fiind folosite doar telefonul şi faxul de la domiciliul lui Stelian Andronic. „Chiar şi scrisoarea adresată de şeful Shin Beth directorului SRI mi-a fost înmânată de către o cunoştinţă a mea din Londra, care a trecut prin Bucureşti, venind de la Tel Aviv“, spunea acesta. Întregul program, pe ore, pe care avea să îl petreacă Măgureanu în Israel, inclusiv orele de somn în diverse hoteluri, a fost transmis în ultima clipă a plecării din Bucureşti de către Shin Beth pe faxul de acasă al lui Andronic.
„Programul vizitei, foarte bine organizat, a cuprins un traseu turistic, o rundă de discuţii şi o masă oferită de conducerea Shin Beth în orăşelul Herzlya, de pe ţărmul Mării Mediterane, precum şi un cocteil oferit de serviciile secrete israeliene în saloanele Centrului pentru Studii Speciale de lângă Tel Aviv. La cocteil au luat parte şefi ai serviciilor speciale israeliene şi ai centrului. Tot cu această ocazie, în sala de proiecţie a centrului ne-a fost prezentat un film documentar... A fost o vizită impresionantă, foarte bine pregătită de gazde şi după părerea mea, extraordinar de utilă pentru ambele părţi...
...Îmi amintesc împrejurările în care a avut loc prima întâlnire, neprogramată, şi discuţiile cu reprezentantul Mossad-ului în camera mea de la hotelul Hilton din Tel Aviv - continua istorisirea Andronic -. Iniţiativa întâlnirii a aparţinut conducerii Mossad, care şi-a manifestat dorinţa de a intra în contact cu serviciile noastre secrete şi a folosit ocazia prezenţei noastre semi-oficiale în Israel.“
Aşa se face că vizita israelienilor a fost întoarsă în scurt timp, venind la Bucureşti şi conducerea Mossad-ului şi cea a serviciilor de informaţii militare israeliene, ei fiind cazaţi la o vilă de protocol timp de 3 zile. Au avut loc o serie de discuţii secrete la care s-au pus bazele unui parteneriat româno-israelian (Mossad-SRI) pe probleme de spionaj, dar şi pentru intrarea capitalului israelian în România, pentru ca firmele evreieşti „să ajute“ economia românească. Aceasta înseamnă că SRI a sprijinit preferenţial firmele israeliene sau evreieşti de aiurea (susţinute de Mossad) în intrarea pe piaţa românească şi, mai mult decât probabil, în multe din privatizările româneşti efectuate în anii ’90.
Una dintre întâlnirile israelienilor cu ocazia acelei prime vizite s-a derulat la sediul ministerului Apărării de la Bucureşti, după care a urmat o „retehnologizare“ a armatei române, scump plătită evreilor.
În perioada în care colonelul Andronic încheia din partea SRI-ului acordurile „economice“ cu Mossad-ul, care presupunea şi înfiinţarea de firme comune sub acoperire, şef al Mossad-ului (director general sau „Însărcinat al Serviciilor Securităţii de Stat“) era Shabtai Shavit, care a condus Mossad-ul în perioada 1989-1996 şi care, aşa cum vom vedea în paginile următoare, desfăşoară în ultimii ani multiple afaceri în România, fiind susţinut şi asociat cu un fost coleg al colonelului Andronic, adică colonelul Constantin Cetinoiu, care după ce a lucrat în cadrul DIE, din 1990 a activat în cadrul SRI, ca şi Andronic. Cum am mai spus, însuşi Virgil Măgureanu a ajuns să lucreze pentru firme israeliene.
De la acel prim contact din ’92, întâlnirile periodice cu Mossad-ul, ca şi cu CIA, aveau să devină o regulă pentru conducerea SRI-ului. De exemplu, după ce în ianuarie 2007 a petrecut o săptămână în SUA pentru consfătuiri cu CIA şi FBI, George Maior, directorul SRI, a mai stat o săptămână şi în Israel, în februarie, întâlnindu-se cu şefii serviciilor secrete, respectiv ai Mossad şi ai Shabak (fostul Shin Beth).
Ofiţerii israelieni demarează afacerile româneşti
Deşi nu se cunosc public documentele care să ateste acordul SRI-Mossad oficializat în 1992, un fapt cert este că în anii care au urmat, o serie de „afacerişti“ israelieni cu grade militare în structurile israeliene sau simpli agenţi israelieni, au asaltat literalmente România, iar în anturajul acestora sau angajaţi ai firmelor israeliene se regăsesc ofiţeri „în retragere“ din cadrul Securităţii, ai SRI sau ai SIE1. Şi mai înainte, la 2 septembrie 1991, se semna la Ierusalim „Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Statului Israel privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor“, în condiţiile în care şi preşedintele român Ion Iliescu se afla într-o „vizită de stat în Israel“.
Din anul 1993, „Mossad trimitea în România o sumă de refugiaţi. Practica era curentă, o sumă de lucrători pensionaţi erau puşi la adăpost în afara patriei şi beneficiau de o rentă viageră pentru serviciile aduse Statului Israel. România era una din destinaţiile preferate, fiind o ţară ieftină şi sigură“1. Din grupul adus în România făcea parte Enrico Aidan, fost luptător în rezistenţa tripolitană, mai apoi lucrător la King David Hotel în Tel Aviv. La ideea acestuia se înfiinţează două societăţi, SC Queen Investments SRL şi Casa Vernescu SRL, proprietatea a două mari companii israelite, Queen Investements şi Double Contact. La conducerea acestora s-au regăsit mai mulţi foşti lucrători sau colaboratori ai serviciilor israeliene - Zwika Greenbaum, Chanan Schiffer, Freddy Robinson, Liviu Mandler (ultimii doi implicaţi în falimentarea şi preluarea băncii Dacia Felix), Enrico Aidan, Marius Salomon (evreu născut la Baia Mare, ulterior emigrat în Israel, lucrător al Mossad în Africa de Sud, pensionat şi refugiat în Bucureşti în cadrul programelor speciale de protecţie ale serviciilor israeliene). Prin aceste firme se înfiinţează cazinoul Casino Palace în Casa Vernescu de pe Calea Victoriei, în Bucureşti, clădire cedată de Uniunea Scriitorilor prin Mircea Dinescu (care a rămas prieten cu Freddy Robinson).
Alt vechi lucrător Mossad venit cu grupul la începutul anilor ’90 a fost Mircea Bleher (un evreu născut la Timişoara, fiu al lui Braha Bleher), care a servit ca pilot de elicopter în armata israeliană, fiind ulterior racolat de serviciile de informaţii. El a dat în România o serie de tunuri financiare prin firmele Best Service Com şi Pacific Motors, ce au făcut obiectul multor scandaluri: „Afacerea Skoda 2“, „Afacerea Daewoo“ sau „Afacerea Piaggio“, derulate cu ajutorul celei mai mari bănci de stat româneşti de atunci, precum BRCE-ul sau Bancorex-ul.
În acele vremuri ale anilor '90, când „janquetteria“ evreiască invada România, adică turismul jocurilor de noroc sau de gambling, existau doar „două cazinouri mari şi late, unde se jucau vouchere emise în Israel şi se ridicau câştigurile tot acolo“: Palace-ul de la Casa Vernescu şi cazinoul Blindo de la hotelul Sofitel - Word Trade Center, proprietatea unor foşti fotbalişti evrei, David Azulai, Eli Ohana şi Nissim Zoar, şi aceştia în legătura şi protecţia Mossad. Nici fiscul, nici autoritatea de reglementare şi control, nici presa nu se uita la ce bani se spală acolo, „că doar Clubul Presei se îndopa în Casa Vernescu“, cum a spus un participant.
În 1997, ziaristul Mihai Antonescu făcea PR pentru aceste afaceri evreieşti, dar ar fi fost implicat în demararea acţiunilor Poliţiei de frontieră de pe Aeroportul Otopeni, ce a desfăşurat un amplu control asupra unor grupuri de jucători evrei veniţi în turismul de gambling la cazinourile israeliene din Bucureşti, de la care a confiscat cca 100.000 de dolari. În urma acestui eveniment, Mihai Antonescu a fost ameninţat de jucătorii israelieni cu moartea şi astfel „devine brusc antisemit“ (scrie la săptămânalul Atac la Persoană, unde îi atacă pe evrei şi se alege cu o condamnare penală pentru instigare la ură de doi ani de închisoare cu suspendare).
Dar mahărul evreu nr.1 de la începutul anilor ’90 în turismul privat românesc, a fost româno-israelianul Marcel Bădescu.
Născut în România, Bădescu a fost ofiţer activ de rang superior în aviaţia militară română. În 1964, însă, el se transferă la proaspăt reorganizatul ONT Carpaţi (Oficiul Naţional de Turism), ce funcţiona în cadrul Ministerului Comerţului Exterior. Bădescu, etnic evreu vorbitor de limbi străine, a fost plasat ca „responsabil“ la „Departamentul Ghizi“, un obiectiv important al Securităţii statului, pentru care ghizii ce interacţionau cu străinii erau o sursă valoroasă de informaţii. În scurt timp Marcel Bădescu ajunge şeful ONT Bucureşti, perioadă în care era şi „consilierul“ rabinului-şef al evreilor din România, Moses Rosen1.
După cutremurul din 1977, Bădescu a emigrat în Israel, unde a devenit director pe zona România şi Europa de Est, în general, la Ophir Tours, atunci, ca şi acum, cel mai mare tour-operator turistic israelian. Din noua poziţie a ajuns unul din cei mai importanţi parteneri israelieni ai ONT Carpaţi, cu care a păstrat legături până în 1990, într-o evident foarte bună relaţie atât cu Mossad-ul (căruia era obligat să îi raporteze, conform regulilor statului evreu), cât, foarte plauzibil, şi cu Securitatea română.
Imediat după revoluţie, în 1989 Marcel Bădescu s-a întors din Israel în România, cu misiunea asumată de a pune bazele primei agenţii de turism private, ce a devenit astfel şi cea mai mare. Aşadar, în martie 1990, în plin centrul Bucureştiului, el a înfiinţat împreună cu fostul director general al ITHR (Întreprinderea de Turism Hoteluri şi Restaurante a statului socialist), Gh. Popa, un vechi colaborator al său, firma Nova Turism. Aducem aici mărturia personală că acest domn Popa era o legendă vie la acea vreme în turismul hotelier bucureştean al epocii şi, deşi debarcat de „revoluţie“, rămăsese cu relaţii uriaşe în domeniu, fiind un fel de eminenţă cenuşie de care ascultau mulţi din noii directori de la hotelurile din capitală. Astfel, pe când era condus de directorii Radu Nicolescu sau Stegaru, Hotelul Bucureşti asigura clandestin, gratuit, toată întreţinerea tehnică şi alte servicii pentru sediul Nova Turism. Aceşti directori, susţinuţi din umbră la numirea pe funcţii de către Gh. Popa (asociatul lui Bădescu) au încheiat şi susţinut prima privatizare (eşuată) a Hotelului Bucureşti (Radisson azi), cea din 1992 cu firma Pargest, deţinută de evreul Robert Azoulay, în asociere cu israelianul Eli Papouchado. Papouchado a rămas de atunci în cărţile privatizării până la final (2001), reuşind să ia hotelul în asociere cu alt israelian, Eliahu Rasin (hotelul fiind proprietate israeliană şi azi, dar operat de lanţul Radisson)1.
♣
Tot de atunci, mai exact din iunie 1992, datează şi privatizarea altui hotel bucureştean, Minerva, în favoarea israelianului Yhiel Rabinovici, zis şi Eli sau Ilie Rabinovici, care şi-a intersectat interesele cu binecunoscutul mai târziu Alexandru Bittner. Şi hotelul Marriott era atunci o structură neterminată de regimul ceauşist, predată de regimurile de după 1989, pe mai nimic, prin ONT, unor agenţi Mossad ciprioto-arabi, cum vom vedea.
Ofiţerii români pe mână cu cei israelieni în afaceri
Unul dintre aceşti ofiţeri români este generalul (r) Teodor Ileş, care a lucrat până în 1989 în spionajul comunist (DIE), iar apoi în cadrul SIE, până în 1999. Când lucra la DIE, el avea gradul de colonel şi era colegul colonelului Andronic, fiind implicat în operaţiunile de „aport valutar special“ (AVS).
El a fost implicat în crearea în anul 1992 a unei firme mixte între serviciile secrete româneşti şi un holding israelian, pe modelul descris mai sus de către colonelul Andronic. Aceasta este firma Felix Telecom, în care întreprinderea de calculatoare românească (de stat) ICE Felix controla 25% din acţiuni, ICE Terra (firmă a fostei Securităţi) 5%, Bancorex-ul 10% etc. Acţionarul majoritar, însă, ce deţinea peste 50%, era Telrad Telecomunication, holding israelian „care a investit logistică şi bani“ în Felix Telecom.
Dacă firmele româneşti de stat şi banca de comerţ exterior fuseseră toate implicate în operaţiunile unităţii de Securitate AVS (Aport Valutar), în spatele holdingului israelian se va vădi a fi stat un anume Rony Lerner, important ofiţer al Tzahal-ului, armata Israelului, transformat în dealer de armament şi om de afaceri.
În câţiva ani de la înfiinţare, Felix Telecom avea să fie practic înghiţită prin vânzări succesive de către diverse off-shore-uri controlate de israelieni, pentru ca din 2005, acţiunile să îi fie predate, treptat, generalului Ileş, folosit mai degrabă ca un paravan.
Generalul (r) SIE Teodor Ileş vorbeşte despre Rony Lerner în termeni amicali. Ei s-au cunoscut pe când ofiţerul român era încă activ în spionaj. „Şi Rony este ofiţer în rezervă. Nu ştiu, poate că el o fi şi acum în Mossad... Rony a venit şi în România, cu nişte afaceri. Cum cu cine? Cu Romtehnica, Romarm, Terra...“. (Firma prin care israelianul derulează vânzările de echipamente militare se numeşte Hightech Systems Ltd şi cooperează cu gruparea „rusească“ Rosvoruzheniye condusă de evreul Vladimiro Montesinos.)
În anii din urmă, fiind monitorizat de serviciile secrete româneşti, gen Ileş a fost „identificat ca având legături cu unele grupări financiare externe care spionează economic societatea naţională Romtehnica - traderul de armament al Ministerului Apărării (MAp)“. Generalul recunoaşte că l-a cunoscut pe avocatul israelian pe Mordechai Mintzer după 1990, când lucra în cadrul spionajului românesc (SIE). La rândul lui, Mintzer este omul de bază al traficantului de arme Rony Lerner. Mintzer administrează companiile off-shore în care îl reprezintă pe Rony Lerner, deschizându-i acestuia mai multe conturi în Elveţia, Israel, Luxemburg şi SUA: Leumi Bank-Israel, Fibi Bank-Elveţia, UBS-Elveţia, UBS-Luxemburg, Banque CAI-Elveţia, Bank of New York-SUA etc1.
Un raport din 2008 al Direcţiei de Supraveghere Militară (structura de contraspionaj a Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei) adaugă că firmele g-ralului Ileş se află în relaţie cu grupuri de interese care „prejudiciază operaţiunile de export/import cu produse speciale (tehnică militară), impun clauze dezavantajoase pentru M.Ap, permanentizează legături cu ofiţeri ai serviciilor israeliene de informaţii, sabotează unele operaţiuni comerciale ale Romtehnica, fac trafic de influenţă etc“.
Managerul Felix Telecom, care se numeşte Traian Mihu, a fost detaşat la această firmă din 1992 de la ICE Felix, ceea ce înseamnă că a lucrat permanent cu israelienii, după ce înainte de 1989 a lucrat cu Securitatea în cadrul operaţiunilor AVS, reprezentând ICE Felix.
Felix Telecom a asigurat „sistemele integrate de telecomunicaţii utilizate de SRI şi ziariştii străini“ în zilele summit-ului NATO de la Bucureşti din anul 2008, după ce ani la rând fusese furnizorul serviciilor secrete româneşti. „Armata plus toate serviciile de informaţii ale României sunt clienţii fideli ai firmei generalului (r). În timp ce contractele cu SIE şi SRI sunt clasificate, în numai trei ani Felix Telecom a încasat numai de la Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS) peste 4,6 milioane de euro. Din 15 contracte, şapte au fost încheiate fără licitaţie. Recent, Ministerul român al Apărării a decartat alte 2,7 milioane de euro în conturile Felix Telecom. SRL-ul a executat Sistemul de Intranet Militar, adjudecându-şi o aşa-zisă «licitaţie restrâns㻓1. Alţi „clienţi“ ai firmei israeliene: Parlamentul român, Guvernul, Garda Financiară, Direcţia Generală a Vămilor, Poliţia, Electrica, Transelectrica, Termoelectrica etc. Totuşi, din martie 2001 până în aprilie 2007, israelianul Mordechai Mintzer a fost administratorul Felix Telecom şi a avut astfel acces la secretele logistice şi banii serviciilor de informaţii de la Bucureşti.
Traian Mihu, managerul Felix Telecom se lăuda cu o afacere care este de fapt eminamente israeliană: Sistemul Naţional de Evidenţă a Populaţiei operat de Poliţia Română. Acesta însă, aşa cum am arătat în altă parte2, a fost implementat în România de israelianca Tonya Halpern, prin firma sa M.T.IL.ROM., care era agent AMAN şi Mossad în România, fiind implicată şi în privatizarea Hotelului Bucureşti (căminul parlamentarilor români) în favoarea altui grup israelian, în timp ce soţul ei, Moshe, a adus în România firma israeliană Elbit, împovărând armata română cu contracte de miliarde de dolari SUA pentru modernizarea elicopterelor de luptă şi a avioanelor MIG.
„Nu există un sistem mai mare - arăta Mihu -. A fost implementat în ’92 şi ’93. Doi ani am lucrat cu Ministerul de Interne. M-am inspirat din modelul sistemului din Israel. Ăia au un sistem extrem de bine pus la punct. Păi, m-am descoperit pe mine acolo: de câte ori am intrat în ţară, la ce hotel am dormit etc. Tot! Timpul de conectare al sistemului nostru este mai mic de 1,5 secunde. Ţine datele unei generaţii în urmă. E uriaş şi sofisticat. Acoperă tot“.
Deşi managerul de la Felix Telecom se lăuda că el a „proiectat“ sistemul, acesta nu numai că este israelian, dar a fost chiar implementat de către aceştia, respectiv de către Avi Aşman, de la M.T.IL. Enterprises Ltd-Tel Aviv. Să mai adăugăm că patroana firmei, Tonya Halpern este rudă cu unul dintre foştii directori generali ai Mossad, Isser Harel, pe numele său real Isser Halpern?
Faptul că astfel de firme au fost înfiinţate cu „binecuvântarea“ SRI-ului, este demonstrat de cazul unei alte firme a generalului Ilieş, Dosefa Import Export, pe care a înfiinţat-o în asociere cu un alt coleg al său din SIE, colonelul Gh. Horotan, şi despre care zicea: „Aveam avize legale de la M.Ap., de la SRI. Nu am vândut nici un cartuş. Am adus clienţi pentru Romtehnica. Vă daţi seama, eu aveam un nume...“.
Cazurile privind implicarea ofiţerilor de informaţii români în susţinerea afacerilor israeliene în România sunt de-a dreptul numeroase, putându-se vorbi despre un fenomen consacrat deja. Un alt asemenea caz este cel al colonelului DIE, apoi SIE, Dan Victor Bălăesh, care nu este trecut în rezervă nici azi, şi care reprezintă în România, prin cabinetul său de avocatură de la Bucureşti interesele afaceriştilor israelienilor Haim Tzutziashvili (care a dezvoltat în România lanţul de magazine sub franciza Fiorangelo şi intermediază investiţii imobiliare în România pentru companii din Israel) şi Ronny Bruckner, miliardar evreu care vrea să intre pe piaţa românească prin grupul său de firme Eastbridge şi voia să cumpere compania Titan Mar de la Adriean Videanu, după ce acesta nu mai era primar general al capitalei, din 2008.
Dostları ilə paylaş: |