Federatia sindicatelor libere din îNVĂŢĂMÂNT

Zeci de românce au ajuns în ultimii ani în Afganistan cu misiunea de a le convinge pe mamele afgane să-şi trimită copiii, şi în special fetele, la şcoală. Emilia Biolan şi Ana Maria Tamaş sunt două dintre ele.

Emilia Biolan este o femeie micuţă, de nici 45 de kilograme, a cărei aparenţă de fragilitate refuză, parcă, să se scuture, chiar şi după ce afli că a fost nu o dată, ci de două ori în Afganistan. Nici părul blond şi nici privirea blajină nu o ajută prea mult să arate a soldat.

În schimb, rămâi fără să vrei impresionat când o auzi cum povesteşte, fără să dea prea multă importanţă, că la un moment dat te obişnuieşti să cari echipamentul de 17 kilograme: puşca, vesta antiglonţ, muniţia, casca de protecţie a soldatului aflat într-un „teatru de operaţiuni“, cum se numeşte în limbaj milităresc regiunea Zabul, din sudul Afganistanului.

La cei 31 de ani ai săi, Emilia Biolan (din Roşiorii de Vede) este un foarte experimentat sergent major. După facultate, în 2009, a intrat în Batalionul de Cooperare Civil-Militară „pe filiera indirectă“ cum spune ea, adică prin concurs, la subofiţeri.

Proiectul „Female Engagement Team“ (FET) era atunci doar la stadiul de idee, bazele lui au fost puse în 2011, când Emilia, la fel ca alte zeci de românce, a primit autorizaţia să plece în „teatrul de operaţiuni“.

„Ce-i trebuie unei fete să meargă la şcoală?“

„Am fost destul de sceptici la început: nu ştiam în ce măsură vom reuşi să ne îndeplinim atribuţiile, mai ales că femeile din Afganistan au un cu totul alt rol în societate decât cele europene. Dar ne-am zbătut şi am reuşit să facem ceva, am început cu şcolile de fete“, povesteşte Emilia, pe care am întâlnit-o într-o unitate militară de la marginea Bucureştiului. „Rolul diferit“ pe care îl are femeia în Afganistan înseamnă de fapt că femeile nu pot ieşi neînsoţite pe stradă. „Nici la piaţă nu merg, gătesc din ceea ce le aduce bărbatul acasă“, explică Emilia.

Afganii îşi trimit băieţii la şcoală, dar, de cele mai multe ori, nu şi fetele. Argumentul cel mai des întâlnit e „ce-i trebuie unei fete să meargă la şcoală, când ea urmează doar să se mărite, să aibă copii, să-i crească şi să aibă grijă de gospodărie?“.

„Mergeam acoperite cu o eşarfă pe cap“

Experienţa a fost asemănătoare şi pentru locotenent Ana Maria Tamaş (28 de ani, din Curtea de Argeş), care a fost în Afganistan în a doua parte a anului 2011, ca şef de „echipă de angajare a femeilor“, cum traduce ea FET.

„În Afganistan, femeile şi copiii reprezintă jumătate din locuitori, iar misiunea noastră era să stabilim o relaţie, un prim contact cu această parte importantă din populaţie. Nu a fost uşor, ţinând cont că femeile din coaliţie erau văzute acolo drept un pericol pentru cultura locală, unii spuneau chiar că le stricăm societatea. Femeile din zona în care am acţionat noi, în sud, în apropierea graniţei cu Pakistanul, erau foarte izolate, nu ştiau ce se întâmplă dincolo de gardul locuinţei lor. Ieşeau atât de rar din casă, că nu ştiau nici măcar că în zonă exista o clinică special pentru femei, cu personal medical calificat, inclusiv cu maternitate“, spune Ana Maria.

În aceste condiţii, faptul că FET-urile din România erau primite în gospodării reprezenta un mare succes. „Este absolut extraordinar că afganii din acea zonă izolată ne-au acceptat, că am putut intra în casele acelor oameni şi am putut să stăm de vorbă cu soţiile şi cu copiii lor. La discuţii, însă, capul familiei nu mai stătea, ne lăsa doar pe noi. Eram instruiţi să nu intrăm în ceea ce ei considerau a fi intimitatea familiei, mergeam pe schimburi de experienţă sau generalităţi: «Uite, la noi femeia se ocupă cu asta în viaţa de zi cu zi a familiei, la voi cum este?»“, povesteşte Emilia.

La primul contact cu familia, când trebuia primit acceptul bărbatului, capul familiei, pentru a intra în contact cu restul membrilor, erau luate unele precauţii, în afara escortei militare, care era, oricum, obligatorie.

„Mergeam acoperite pe cap cu o eşarfă; nu pe faţă, doar pe cap, ca să arătăm respect pentru cultura lor. La început, cele mai multe dintre femei erau acoperite cu burka, adică din cap până-n picioare, dar multe dintre ele au acceptat mai apoi să se descopere. Era un pas mare, arăta că le-am câştigat încrederea şi respectul. La rândul lor, pot să vă spun că aveau o mare curiozitate: cum de imaginea femeii este atât de «clară», i se poate ghici silueta. Noi apăream în pantaloni, în ţinută militară, aşa că imaginea noastră nici nu era aşa de clară. În plus, aveam tot echipamentul, arme cu noi, dar le-am spus: «Priviţi-ne ca pe nişte prietene, echipamentul militar e doar pentru securitatea noastră, nu ca să vă facem rău. Şi o să vă ajutăm în măsura în care ne daţi voie». Au înţeles lucrul ăsta şi ne-am apropiat“, explică Emilia.

„Li se impunea să stea acoperite şi în casă“

Aşa a aflat sergentul major Biolan că şi curiozităţile sunt reciproce: „Au întrebări legate de stilul nostru de viaţă: cum de femeile se plimbă libere pe stradă, au voie să muncească, să-şi facă singure cumpărăturile, toate aceste lucruri pe care ele nu le pot face. Ne întreabă despre copii: de ce merg fetele la şcoală, la ce le ajută... Noi le explicam că toate cunoştinţele de igienă le ajută să păstreze sănătatea familiei, că şi fetele pot face o carieră, pot avea propriile venituri. Mizam pe informaţiile care arătau cum poate fi îmbunătăţită viaţa familiei atunci când femeia este educată, a mers la şcoală“.

În familiile unde erau primite, româncele din FET-uri se întorceau cu daruri: caiete, creioane colorate, pixuri. „Pentru mulţi copii, cel mai mare cadou era că pot avea propriul caiet: îl însemnau cu numele lor şi nu mai trebuia să-l împartă cu nimeni“, spune Emilia.

Ideea trimiterii fetelor la şcoală era, totuşi, destul de greu de digerat pentru unii, îşi aminteşte Ana Maria Tamaş. „Era încă o influenţă destul de puternică a talibanilor în zonă. Normele talibane le impuneau să stea acoperite, chiar şi în casă. Iar ideea unei şcoli pentru fete a fost greu de acceptat, uneori. Într-o localitate, de pildă, şcoala pentru băieţi era în mijlocul satului, cu acces la toate utilităţile, în plus era asigurată şi securitatea elevilor, în timp ce şcoala pentru fete era la ieşirea din sat, pe un deal, fără aceleaşi facilităţi, iar un profesor îşi instruise fiica astfel încât aceasta să le poată preda fetelor“, exemplifică Ana Maria.

În alte locuri, şcolile pentru fete erau organizate în corturi ori, în cele mai fericite cazuri, astfel încât fetele şi băieţii să nu se întâlnească.

„Din lipsă de spaţiu, băieţii învăţau dimineaţa, iar fetele, după-amiaza. Am fost însă într-un sat, odată, în care şcoala nici nu exista, fizic. Fetele învăţau în corturi, astfel că erau restricţionate de vreme. Nu puteau învăţa decât în perioada caldă. Din octombrie-noiembrie până spre sfârşitul primăverii, şcolile din corturi nu puteau funcţiona. Şi cu toate astea am văzut corturi pline de fete care stăteau pe nişte preşuri, ori într-o magazie, în care, în spate, nu exista nimic altceva decât o grămadă prăfuită de lemne... Dorinţă, cel puţin la copii, este. Munca mare a fost să-i lămurim pe părinţi că merită, şi să mergem din sat în sat, şi din casă în casă, pentru a sta de vorbă cu oamenii“, spune Emilia Biolan.

Părinţii încep să înţeleagă rolul educaţiei

Ce argumente convingeau? „Cei mai mulţi înţeleg că educaţia aduce pentru fetele lor o altă condiţie socială. Mulţi consideră însă că învăţarea câtorva pasaje din Coran este suficientă pentru fetele lor, în timp ce copiii sunt, de fapt, dornici de informaţii şi de... altceva. Noi am propus la o şcoală de fete un proiect ce poate părea banal la noi: «Copiii au talent». Am scos la imprimantă nişte desene şi

le-am cerut să le coloreze cum voiau ele şi să interpreteze, să explice apoi desenul. Noi urma să le premiem pe cele mai talentate, scopul era să le stimulăm la competiţie. Până la urmă am rămas surprinşi cât de frumos au colorat şi cât le-a plăcut să participe la acest exerciţiu. În general prind foarte repede, sunt receptive, iar competiţia le-a ajutat enorm, au început să vrea mai multă şcoală decât să citească şi să interpreteze rolul femeii în societate, potrivit Coranului.“

Iar lucrurile evoluează destul de repede, a constatat Emilia. „Să ştiţi că de la prima la a doua misiune au apărut deja diferenţe. Concepţiile s-au schimbat uneori de la o lună la alta, iar cei mai mulţi dintre părinţi au început să înţeleagă care e rolul educaţiei în viaţa unui copil.“ ;

„Nu a fost uşor, ţinând cont că femeile din coaliţie erau văzute acolo drept un pericol pentru cultura locală, unii spuneau chiar că le stricăm societatea. “

„Femeile erau foarte izolate, nu ştiau ce se întâmplă dincolo de gardul locuinţei lor. Nici măcar că în zonă exista o clinică special pentru femei, cu personal medical calificat, inclusiv cu maternitate. “

Ana Maria Tamaş, locotenent, 28 de ani

„Pentru mulţi copii, cel mai mare cadou era că pot avea propriul caiet: îl însemnau cu numele lor şi nu mai trebuia să-l împartă cu nimeni. “

„Cei mai mulţi înţeleg că educaţia aduce pentru fetele lor o altă condiţie socială. Mulţi consideră însă că învăţarea câtorva pasaje din Coran este suficientă pentru fetele lor. “

Emilia Biolan, sergent major, 31 de ani

„Am înfiinţat o croitorie destinată strict femeilor“

Schimbările de mentalitate aduc uneori rezultate neaşteptate. „Un lucru extraordinar pe care l-am realizat noi acolo: am înfiinţat o croitorie destinată strict femeilor, la care lucrează doar femei. Am reuşit să-i convingem pe bărbaţi să-şi lase soţiile să lucreze astfel încât să poată obţine un venit, iar întreaga familie să aibă de câştigat. Când am pus bazele proiectului nici nu credeam că va avea o finalitate, iar până am plecat de-acolo, adică în decursul a numai câteva luni, aveau propria producţie. Am primit rochiţe pentru fete, costumaşe pentru băieţei, le avem şi acum, sunt expuse la noi în companie. Iar proiectul încă funcţionează“, precizează, mulţumit, sergentul major Biolan.

În fine, inevitabil, în astfel de întreprinderi se leagă prietenii dincolo de diferenţele culturale şi de barierele de limbaj. „Întâlnirile cu localnicii aveau loc de multe ori la elder acasă, un fel de primar, ca pe la noi“, râde Emilia. „E un lider al comunităţii, unul dintre cei mai bătrâni oameni din sat, care are şi o mai mare experienţă şi e privit, în general, ca un înţelept. El îi chema pe oamenii care aveau probleme, care aveau ceva de spus, oamenii de seamă ai comunităţii... Adunarea avea loc de obicei ori la elder, ori în faţa moscheilor, pe nişte covoraşe, unde ne aduceau tot felul de bunătăţi: ceai, stafide, alune, erau extraordinar de primitori, ţinând cont de sărăcia în care trăiau. Şi ca să înţelegeţi cum eram noi privite de cei mai mulţi: eram cândva în drum spre o localitate, unde mai fuseserăm o dată, iar un om din sat ne-a ieşit în faţă şi ne-a spus să plecăm, că n-am fi fost în siguranţă acolo. Probabil că intraseră insurgenţii acolo. Dar simplul fapt că ne-au avertizat a contat foarte mult pentru noi, arăta că reuşiserăm să le câştigăm încrederea.“

Gulam Faruq Wardak, ministrul afgan al Educaţiei:„Există otrăviri, atacuri cu acid, dar fetele merg la şcoală“

Gulam Faruq Wardak (54 de ani) are o poveste tipică pentru mulţi dintre liderii actualului stat afgan. A luptat cu arma în mână contra regimului impus de URSS la Kabul, şi-a abandonat studiile universitare de farmacie de la Kabul după invazia sovietică de la sfârşitul anilor ’70, s-a refugiat în Pakistan, unde şi-a terminat în cele din urmă şi studiile universitare, în anii ’80. S-a întors acasă după ce ţara a fost scoasă de sub puterea talibanilor în 2001, iar din 2008 este ministru al Educaţiei. Gulam Faruq Wardak a fost unul responsabilii invitaţi la Reuniunea la Nivel Înalt pentru Educaţie şi Dezvoltare din Bruxelles. El a acordat un interviu colectiv jurnaliştilor invitaţi la reuniune. Cele mai multe din întrebările pe care urmează să le citiţi au fost puse de „Weekend Adevărul“.

Care mai este situaţia educaţiei pentru fete în Afganistan?

Gulam Faruq Wardak: Problema diferenţelor între sexe în sistemul nostru şcolar s-a redus foarte mult. Este vorba, în ultimii 10 ani, de o evoluţie fără precedent: am crescut procentajul fetelor care merg la şcoală de la 0% la 41%. Să vă spun altfel: acum 10 ani aveam zero fete într-un milion de elevi, acum avem aproape 5 milioane de fete în 10 milioane şi jumătate de elevi. Chiar şi în zonele în care există ameninţări n-am aşteptat să vină pacea ori stabilitatea în regiune pentru a face schimbări, dimpotrivă, ne-am asumat unele riscuri şi am vrut să aducem pacea prin intermediul educaţiei. Iar de cele mai multe ori, exact asta s-a şi întâmplat: am redeschis peste 700 de şcoli care fuseseră închise din cauza lipsei de securitate.

Dar fetelor nu le e teamă să meargă la şcoală?

Există incidente, otrăviri, atacuri cu acid, sunt cunoscute în lumea occidentală, iar presa le-a prezentat pe larg, dar, în cele din urmă, insurgenţii nu au reuşit să le oprească pe fete să meargă la şcoală. Fetele sunt curajoase, ştiu că au susţinerea întregii noastre naţiuni, aşa că merg la şcoală, iar prezenţa lor este foarte bună, în ciuda tuturor ameninţărilor.

Care mai e situaţia în universităţi?

Procentajul femeilor în educaţia superioară s-a schimbat în mod clar: de la zero a ajuns la aproximativ 27% din totalul studenţilor din Afganistan.

Ce perspective au studentele la absolvire? Guvernul dumneavoastră este pregătit să le ofere o slujbă?

Din perspectiva mea, educaţia pentru fete nu e orientată atât de îngust, încât să fie măsurată doar prin oportunităţi de angajare. Din punctul meu de vedere, educaţia este un proces care aduce abilităţi noi unei persoane, îi maximizează potenţialul, astfel încât să devină un membru valoros al societăţii.

Există destule profesoare în Afganistan?

În general nu avem destui profesori şi există probleme mai ales cu recrutarea femeilor-profesor. Dar ce pot să vă spun este că suntem deschişi cooperării cu toate iniţiativele internaţionale care sunt interesate de rezolvarea acestei probleme.

Ce se va întâmpla după 2014 (când trupele americane şi majoritatea celor internaţionale urmează să se retragă)?

Nu cred că vor fi efecte negative, nu va apărea o regresie. Agenda prevede o continuare a măsurilor luate anterior, sperăm să continuăm evoluţiile bune.

Nu vă e teamă de o revenire a talibanilor?

Revenirea talibanilor... să preia din nou controlul asupra ţării? Nu cred că este posibilă o astfel de variantă. Nu cred că mai vrea cineva aşa ceva, începând cu oamenii care trăiesc în Afganistan.

Aveţi în plan să înăspriţi sancţiunile pentru cei care le forţează pe fete să nu meargă la şcoală ori, mai rău, le ameninţă sau le atacă pe cele care merg?

Noi avem o abordare foarte sănătoasă, încercăm să educăm comunitatea, să stăm de vorbă cu cei care nu vor să-şi ducă fetele la şcoală. Reţeta noastră este să stăm de vorbă cu fiecare, iar prin schimbări treptate să răspândim educaţia până în colţurile ţării în care acest concept nici măcar nu a existat în trecut. În acest moment avem 3 milioane de copii de vârstă şcolară care nu au acces la o şcoală. Avem 9 milioane de adulţi care sunt, practic, analfabeţi. Avem probleme serioase, dar sperăm să le depăşim, cu ajutorul comunităţii internaţionale.

„Revenirea talibanilor... să preia din nou controlul asupra ţării? Nu cred că este posibilă o astfel de variantă. Nu cred că mai vrea cineva aşa ceva, începând cu oamenii care trăiesc în Afganistan.“

„Acum 10 ani aveam zero fete într-un milion de elevi, acum avem aproape 5 milioane de fete în 10 milioane şi jumătate de elevi.“

Gulam Faruq Wardak, ministrul afgan al Educaţiei

Cum duce UE fetele la şcoală în Somalia

Despre Somalia, europenii ştiu că în capitala Mogadiscio au loc frecvent atentate, că există piraţi somalezi şi că, în principiu, e un loc periculos. Ce nu se vede însă la televizor este că şi aici sunt mulţi copii care ar dori să meargă la şcoală, şi că unii din ei pot face asta, în zonele mai stabile, datorită programelor finanţate de donatori internaţionali, între care şi UE.

Prezentă la Reuniunea la Nivel Înalt pentru Educaţie şi Dezvoltare din Bruxelles pentru a prezenta un exemplu de bune practici, Nimo Abdilahi (32 de ani) e o tânără de origine somaleză, şcolită în Marea Britanie, la Manchester. Ea s-a întors acasă, în autoproclamatul Somaliland – relativ stabil, pentru a derula proiecte europene care-şi propun să aducă fetele la şcoală. Şi aici, ca şi în alte părţi ale lumii, părinţii îi trimit la şcoală pe băieţi, pentru ca ei, mai târziu, să poată avea un job şi să aducă bani.

Fata la o toaletă publică, „ruşine mare“

Concepţia generală e că fetele sunt mai folositoare acasă, unde ajută la muncile casnice, la gătit şi la curăţenie, în aşteptarea momentului în care se vor mărita, vor face copii şi vor continua să se ocupe de muncile casnice. În plus, pentru o fată care merge la şcoală, viaţa poate fi destul de complicată. Băieţii îi vor striga pe stradă că nu are nevoie de învăţătură ca să ştie cum să gătească şi să cureţe casa.

Dintr-un anumit motiv, pe care nici măcar o somaleză nu ar şti cum să îl explice, a povestit Nimo în faţa jurnaliştilor europeni, „e ruşine mare“ ca fata să fie văzută mergând la o toaletă publică. Ori să mănânce în public. Iată de ce multe fete nu mai vin la şcoală de la un moment dat. Aici au intervenit programele Uniunii Europene. „Trebuie să ai fondurile şi determinarea de a face ceva, înţelegând realitatea de pe teren“, spune Nimo Abdilahi.

Condiţii mult mai bune

Ideea care a crescut numărul fetelor care merg la şcoală zi de zi, de la foarte puţine la peste 30% în ultimii patru-cinci ani, a fost crearea unor spaţii speciale pentru fete: au toalete, pe model occidental, deci mai bune decât cele tradiţionale, îngropate, pe care le ştiu de-acasă; o zonă de relaxare, cu covoare pe jos şi spaţii de stat, unde pot asculta muzică ori se pot ruga fără să fie deranjate, şi un spaţiu de studiu unde îşi pot face temele fără să se teamă că ar putea fi admonestate pentru asta.

Băieţii din şcoală au fost la început curioşi, veneau să vadă tot timpul ce se întâmplă în acest spaţiu, dar, cu timpul, s-au obişnuit şi s-au consolat cu ideea că e un spaţiu pentru fete, aşa că ei, ca bărbaţi, nu îl pot găsi interesant.

100 de elevi într-o clasă

Taxa de şcolarizare, căci în Somalia şcoala nu e gratuită, e de 5 până la 10 dolari pe lună la o instituţie de stat, dar poate ajunge până la 50 de dolari pe lună, în cazul şcolilor private. Numărul elevilor dintr-o clasă poate fi la fel de mare la stat şi la privat: în jur de 100 de elevi.

Cea care face diferenţa e însă calitatea profesorilor. Explicaţia: UE finanţează şi cursuri de formare pentru dascăli, dar după aceea, puţini acceptă să mai rămână într-o şcoală publică, unde salariul e mic şi se plăteşte rar. Problemele din Somaliland seamănă, astfel, uneori, cu ce s-a văzut şi la case mai mari.

UE va cheltui miliarde de euro pentru educaţia copiilor săraci

Comisia Europeană lansează un program prin care speră să crească semnificativ, în următorii ani, numărul copiilor din toată lumea care au acces măcar la educaţia de bază: citit, scris, socotit.

La Reuniunea la Nivel Înalt pentru Educaţie şi Dezvoltare de la Bruxelles: în stânga, comisarul european pentru educaţie, Androulla Vassiliou FOTO: MOSTRA.COM

„În lumea noastră nimeni nu pune la îndoială importanţa educaţiei pentru succesul de care se poate bucura în viaţă un copil, ori pentru succesul societăţii din care el face parte“, aşa îşi începe argumentaţia comisarul european pentru dezvoltare, Andris Piebalgs. Letonul slăbuţ şi înalt, cu părul deschis la culoare, care arată mult mai tânăr decât cei aproape 63 de ani pe care îi are, vorbeşte rar, cu pasiune, punctându-şi raţionamentul cu gesturi precise cu mâna.

El a fost, la sfârşitul lunii trecute, gazda Reuniunii la Nivel Înalt pentru Educaţie şi Dezvoltare din Bruxelles. Aici, responsabili europeni şi ai Naţiunilor Unite, miniştrii Educaţiei din ţările cu probleme în domeniu şi reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale din toată lumea au căutat soluţii pentru ca numărul copiilor fără acces nici măcar la formele cele mai simple de educaţie să scadă la jumătate faţă de cele peste 60 de milioane, câţi sunt acum.

„Îngrijorător este că în multe locuri din lume milioane de copii nu primesc nici măcar cunoştinţele necesare pentru a putea citi cursiv şi pentru a socoti fără probleme. Şi mai îngrijorător, cele trei surse care menţin finanţarea educaţiei la un nivel acceptabil şi în cele mai fragile state ale lumii, adică părinţii, guvernele acestor state, donatorii internaţionali, au început să reducă sumele alocate acestui domeniu atât de important pentru cum va arăta lumea în care vor trăi copiii noştri“, continuă Piebalgs, care a fost, în cariera sa politică de peste două decenii, şi ministru al Educaţiei, şi ministru de Finanţe, după ce, în tinereţe, a fost profesor.

Cu atât mai mulţumit este Piebalgs că Executivul european a aprobat o finanţare de 31,5 de miliarde de euro pentru programe vizând dezvoltarea statelor fragile, o parte din această finanţare urmând să ajungă şi la programe privind înfiinţarea de şcoli şi plata profesorilor.

Şi în UE sunt probleme cu alfabetizarea

„Nici nu cred că trebuie să vă mai spun că educaţia este cel mai important lucru pe care îl putem dărui unui copil“, completează comisarul european de resort, Androulla Vassiliou.

„Dar nu vă gândiţi că problemele cu alfabetizarea, cu capacitatea de a citi şi scrie aşa cum trebuie, apar doar în statele aflate în curs de dezvoltare. Se întâmplă şi aici, în Europa. Unul din cinci dintre tinerii noştri are această problemă. Ne-am propus să reducem această cifră la mai puţin de 15% până în anul 2020. Dar, în prezent, peste 70 de milioane de adulţi europeni au probleme cu cititul şi socotitul. Aşa că atunci când ne gândim la o Europă competitivă, cu o economie înfloritoare, trebuie să ne punem şi această întrebare: cum am putea îndeplini acest obiectiv, când la noi nu toată lumea poate citi şi scrie aşa cum ar trebui?“, ridică problema eleganta diplomată cipriotă.

Vassiliou spune că soluţiile apar mai ales acasă, în familie, şi abia apoi la şcoală. „Am pornit campania «Europei îi place să citească». Mă duc în biblioteci, la târguri de carte, mă întâlnesc cu copiii, cu profesorii şi cu părinţii lor. Părinţii joacă de altfel cel mai important rol, pentru că ei pot să le explice copiilor mai bine ca oricine altcineva că e absolut necesar să ştii să citeşti, dar şi că lectura este o plăcere. Dacă începi să-i citeşti unui copil de la o vârstă foarte fragedă, şi lui îi va plăcea să citească, aşa că jumătate din problemă e deja rezolvată“.

La fel de important, spune Vassiliou, este ca statele să menţină bugetele şcolilor. „Nu putem opri investiţiile în educaţie, chiar dacă avem criză economică. Cred că tăierea bugetelor pentru educaţie reprezintă o politică pe termen foarte scurt şi fără viziune. Iar efectele negative apar abia după şapte, opt ani, zece ani, când va fi prea târziu, vom fi pierdut deja o generaţie.“

„Aceşti copii pot cădea pradă extremiştilor“

Fostul premier britanic Gordon Brown, trimis special al Naţiunilor Unite pentru Educaţie, spune că atenţia, eforturile şi finanţele europenilor trebuie îndreptate către aşa-numitele „state fragile“, unde democraţia nu e definitiv instalată şi unde şcoala e, de multe ori, doar la un nivel instituţional embrionar.

„Este, în esenţă, o luptă pentru drepturi civile. Este vorba despre fete care sunt împiedicate să meargă la şcoală, şi nu la modulm abstract, ci într-un mod foarte concret, fizic. E vorba de copii care sunt obligaţi să muncească ori să să se căsătorească încă de la vârste de 10-11 ani. Şi este vorba de lipsa şcolilor – sub forma clădirilor care să le găzduiască – şi a profesorilor care să predea. Iar grija noastră cea mai mare trebuie să-i aibă în vedere pe aceşti copii care nu au acces nici la forma cea mai de bază a educaţiei. Este o investiţie pe care nu ne putem permite să nu o facem, pentru că în lipsa acestei educaţii de bază, aceşti copii pot cădea uşor pradă reţelelor radicale sau extremiste.“

Fostul premier atrage atenţia că acest ajutor e mai mult decât necesar în condiţiile în care numărul copiilor care nu pot merge la şcoală, pentru că ea pur şi simplu nu există în multe regiuni din Asia şi Africa, a crescut în ultimii ani la peste 61 de milioane, din care mai mult de jumătate, peste 32 de milioane, sunt fete. Iar 30 de milioane dintre aceşti copii trăiesc în zone de conflict. Pentru întreaga lor educaţie, de la naştere şi până în momentul în care ei părăsesc de obicei şcoala, Europa Occidentală, regiunea cu cel mai ridicat nivel de trai din lume, nu alocă decât 400 de dolari. „Viitorul acestor copii este încă indecis, investiţiile în educaţia lor pot înclina balanţa pe partea cea bună“, conchide Gordon Brown.

Cazuri similare şi în România

Situaţii precum cele de care vorbesc responsabilii europeni, comunităţi izolate şi sărace în care părinţii găsesc că e mai important să ţină copiii acasă pentru a-i ajuta la treburi, mariaje la vârste prea mici ori şcoli fără suficiente cadre didactice, nu sunt tocmai neobişnuite nici în statele nou intrate în UE, precum cele din Europa de Est.

Este vorba, în special, de România, Bulgaria şi Ungaria, unde bugetele pentru educaţie s-au redus semnificativ în ultimii ani. Pentru că este vorba de state membre UE, aici pot interveni însă fondurile europene de coeziune, a explicat, la solicitarea „Weekend Adevărul“, Androulla Vassiliou. E nevoie doar să depui proiectele necesare, susţine ea.

Fetiţa certată de ministrul marocan

Gordon Brown a atras atenţia, răspunzând aceleiaşi chestiuni, că indiferent cât de complicată poate părea situaţia din regiunile sărace ale Europei, ea este departe totuşi de ceea ce se întâmplă în alte părţi ale lumii, situaţii care îl revoltă pe fostul premier.

„Acum câteva săptămâni, ministrul marocan al Educaţiei vizita o şcoală unde, într-o clasă plină de băieţi, vede în prima bancă şi o fetiţă de 12 ani. Şi nu găseşte nimic mai bun de făcut decât să o întrebe de ce nu e acasă, măritată. Şi vorbim de ministrul Educaţiei, care discuta cu o elevă.“

31,5 de miliarde de euro reprezintă finanţarea aprobată de Executivul european pentru programe vizând dezvoltarea statelor fragile.

http://adevarul.ro/educatie/universitar/cifra-scolarizare-1_51bb0503c7b855ff568f218f/index.html

Cifra de şcolarizare a universităţilor va fi alocată, de la anul, în funcţie de numărul studenţilor înmatriculaţi