Eugen cizek istoria literaturii latine

Strategia literară

Fedru avea încredere în talentul său artistic şi, ca atâţia poeţi romani, utiliza armele autoelogiului (4, epil. vv. 5-6). în realitate, valoarea artistică a fabulelor lui Fedru este foarte modestă. Poetul nu practică îndeobşte o adevărată analiză psihologică. El nu dezvăluie transformarea sentimentelor acestor personaje, evoluţia lor gradată. Personajele sunt rigid construite, imobile, fixate în gestul de a revela o concluzie moralizatoare. Animalele sunt evocate în postura lor tradiţională, esopică şi retorico-scolastică: mielul e timid, lupul abuziv şi lacom, vulpea şireată, asinul fanfaron şi josnic etc. Fedru nu izbuteşte să transfere naraţiile sale, din dimensiunile simbolico-convenţionale ale vieţii autentice, pe tărâmurile unei „realităţi" ficţionale, intrinsec constituite. Relevantă este şi comparaţia dintre fabula Văduva şi soldatul (A., 13) şi celebra anecdotă, cu acelaşi subiect, pe care o realizează Petroniu în povestirea aventurii matroanei din Efes (Satyr., 11l-l12). Naraţia lui Fedru se relevă monocromă, incapabilă să sugereze evoluţia caracterelor, pe când Petroniu străluceşte prin fabulaţia bogată, efectele acumulate, progresiunea psihologică. De asemenea, fabulistul nu simte natura, nu vibrează înaintea farmecului ei. El nu atestă graţia fabulelor lui Esop şi umorul lui Horaţiu.

Fără îndoială, Fedru era predispus la schematismul simplist de către vocaţia didascalică a discursului său poetic. Pe de altă parte, cum am mai arătat, ni s-au conservat îndeobşte cele mai şcolare dintre fabulele sale. însă poetul se emoţionează sincer, când evocă umilinţele îndurate de cei slabi. Nucleele narative se convertesc în mici scenarii, iar dialogul dintre personaje, schiţat în stil direct, comportă uneori o oarecare vivacitate. Când fabula lui Fedru devine naraţie cu subiect istoric, cum se întâmplă uneori, ca în anecdota referitoare la Pompei şi la soldatul care i-a jefuit bagajele (A., 9), discursul poetului devine mai lung, mai bogat în detalii, amintind de saturele lui Horaţiu.

Tendinţa lui Fedru spre concizie a fost pusă în legătură cu stilul nou. Totuşi, scriitura alegoriilor fabulistului este austeră, chiar aridă, adesea stângace, lipsită de pitoresc şi tributară, în chip manifest, primului clasicism latin, încă puternic în vremea alcătuirii fabulelor lui Fedru. Ne aflăm însă în faţa unui clasicism nereuşit din punct de vedere stilistic. Sunt foarte rari tropii, reprezentaţi mai ales de anumite epitete. Limba este clasică, dar învederează predilecţia pentru substituirea termenilor concreţi prin cuvinte abstracte. Metrica este impecabilă, însă senarul iambic era concomitent simplu, prozaic şi colocvial. El era versul folosit în mimi de Laberius şi Publilius Syrus, dar şi de dramaturgi romani, care îl utilizaseră în scenele vorbite pe tonul conversaţiei normale¹².

423

POEŢI Al SECOLULUI I d.C: MANILIUS, FEDRU Şl ALŢII

Receptarea lui Fedru

Valoarea artistică scăzută şi clasicismul prea uscat al fabulelor lui Fedru au determinat, cum am arătat mai sus, ignorarea lor, probabil voluntară, de mulţi autori antici. Mai târziu, în evul mediu, unele fabule se studiau în şcoli, din pricina adresei lor satirico-moralizatoare. Anumite fabule au fost prelucrate în proză, iar descoperirea efectuată de Perotti a stimulat interesul pentru poemele lui Fedru. Raporturi complexe de intertexţualitate s-au statornicit între fabulele lui Fedru şi operele lui La Fontaine, Florian, Lessing, Krâlov. în ce priveşte fabulele lui la Fontaine, se poate constata, în opera celebrului autor francez, scriitură variată, supleţe stilistică, umor şi, desigur, sentimentul naturii şi al pitorescului, pe care nu le întâlnim în discursul poetic al lui Fedru. în schimb, La Fontaine converteşte scenariile sale în dialoguri elegante, purtate de gentilomi.

în literatura română, teme tratate de Fedru emerg, filtrate de intermediul lui La Fontaine şi al altor fabulişti europeni, în scrierife lui Gheorghe Asachi, Al. Donici şi, mai ales, ale lui Grigore Alexandrescu. Aurel Tita şi Gheorghe Moraru au publicat traduceri ale ansamblului fabulelor lui Fedru, în 1966 şi, mai recent, în 1981 (în „Biblioteca pentru toţi").

Calpurnius Siculus şi alte egloge

Arcadia lirică, în versiune vergiliană, a obsedat pe unii dintre poeţii secolului I d.C. Ne referim mai ales la poetul bucolic Titus Calpurnius Siculus, libert şi protejat al familiei Calpurnilor şi poate de origine hispanică. Şi el trebuie să fi fost supus unor frustrări puternice, depăşite numai cu ajutorul complex pe care i l-a acordat ginta Calpurnilor. în pofida controverselor şi ipotezelor ingenioase cu privire la datarea vieţii şi activităţii sale, acest poet trebuie să fi scris şapte egloge sau bucolice, între 54 şi 58 d.C.¹³. De altfel Calpurnius Siculus transferă Arcadia într-o Sicilie imaginară.

Cadrul tematic este cel tradiţional, adică acela al întrecerilor de cânt, practicate de nişte păstori. Desigur, este vorba de poeme „mascate", abundente în aluzii la personaje şi evenimente contemporane. Intertextualitatea cu eglogele vergiliene este subliniată într-un fel chiar de autor. Personajul Corydon, sub care se travesteşte Calpurnius, se declară urmaş direct al păstorului Tityrus, adică al lui Vergiliu însuşi (Egl., 4, vv. 62-72). Calpurnius Siculus restituie, de fapt, observarea vieţii rurale şi ne plimbă pe meleagurile rusticităţii meridionale, unde vedem vinul nou care spumegă, vacile ce se culcă la umbră, copacul acoperind izvorul de la picioarele lui, contrastele vergiliene între soare şi umbră, între căldura toridă a verii şi răcoarea apelor etc. Calpurnius Siculus este un poet eminamente solar. De altfel în acest cadru bucolic păstorii, care îşi văzuseră respinsă iubirea, îşi deapănă elegiile sau susţin adevărate turniruri muzical-poetice. Deosebit de interesantă se învederează egloga a cincea, care se singularizează, în discursul liric calpumian, pentru că echivalează cu o Georgică miniaturizată: bătrânul Micon dă îndrumări agricole competente fiului său Canthus, îi indică îngrijirile care trebuie date oilor după tuns şi ce trebuie făcut în staule. De altfel Calpurnius Siculus a rămas îndatorat nu numai faţă de Bucolicele şi Georgicele vergiliene, ci şi faţă de Eneida pentru a potenţa romanizarea speciei lirice bucolice şi a o lega mai strâns de vremea sa.

Dar cum travesteşte el realităţile romane? Şi cât de autentice sunt trăirile calpurniene ale vieţii rurale? Răspunsul la a doua întrebare ni se pare simplu de dat. Dacă lăsăm deoparte mica Georgică mai sus evocată, unde aceste trăiri sunt genuine, în celelalte egloge universul pastoral

424

CALPURNIUS SICULUS Şl ALTE EGLOGE

imaginar se prezintă convenţional şi comportă numeroase anacronisme. Iubirile pastorale, durerile, geloziile şi speranţele, gesturile şi faptele devin în ultimă instanţă citadine, chiar rafinate, îşi diluează substanţa ţărănească. Se configurează un Roccoco ante litteram. Sentimentul viu al prieteniei, încrederea în resursele naturii ilustrează adeziunea poetului la epicureismul preconizat în cercul Calpurnilor. Mulţi păstori camuflează personaje ale Romei, a cărei viaţă galantă este de fapt abordată de Calpurnius Siculus. Iar atunci când, prin intermediul lui Corydon, poetul cere personajului Meliboeus să-l introducă la curtea imperială, adică în egloga întâi, Calpurnius Siculus are în vedere pe protectorul său, Calpurnius Piso, încă în relaţii excelente cu Nero. Şi, de fapt, Calpurnius Siculus introduce efectiv tema oraşului mare în poezia pastorală. De altminteri, numai patru egloge sunt „bucolici pure", merae bucolicae, deoarece celelalte trei, adică întâi, a patra şi a şaptea, comportă o manifestă inspiraţie politică, sunt puse în serviciul Imperiului şi al lui Nero, conţin accente encomiastice la adresa regimului, chiar mai insistente decât în alte opere literare ale vremii.

Calpurnius Siculus este adeptul clasicismului epocii, care dobândise unele trăsături barochizante. Stilul poetului este marcat nu numai de experienţa vergiliană, ci şi de lirismul lui Properţiu şi lui Ovidiu¹⁴. Nu lipseşte o anumită graţie rafinată în această poezie calpurniană a galanteriei.

Dar opinăm că i se poate atribui lui Calpurnius Siculus şi un poem straniu, „Elogiul lui Piso", Laus Pisonis, care glorifică meritele lui Calpurnius Piso, în aproape 300 de versuri. Poemul pare anterior eglogelor, scrise spre sfârşitul domniei lui Claudiu, însă atestă aceeaşi opţiune pentru o scriitură clasicizantă, până la un punct concesivă faţă de tendinţele epocii. Laus Pisonis nu comportă „farmecul" suav al bucolicelor calpurniene, însă încorporează o ardoare sinceră, capabilă să depăşească uneori tiparele encomiastice convenţionale'⁵.

în biblioteca din Einsideln s-au descoperit două egloge, conservate fragmentar şi alcătuite probabil nu de unul, ci de doi autori necunoscuţi. Filologii le cunosc sub numele de „Poemele Einsidlensice", Carmina Einsidlensia. Ele sunt inspirate de năzuinţa de a-l imita pe Calpurnius Siculus şi chiar pe Vergiliu sau Ovidiu. Prima eglogă pare alcătuită la sfârşitul anului 64 sau la începutul anului următor şi comportă aluzii la reconstruirea Romei (Carrn. Eins., 1, vv. 38-41). devastată de incendiul teribil, produs în 64 d.C. în vreme ce a doua eglogă a putut fi scrisă în 65 sau în 66 d.C.¹⁶. Ambele poeme implică o deghizare pastorală chiar mai transparentă decât cea a eglogelor calpurniene. Peisajul pastoral se înfăţişează ca foarte convenţional, pentru a include un cânt în serviciul Imperiului. Imitatorii se exprimă într-un limbaj clasicizant şi rigid, care nu poate egala graţia întrucâtva mai delicată a modelului calpurnian.

Caesius Bassus şi alţi poeţi

Informaţiile noastre despre poezia secolului I d.C. consemnează numele a diverşi poeţi lirici, epici, chiar satirici, din operele cărora nu s-au păstrat decât foarte puţine fragmente sau chiar nimic. Nero însuşi a fost un poet de valoare medie, din opera căruia s-a conservat cei puţin un vers, alambicat compus. Dintre aceşti poeţi se poate detaşa totuşi Caesius Bassus, elogiat de altfel de contemporanul său Persius (Sat, 6, vv. 2-6). Poetul a frecventat foarte probabil cercul cultural-politic stoic al iui Cornutus. Se pare că acest poet al anilor 60 d.C. ar fi scris două tratate teoretice, consacrate versificaţiei, care nu ni s-au păstrat: „Despre metri", De metris, şi un altul consacrat exclusiv iambului. în aceste lucrări, Caesius Bassus susţinea că toţi metrii ar proveni din hexametrul dactilic şi din trimetrul iambic. însă Caesius Bassus a scris şi o culegere de poeme „Liricele", Lyrica sau „Cărţi de lirice", Lyricorum iibri, din care ni s-au conservat puţine

425

POEŢI Al SECOLULUI I d.C: MANILIUS, FEDRU Şl ALŢII

fragmente. Cel mai lung dintre ele comportă o rugăciune lirică, adresată zeului Bacchus. Poetul invocă trecerea menadelor şi lui Bacchus: „liniştit te apropii de altare// Bacche, Bacche, Bacche". Se pare că Caesius Bassus privilegia peisajul câmpenesc şi imagistica rapidă, versul scurt, rafinat, care să regăsească, în pofida căutărilor savante, ritmuri italice spontane. Deşi precursor al neotericilor secolului al ll-lea d.C, Caesius Bassus a aderat la stilul nou, mai pregnant decât Manilius şi în opoziţie cu poezia clasicizantă îmbrăţişată de Fedru şi de Calpurnius Siculus¹⁷.

Tragicii minori şi Octavia

în timpul Imperiului timpuriu, mai ales în secolul I d.C, s-a desfăşurat o bogată activitate tragediografică, reflex manifest al predilecţiei romanilor pentru teatru. Din păcate, din aceste tragedii, cu o singură excepţie, nu ni s-au păstrat textele, încât nu dispunem decât de numele autorilor şi de informaţii răzleţe despre viaţa lor. însă titlurile tragediilor evidenţiază o preferinţă accentuată pentru mitul Atrizilor.

Dar cine sunt aceşti tragediografi? Mamercus Aemilius Scaurus - autor al tragediilor Atreus şi Agamemnon, obligat să se sinucidă, deoarece piesele sale făceau aluzii critice la împăratul Tiberiu {TAC, Ann., 6, 29, 3) -, Publius Pomponius Secundus - poet reputat (QUINT., Inst. Or., 10, 1, 98; TAC, Dial., 13,3; Ann., 5,8) - căruia i se atribuia, pe lângă Atreus, şi o tragedie pretextă etc. Cel mai important dintre aceşti tragediografi minori â fost însă Curiatius Maternus. Acest personaj al Dialogului despre oratori taciteic se bucura de o reputaţie deosebită (TAC, Dial., 11,l-3). Din informaţiile furnizate mai ales de Tacit, rezultă că Maternus alcătuise tragedii cu subiect grecesc, precum Medea, Agamemnon şi Thyestes, ca şi pretexte (Nero, unde era atacat mai ales Vatinius, favorit al ultimului lulio-Claudian, Domitius şi Cato, elogiu vibrant adus lui Cato din Utica).

în schimb, ni s-a păstrat tragedia Octaviei, soţia lui Nero, deci Octauia. Interesul principal al acestei tragedii rezidă în faptul că ea constituie singura pretextă romană, conservată până în zilele noastre. Această tragedie comportă numeroase enigme. Este ea oare o tragedie scrisă de Seneca, deoarece figurează în manuscrisele care conţin teatrul acestuia? Iar dacă răspunsul este negativ, cine şi la ce dată a alcătuit-o? Puţini cercetători au atribuit-o lui Seneca, deoarece filosoful din Corduba n-ar fi putut să-l reprobe vehement pe Nero, în timpul vieţii acestuia. De altfel, deşi autorul Octaviei se inspiră din dialogul De clementia şi din alte lucrări ale cordubanului apar diferenţe între concepţiile personajului Seneca şi ideile autentice ale fostului consilier al iui Nero. Pe deasupra, Octavia comportă aluzii clare la moartea Poppeei, a doua soţie a împăratului, şi chiar a lui Nero însuşi, survenită după sinuciderea obligată a lui Seneca. Diverşi cercetători au plimbat datarea tragediei prin cele mai felurite epoci şi au atribuit-o diferiţilor scriitori. Pare însă aproape sigur că Octavia a fost alcătuită la sfârşitul anului 68 d.C. sau chiar la începutul celui următor, în orice caz sub domnia lui Galba, de un entuziast promotor al memoriei Annaeilor, mai degrabă de către Annaeus Cornutus decât de Lucilius, pritenul şi corespondentul lui Seneca¹⁸.

426

TRAGICII MINORI Şl OCTAVIA

în această tragedie, Pseudo-Seneca (nume convenţional al autorului ei) înfăţişează repudierea Octaviei, în urma intrigilor ţesute de Poppeea, care îi va lua locul, în ciuda sfaturilor moderatoare ale lui Seneca. Ideile acestuia din urmă sunt pasionat difuzate în corpul tragediei. Dar Pseudo-Seneca se înverşunează împotriva întregii dinastii iulio-claudiene. Visurile, fantasmele, fantomele lugubre şi frustrările ocupă un loc important în discursul tragediografului. Cele două rivale, la statutul de soţie a împăratului, îşi contrapun nu numai interesele, ci şi visele. Onirismul Octaviei, o anumită violenţă, ca şi alte elemente atestă adeziune fermă, curajoasă, la poetica stilului nou, la contestarea tiparelor tragediei clasicizante. De aceea, personajele apar pe scenă mai ales pentru a debita monologuri. Sunt puţin numeroase dialogurile între eroii şi antieroii tragediei. Inovaţiile se afirmă chiar mai pregnant decât în teatrul senecan. Astfel, corul emerge scindat, căci e transformat în două personaje colective, antitetice: corul partizanilor Octaviei şi cel al suporterilor Poppeei. La rândul său, este dedublat personajul doicii, nutrix, sfătuitoare tradiţională a eroinei tragice. Octavia şi Poppeea sunt asistate fiecare de către o doică. Limba tragediei este manifest tributară tendinţelor stilului nou. Pseudo-Seneca nu atestă talentul literar al lui Seneca. Octavia a fost însă totdeauna receptată cu interes în literatura universală. în România, ea a fost tradusă de Ion Acsan, în volumul Terenţiu-Seneca, publicat la Bucureşti, 1965, în colecţia „Biblioteca pentru toţi"¹⁹.

BIBLIOGRAFIE: Jacqueline AMAT, Introducere şi note la Calpumius Siculus, Bucoliques, Pseudo-Calpurnius, Eloge de Pison, Paris, Les Belles Lettres, 1994; Eugen CIZEK, A propos de la littârature classique au temps de Neron, în Studii clasice, 10, 1968, pp. 147 şi urm.; L'epoque de Neron et ses controverses ideologiques, Leiden, 1972, passim; Istoria literaturii latine, Imperiul, 2 voi., I, Bucureşti, 1975, pp. 92-l03; Fabio CUPAIUOLO, Itinerario della poesia latina nel I secolo dell' Impero, retipărite, Napoli, 1978, passim; Francesco DELLA CORTE, Fedro. Le favole, Genova, 1945; Pierre GRIMAL, Le lyrisme a Rome, Paris, 1978, pp. 163-l67; 246-251; Lean HERRMAN, Octavie, tragedie pretexte, Paris, 1924; Istoria literaturii latine (14-l17 d.C), Bucureşti, 1982, pp. 39-58; 100-l18; 293-306; 336-346; Patrick KRAGELUND, Prophecy, Populism and Propaganda in the Octavia, Copenhagen, 1982; Franz-Frieder LUHR, Ratio und Fatum. Dichtung und Lehre bei Manilius, Frankfurt am Mein, 1969; Rene MARTIN - Jacques GAILLARD, Lesgenres litteraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, I, pp. 162-l64; 167-l69; 204-205; II, pp. 100; 106; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 535-539; 64l-642; Rene PICHON, Histoire de la littârature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 513-533; Gunther SCHEDA, Studien zur Bukolischen Dichtung der Neronischen Epoche, Bonn, 1969; Raoul VERDIERE, Le gen re bucolique a l'epoque de Neron: les „Bucolica" de T. Calpumius Siculus et les „Carmina Einsidlensia". Etat de la question et prospectives, în Aufstieg und Niedergang der romischen Welt, (32, 3), Berlin - New York, 1985, pp. 1846-l924.
NOTE

Pentru problemele alcătuirii şi datării Astronomicelor şi ale biografiei lui Manilius, vezi E. GEBHARDT, Zur Datierungsfrage des Manilius, în Rheinisches Museurn, 104, 1961, pp. 278-286; E. FLORES, Augusto nella visione astrologia di Manilio ed ilpmbiema delta cronologia degli Astronomicon libri, Napoli, 1962, passim; Eugen CIZEK, Poeţii secolului I d.C, în Istoria Kieraturii latine. Imperiul, I, Bucureşti, 1975, pp. 92-94; Fabio CUPAIUOLO, Itineraho della poesia latina nel I secolo dell' Impero, retipărire, Napoli, 1978, pp. 103-l04; Lucia WALD, Manilius, în Istoria literaturii latine (14-l17 d.C), Bucureşti, 1982, pp. 39-42.

Caracterizarea lui Manilius ca un anti-Lucreţiu apare ia Rene MARTIN - Jacques GAILLARD, Les genres litteraires a Rome, 2 voi., Paris, 1981, I, p. 204; vezi şi B.R, VOSS, Die Andromeda -Episode des Manilius, în Hermes, 100, 1972, pp. 413-434; E. CIZEK, Poeţi secolului I d.C, în Imperiul, I, pp. 93-94; F. CUPAIUOLO, op. cit, pp. 10l-l04; L. WALD, Mamlius, în Istoria literatum latine, pp. 43-48. Pentru prooerniile lui Maniiius, vezi Peter DAMS, Dichtungskritik bei nachaugusteischen Dichtern, disertaţie, Marburg Lahn, 1970. pp. 15-37

Vezi în această privinţă Ettore PARATORE, Sîona delta letieratura latina, ed. a 8-a, Rrenze, 1967, p. 535. Pentru obedienţa lui Maniiius faţă de propaganda Principatului, vezi Franz-Frieder LUHR, Ratio und Fatum. Dichtung und Lehre bei Manilius, Frankfurl am Mein, 1969, pp. 70-71.

Cum subliniază R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, p. 205. Pentru scriitura naniiiană, vezi şi E. CiZEK, Poeţii secolului I d.C, în Imperiul, i, p. 95; F. CUP/tiUOLO, op. cit, pp. 28-29 (care reliefează preferinţa lui Manilius pentru obscuritatea expreavâ); L WALD, ManiHus. în Istoria literaturii latine, pp. 50-56. Deşi Fr. LUHR, op, cit, p. V'A consideră Astronomicele ca un foarte important poem ştiinţific, receptarea iui a fost modestă. Doar autorul poemului Aetna l-a utilizat abundent. Apar totuşi reminiscenţe maniliene la Iuvenai şi la autori iatini de la sfârşitul Imperiului. Evul mediu a ignorat Astronomicele, dar umaniştii Renaşterii s au ocupat oarecum de ele.

Cum evidenţiază R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. ?15-216; vezi şi p. 205. Pentru acest poem în general şi stilul lui, vezi Siegfrid SUDHAUS, introducere şi Comentariu ia ediţia Etnei, Leipzig, 1898; P. DAMS, op. cit, pp. 44-53; Eugen CIZtK, L'epoque de Neron etses ccntroverses ideologiques, Leiden, 1972, pp. 255 şi 295; Poeţii secolului I d.C, în imperiul, I, 95-96; Roxana IORDACHE, Poemul „Aetna", în istoria literaturi' 'aţine, pp 30l-306. în ce priveşte Germanicus, vezi şi P. DAMS, op. cit. pp. 37-40. Pentru poemul iui Vagellius, vezi Luc DURET, Neron-Phaâton ou la temâritâ du sublime, m Revue des Etudes Latines. «6, 1968, pp. 139-l55.

Pentru trăsăturile şi emergenţa fabulei in literatura antică, vezi E. CIZEK, Fedru, în Impenul. \, p. 37; F. CUPAIUOLO, op. cit, p. 65; R. MARTIN - J. SAfLLARD, op. cit, !, p. 162.

Cu privire ia acaastă împărţire a fabuteior lui Fedru, vezi Janina VILAN-UNGURU, Fedru, în Istoria literaturii latine, p. 103; vezi şi R. MARTIN - J. 3Ml *RD, op. cit, p. 163.

Fedru însuşi declară: „Eu, ca să fiu întâiu!, nemaiavârtd putinţa,// Să nu rămână singur Esop mi-am dat siiinţa.// Nu-I pizmă; e doar râvna noi ticluiri să sa iu// iar dacâ-n lumea noastră latină o să fiu' ' Apreciat, puîea-vom sta-n cumpănă eu grecii" 2, epil., w. 5-9, t.ad. de Aurel Tita şi Gheorghe Moaru, Pentru originaliîaSea lui Fedru, vezi Janîna ViLAN-UNGURl^r, Originalitatea lui Fedru, în Studii de literatură universală, 6, 1964, pp. 294-305, Id, Fedru, în Isteria literaturii latino, pp.

428

NOTE

103-l04 (unde arată că Fedru a utilizat şi scrierile lui Publilius Syrus, ale tragediografilor romani, ale lui Lucreţiu, Catul, Vergiliu şi Ovidiu); pp. 112-l14 (iar pentru structura fabulei, pp. 109-l10); P. DAMS, op. cit, pp. 94-98; E. CIZEK, Fedru, în Imperiul, I, pp. 38-39; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit., I, p. 163. Pentru structura standardizată a fabulei, vezi şi F. CUPAIUOLO, op. cit, p. 67.

9. Cum reliefează Luigi ALFONSI, „Parva moralia'in Fedro, în Latomus, 23,1964, pp. 2l-29; pentru

universul lui Fedru şi codificarea lui, vezi şi Rene PICHON, Histoire de la littârature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 514-518; E. CIZEK, Fedru, în Imperiul, I, pp. 39-46; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 163-l64 (care utilizează critic ideile savantului danez Mortens NOEJGAARD); J. VILAN-UNGURU, Fedru, în Istoria literaturii latine, pp. 104-l11. Pentru poetica lui Fedru, vezi şi P. DAMS, pp. 96-l13.

10. „Poeta della plebe", după formula lui Augusto ROSTAGNI, Storia della letteratura latina, revăzută şi completată de Italo LÂNA, ed. a 3-a, 3 voi., Torino, 1964, II, p. 379.

11. R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, p. 164 exclamă: „Phedre est un conteur agreable, d'une inspiration volontiers anarchisante. Est-il le penseur profond qu'on nous invite â voir en lui? II nous semble permis d'en douter".

12. Pentru stilul lui Fedru, vezi R. PICHON, op. cit., p. 518; E. CIZEK, Fedru, în Imperiul, I, pp. 46-48; Pierre GRIMAL, Le lyrisme a Rome, Paris, 1978, pp. 246-247; F. CUPAIUOLO, op. cit, pp. 65-69; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 163-l64; 167; J. VILAN-UNGURU, Fedru, în Istoria literaturii latine, pp. 11l-l12 (aceeaşi autoare prezintă pe larg receptarea lui Fedru: ibid., pp. 114-l15).

13. în privinţa datării eglogelor calpurniene, vezi Raoul VERDIERE, La bucolique post-virgiliene, în Eos, 56,1967, pp. 161 -l85, mai ales p. 167; Le genre bucolique â l'ăpoque de Năron: Ies „Bucolica" de T. Calpurnius Siculus et Ies „Carmina Einsidlensia". Etat de la question et prospectives, în Aufstieg und Niedergang der romischen Welt, 32,3, Berlin - New York, 1985, pp. 1846-l924, mai ales p. 1872.

14. Pentru eglogele lui Calpurnius Siculus, vezi nu numai numeroasele lucrări ale lui Raoul VERDIERE, din care am citat în nota anterioară două articole, ci şi Gunther SCHEDA, Studien zur Bukolischen Dichtung der Neronischen Epoche, Bonn, 1969, passim; P. DAMS, op. cit, pp. 7l-83; Denise JOLY, La bucolique au service de l'Empire, în L'ideologie de l'imperialisme Romain, Paris, 1974 (fără pagini); E. CIZEK, Poeţii secolului I d.C, în Imperiul, I, pp. 96-98; Calpurnius Siculus, Carmina Einsidlensia şi Caesius Bassus, în Istoria literaturii latine, pp. 293-296; F. CUPAIUOLO, op. cit, pp. 104-l05; P. GRIMAL, Le lyrisme â Rome, pp. 163-l66; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, II, p. 100; 106 (în această ultimă pagină, cei doi autori francezi consideră egloga a patra ca pivotul întregii culegeri de poeme şi propun următoarele corespondenţe între Bucolicele calpurniene: l-7; 2-6; 3-5); Luigi CASTAGNA, // cârme amebeo della IVEcloga di Calpurnio Siculo, în Neronia 1977. Ades du 2-e Colloque de la Sodâtâ Internationale d'Etudes Nâroniennes, Clermont-Ferrand, 1982, pp. 159-l69.

15. Pentru datarea şi valenţele poemului Laus Pisonis, vezi P. DAMS, op. cit, pp. 87-94;, E. CIZEK, L'epoque de Nâron, pp. 67-68; Calpurnius Siculus, Carmina Einsidlensia şi Caesius Bassus, în Istoria literaturii latine, pp. 296-297.

16. Pentru datarea acestor egloge, vezi E. CIZEK, L'epoque de Nâron, pp. 202-204; R. VERDIERE, Le genre bucolique, pp. 191l-l913. în general, pentru Carmina Einsidlensia, vezi Dietmar KORZENIEWSKI, Die „Panegyrische Tendenz'in Carmina Einsidlensia, în Hermes, 94,1966, pp. 344-360; Gunther SCHEDA, Nero und der Brand Roms, în Historia, 16, 1967, pp. 111'1t5; F. CUPAIUOLO, op. cit, p. 105; P. GRIMAL, Le lyrisme a Rome, pp. 166-l67.

17. Pentru Caesius Bassus, vezi H. KEIL - G. JURGENS, Obseruationes in Caesium Bassum et Attilium Fortunatianum, Halle, 1880, passim; E. CIZEK, Poeţii secolului I d.C, în Imperiul, I, pp. 98-99; P. GRIMAL, Le lyrisme â Rome, pp. 248-251.

18. Atribuirea Octaviei lui Seneca a fost preconizată, între alţii, de Ed. FLINCK, De Octaviae praetextae auctore, Helsingsfors, 1919 şi de Francesco GIANCOTTI, L'Octavia attribuita a Seneca, Torino, 1954. Cele mai judicioase ipoteze privitoare la datare şi la autorul tragediei au fost enunţate de Vincenzo CIAFFI, intorno all'Octavia, în Rivista di Filologia e di Istruzione Classica, 15,1937, pp.

429

POEŢI Al SECOLULUI I d.C: MANILIUS, FEDRU Şl ALŢII

246-265 şi de Patrick KRAGELUND, Prophecy, Populism and Propaganda in the Octavia, Copenhagen, 1982, pp. 38-61. Acest ultim cercetător consideră cu sagacitate Octavia ca o dammatio memoriae, întreprinsă împotriva lui Nero, şi stabileşte o relaţie organică între ideile lui Pseudo-Seneca şi sloganurile propagandei lansate sub domnia împăratului Galba.

19. Pentru structura şi trăsăturile cele mai pregnante ale Octaviei, vezi Jose Antonio SEGURADO £ CAMPOS, Seneca, personagem da Octavia, în Euphrosyne, 3, 1969, pp. 207-213; E. CIZEK, L'dpoque de Neron, pp. 361 -365; Florica DEMETRESCU-MATEESCU, Octavia, în Istoria literaturii latine, pp. 338-346 (la pp. 336-337 aceeaşi autoare prezintă pe scurt tragicii minori); Patrick KRAGELUND, op. cit., pp. 9-37; John Patrick SULLIVAN, Literature and Politics in the Age of Nero, Ithaca - London, 1985, pp. 60-73; Pierre GRIMAL, Le trableau de la vie politique â Rome en 62, d'apres L'Octavie, în Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco, Paiermo, 1991, III, pp. 1149-l158.
430
v ■: ^ti ' ■ • o .^c