Fitoterapie, generalitati, ramuri

Infarctul miocardic este în general o consecinţă a ateromatozei şi aterosclerozei coronariene, la care se adaugă factori genetici, alergici, hormonali, infecţioşi, metabolici, psihici, toxici. Tratamentul preventiv este esenţial (evitarea grăsimilor animale, alcoolului, tutunului, stresului etc), fitoterapia fiind şi ea utilă. Tulburările circulatorii, în special cele de origine nervoasă, pot fi evitate utilizând sunătoare, valeriana, rozmarin, păducel, coada şoricelului, roiniţă, hamei.

Hipertensiunea arterială defineşte un simptom, fiind consecinţa unor dereglări funcţionale sau organice, nu numai la cord ci şi la distanţă (rinichi, probleme metabolice, diabet), tratamentul necesitând adaptarea la boala de bază. Este necesar şi un tratament igieno-dietetic, iar fitoterapia este de mare ajutor în normalizarea tensiunii arteriale: păducel, talpa gâştii, vâsc, anghinare, dracilă (Berberis vulgaris, conţine berberidina, un alcaloid care stimulează centrii respiratori şi circulatori), gheara mâţei (Uncaria tomentosa, cu efecte antiinflamatoare), cătina.

Insuficienţa cardiacă şi circulatorie este o stare de activitate insuficientă a cordului care duce la imposibilitatea îndeplinirii funcţiei sale de „pompă”. Cordul nu mai poate asigura debitul sanguin adecvat datorită unor contracţii cardiace deficitare, compensate în prima fază de către organism. Insuficienţa cardiacă duce cu timpul la insuficienţă vasculară periferică. În nici o altă patologie nu avem atâtea preparate din plante folosite în tratament, cu toate progresele făcute în timp, tonicele cardiace cele mai folosite încă sunt extrase din Digitalis lanata şi Digitalis purpurea. Tratamentele necesită însă supraveghere medicală, deoarece glicozidele cardiotonice sunt substanţe foarte puternic active şi care se acumulează în organism. D asemenea, se folosesc preparate din lăcrămioară (Convallaria majalis) şi ruscuţă de primăvară (Adonis vernalis). Cu rol ajutător pentru îmbunătăţirea activităţii cardiace şi circulatorii se folosesc coada calului, mesteacănul (frunze), păducel, tei, coada şoricelului, roiniţă, muşeţel, valeriană.

Boala reumatismală nu se încadrează în mod normal în categoria afeciunilor cardiovasculare, dar are o componentă patologică ce duce la afectarea cardiacă sub forma endocarditei, mai severă la copii la care e de regulă responsabilă de leziunile valvulelor cardiace. Tratamentul de bază este cel medicamentos, antibiotice+antiinflamatoare+corticosteroide, dar există plante cu efecte favorabile: uni alcaloizi din cornul secarei (Claviceps purpurea), acidul salicilic din salcie (Salix alba, S. purpurea, S. fragilis. S. caprea conţin salicină care hidrolizează la glucoză, saligenină şi acid salicilic), pin, cimbru, muştar, ardei iute pentru băi şi comprese. Spânzul (Helleborus purpurascens) are efecte remarcabile atât intern, cât şi administrat injectabil sau extern. Îmbunătăţirea circulaţiei şi normalizarea permeabilităţii crescute a capilarelor ajută la eliminarea inflamaţiei, efecte bune având sulfina, arnica, gălbenelele, sunătoarea, coada şoricelului, ardeilul iute, gheara mâţei.
Fitoterapia sistemului digestiv
Ca pondere şi diversitate de produse fitofarmaceutice, suferinţele aparatului digestiv sunt cele care se pretează cel mai bine la terapia cu plante şi produse din plante, rezultatele fiind evidente, de multe ori spectaculoase.

Fitoterapia segmentului bucofaringian utilizează plante cu acţiune antiseptică, antiinflamatoare, astringentă, emolientă şi cicatrizantă, administrate extern, spălături bucale, gargară sau comprese.

Gingivitele sunt inflamaţii de cauze diverse ale gingiilor. Muşeţelul, sunătoarea, salvia, sulfina, coada racului, gălbenelele, cuişoare, mentă, anason, plante cu taninuri şi uleiuri esenţiale. Stomatitele sunt stări inflamatorii ale mucoasei cavităţii bucale manifestate sub formă de leziuni dureroase, tratate cu plante cu proprietăţi dezinfectante, antiinflamatoare, antialergice, astringente şi antialgice: muşeţel, nuc (Juglans regia, taninuri, astringent), mur (Rubus fructicosus), salcie, urzică, turiţă mare, trei fraţi pătaţi, uleiuri esenţiale. În abcesele dentare e recomandat, pe lângă tratamentul stomatologului, plante cu acţiune sntiseptică, în special cele bogate în chamazulene (muşeţel, sulfină, cerenţel), iar după faza acută, plante cu acţiune emolientă, antiinflamatoare şi cicatrizantă (nalba, nalbă mare, tătăneasă, sunătoare). Aftele, amigdalitele se tratează cu dezinfectante bucale, prin badijonări, plante cu chamazulene, uleiuri esenţiale cu spectru antibacterian, taninuri (muşeţel, salvie, busuioc, sulfină, cerenţel, nalbă, gutui. Mierea de trandafir, oficinală până în FRV (Mel rosatum) este eficientă în tratamentul aftelor şi micozelor bucale la copii: 100g flori de trandafir se umectează cu 8 ml alcool 90^c şi 40 ml apă, se păstrează 24 de ore într-un vas ănchis, se adaugă încă 100ml amestec alcool-apă (1:1) şi se lasă la macerat alte 24 de ore, în vas închis. Se filtrează, se stoarce prin tifon, se adaugă 10 ml glicerină şi se ţine pe baia de apă 30 minute, se filtrează din nou şi se adaugă 90 g miere de albine. Rezultă un lichid roşcat, de consistenţă siropoasă, cu gust aromatic şi uşor astringent.

Fitoterapia segmentului gastro-intestinal conţine un număr mare de plante, cu acţiune asupra glandelor intestinale şi a secreţiilor lor, asupra mucoaselor, florei microbiene patogene, a sintezei enzimatice, a resorbţiei substanţelor nutritive.

Anorexia, lipsa poftei de mâncare, este combătută cu plante tonic-amare şi plante aromatice, vinuri medicinale pentru adulţi, dar acestea nu se vor administra celor care cu hiperaciditate sau ulcer gastric sau duodenal.

ghinţura, Genţiana lutea, G puntata şi G asclepiadea au compoziţie chimică asemănătoare, heterozide cu structură lactonică, genţiamarină sau amarogenţină (o substanţă amară), taninuri, lipide, steroli şi minerale, substanţele amare stimulează celulele glandulare ale organelor digestive, grăbesc tranzitul intestinal prin mărirea peristaltismului, dar au şi acţiune asupra sistemului imunitar, stimulând înmulţirea leucocitelor şi fagocitoza, asupra sistemului nervos (stimulant), coleretic-colagog, dar este şi iritant digestiv, fiind necesară supraveghere medicală. Ţintaura, Centaurium umbellatum, conţine o substanţă similară celor din genţiană, cu efecte asemănătoare, deşi mai puternic stimulent al SNC.

anghinarea, Cynara scolymus, se recomandă şi pentru stimularea apetitului, dar şi celor care suferă de insuficienţă biliară, colecistite subacute sau cronice şi hipercolesterolemie.

Alte plante utiizate ca tonice amare sunt păpădia, obligeana, coada şoricelului, albăstrelele, hameiul (acesta fiind util şi pentru efectele sedative), alături de stimulente ale secreţiilor gastrice ca plantele cu uleiuri esenţiale (anason, fenicul, coriandru, cimbru, cimbrişor, pelin, ardei iute, hrean, leuştean, pătrunjel, ţelină).

Vărsăturile şi senzaţia de greaţă nu pot fi considerate boli, ele sunt simptome ale unor afecţiuni – intoxicaţii, afecţiuni gastrice, hepatice, biliare, renale, ele pot apărea şi în anumite faze ale gravidităţii, în reacţii brutale la emoţii puternice, rău de mişcare, la perceperea unor mirosuri dezagreabile sau ca efecte ale exceselor alimentare sau a consumului de alcool. Tratamentul fitoterapeutic recomandă plante cu proprietăţi calmante şi/sau antivomitive: mentă, roiniţa, valeriana, pelin, cerenţel, belladonna).

Sindroame dispeptice apar în cazul lipsei sau al unei concentraţii reduse de acid clorhidric, ceea ce duce la o activitate digestivă redusă, mai ales în metabolismul proteinelor. Se asociază plante amare cu cele caer conţin uleiuri esenţiale.

Gastrita hiperacidă şi ulcerele gastric şi duodenal sunt afecţiuni datorate hipersecreţiei şi hiperacidităţii sucului gastric, un rol important având bacteria Helicobacter pylori. Ca ajutor fitoterapeutic, pe lângă tratamentul alopat de eradicare a acestei bacterii şi un regim igieno-dietetic destul de strict, se recomandă plante cu substanţe active care contribuie la neutralizarea acidităţii şi au acţiune antiinflamatoare, calmantă şi cicatrizantă. În faza acută, flori de salcâm (Robinia pseudaccacia), care conţin robinină, acaciină, glicozide de natură flavonoidică, ulei esenţial, vitamine, minerale, sau coaja de salcâm ce conţine toxalbumine şi taninuri, dar e toxică în doze mari, acestea calmând senzaţia de „arsuri”. Frunzele de zmeur (Rubus idaeus) contribuie la diminuarea secreţiei şi reduc sângerările, gălbenelele, sunătoarea şi obligeana au efect cicatrizant şi calmant. Rădăcina de lemn dulce (Glycyrrhiza glabra) şi pătlagina sunt emoliente , cicatrizante şi bacteriostatice, coada calului e utilă în neutralizarea acidităţii gastrice. În varza albă (Brassica alba) s-a descoperit vitamina U, factorul antiulceros, util chiar în cazul nişelor deschise.Se mai utilizează sedative, valeriana şi roiniţă, pentru reducerea stresului, antiinflamatoare (gheara mâţei).

Bolile diareice, enterite şi enterocolite, sunt afecţiuni inflamatorii ale intestinului subţire şi gros, carcaterizate prin prezenţa scaunelor diareice însoţite sau nu de febră, vărsături, colici abdominale, anorexie, deshidratare. Cauzele pot fi infecţioase (bacteriene, micotice, parazitare)sau alergice, o formă particulară fiind perturbarea florei saprofite prin antibioterapie. Tratamentul este atât medicamentos, cât şi igieno-dietetic, plantele având şi ele un rol important. Muşeţelul, coada şoricelului, cimbrul, cimbrişorul, cerenţelul, menta, sunătoarea, menta, chimen, anason, tătneasă au efecte antibacteriene, plantele bogate în mucilagii (nalba) au efecte calmante, antiinflamatorii. Frunzele de dud, troscot şi zmeur au de asemenea efect antidiareic.

Meteorismul şi disconfortul abdominal, balonarea şi flatulenţa sunt şi ele simptome şi pot fi datorate fermentaţiei intestinale, aerofagiei, gastritelor hipo-acide, enterocolitelor sau unor afecţiuni ale colecistului sau pancreasului. Plantele folosite pentru combaterea meteorismului sunt denumite generic carminative, conţin uleiuri esenţiale şi taninuri, ale căror proprietăţi antiseptice împiedică procesele fermentative. Infuziile şi decocturile carminative se beau de obicei neîndulcite (zahărul favorizează dezvoltarea bacteriilor). Anason, coriandru, fenicul, chimion, mentă, muşeţel, coada şoricelului, roiniţă, salvie, busuioc, măghiran sunt des folosite, ele sau uleiurile extrase din ele, dar li se pot adăuga în special în cazul distoniilor vegetative, valeriana, talpa gâştii, levănţică. Durerile abdominale la adulţi (în enterocolite, apendicite, pencreatite tulburări neurovegetative cauzate de contracţii gastrice sau intestinale spasmodice) se mai pot trata cu mac (Papaver somniferum, antialgic, antidiareic cu mecanism central) sau antispastice şi, de asemenea, sedative. La copii, durerile abdominale apar ca urmare a spasmelor intestinale sau a acumulării de gaze în stomac şi intestine, plantele recomandate fiind cele cu acţiune antispastică şi carminativă, în special Labiatae şi Umbelliferae

Constipaţia nu constituie o boală, ci ostare patologică datorată unor boli. În constipaţia acută se folosesc purative saline sau uleioase (ulei de ricin) alături de plante, dar în constipaţia cronică se pune accentul pe regimul igieno-dietetic şi pe tratamentul etiologic (înlăturarea cauzei). Înlesnirea defecaţiei se poate obţine prin creşterea peristaltismului intestinal (antracenozide: volbura – Convolvulus avensis, muştar alb – Sinopis alba, cruşin – Rhamnus frangula, ştevie), mărirea bolului fecal (mucilagii – seminţe de in, soc, lemn dulce, pir), stimularea chemoreceptorilor din mucoasa intestinului subţire (ulei de ricin, aloe, senna, revent).

Helmintiazele , infectarea cu paraziţi, sunt tratate cu plante cu acţiune vermifugă (cimbru, cimbrişor, coada şoricelului, anaon, coriandru, ghinţură, muşeţel, pelin, iarbă mare (Inula hellenium), ipcărige (Gypsphylla panicullata), săpunariţă (Saponaria off), dovleac, usturoi. Rizomul de ferigă este eficient în combaterea teniei, dar este toxic. Se recomandă şi o alimentaţie care să conţină fructe şi seminţe (afine, frăguţe, alune, căpşuni, lămâi, piersici) şi legume (hrean, ceapă, usturoi, varză, pătrunjel).

Fitoterapia disfuncţiilor hepato-biliare ocupă un loc de frunte în această ramură a terapeuticii. Ficatul este unul dintre cele mai importante organe ale digestiei, fiind şi locul neutralizării toxinelor ajunse în organism. Formele cele mai grave de suferinţă hepatică sunt hepatitele virale, iar dintre acestea forma cea mai gravă este hepatita B. Regimul alimentar joacă un rol important, dar şi fitoterapia are o mare pondere în vindecarea lor.

Hepatotroficele, antihepatotoxicele şi stimulantele funcţiei hepatice sunt cele care susţin sau accelerează procesul de vindecare a celulelor hepatice lezate, sau sunt antagoniste ale substanţelor care provoacă aceste leziuni. Ca antihepatotoxice, pe primul loc se află armurariul, Silybum marianum, de la care se utilizează fructele. Substanţele active sunt trei izomeri de natură flavonică: silibina, silidianina şi silicristina, cunoscute sub denumirea de silimarină. Toate au activitate antihepatotoxică, dar se potenţează una pe alta, combinaţia fiind mai eficientă decât suma efectelor luate în parte. Silibina stimulează sinteza proteică, accelerând formarea de celule noi, după care este eliminată de bilă , o parte din substanţa activă reintrând în circuitul enterohepatic.Se utilizează infuzia, 1-2 lgţe/cană, 1-2 căni/zi, sau preparate tipizate. Alte plante utile pentru stimularea funcţiei hepatice sint cimbrişorul, cimbrul, sunătoarea, muşeţelul, coada şoricelului, rostopasca (Chelidonium majus – conţine alcaloizi care pot deveni toxici dacă e folosită mai mult de 7 zile).

Colicile şi calculozele biliare sunt de obicei tratate alopat sau chirurgical, dar există plante cu acţiune antispastică şi colagogă (stimulează drenajul biliar). Rostopasca are efecte foarte bune antispastice, de tipul papaverinei, datorate alcaloizilor chelidonină şi homochelidonină, cu acţiune similară morfinei. Acţiuni favorabile au şi măteasea de proumb (Stigmata Maydis), menta, turiţa mare, măceşele, brusturele, sunătoarea, alături de sedative ca valeriana şi talpa gâştii.

Dischinezia biliară este un termen care desemnează alterarea mecanismelor de reglare a activităţii motorii a diferitelor segmente ale tubului digestiv, manifestată prin dureri abdominale, greţuri, vărsături, afectând fie vezicula biliară şi sfincterul său, fie canalul coledoc. Fitoterapia este utilizată cu succes, indiferent dacă dischinezia biliară are la origine atonia, hipotonia sau hipertonia veziculei biliare, folosind plante cu acţiune colagogă şi/sau coleretică, cu substanţe active care favorizează eliminarea bilei prin stimularea contracţiilor, stimulează secreţiile celulei hepatice şi prin aceasta volumul de bilă secretată. Anghinarea, rostopasca, păpădia, salvia, sunătoarea, ţintaura, volbura, cicoarea, măceşul, iarba mare, roiniţa, săpunariţa, teiul au proprietăţi colagoge, fiind utilizate alături de regimul igieno-dietetic special.
Fitoterapia aparatului uro-genital
Afecţiunile renale şi ale aparatului genitalsunt consecinţa fie a unor infecţii şi inflamaţii locale, fie a unor tulburări genetice (cu urmări directe asura eliminării renale şi apoi acumulării de produse ale metabolismului toxice pentru organism). Fitoterapia intervine direct prin plante cu efect diuretic, antispastic, emolient şi antiinfecţios, fiind utilă şi în tulburările aparatului genital, în afecţiuni infecţioase-inflamatorii, tulburări de menopauză, andropauză, ale spermatogenezei, de libido sau în scop contraceptiv.
Afecţiunile aparatului urinar se pot trata cu plante care conţin substanţe cu proprietăţi antiseptice (în nefrite, pielite, pielonefrite, cistite), singure sau asociate cu specii cu proprietăţi antiinflamatorii şi emoliente), iar în caz de litiaze se utilizează pentru prevenirea calculozei şi chiar pentru favorizarea eliminării calculilor.

Afecţiunile inflamatorii ale rinichilor, vezicii şi căilor urinare sunt în special tratae cu antiinflamatorii, diuretice şi emoliente. Există plante cu efect diuretic dar care sunt iritante pentru epiteliul renal (pseudofructele de ienupăr, frunzele de merişor şi afin), motiv pentru care sunt contraindicate în afecţiunile inflamatorii. Se recomandă, în special în pielite, ureterite şi uretrite,

mugurii de pin (Pinus silvestris, Turiones Pini), infuzie, 1 lgţă/cană, 2-3 căni/zi,

muguri de plop (Populus sp., Gemmae Populi), 1-2 lgţe/cană, 2-3 căni/zi

frunze şi rădăcini de nalbă (Althaea off.), dar şi nalbă de grădină (Althea rosea) sau nalbă de pădure (Malva sylvestris, care conţin mucilagii cu efecte emoliente – infuzie din flori şi frunze, 1 lg/cană, 1-2 căni/z, sau macerat la rece din rădăcini, 1 lg/cană/zi

frunze de anghinare (Cynara scolymus), infuzie, 1lgţă/cană, 2-3 căni/zi

frunze de mesteacăn (Betula verucosa), în special în nefrite cronice, infuzie, 2-3 lg/cană/zi

schinduf (Trigonella foenum graecum), macerat apos din seminţe, 2 lg/cană/zi

În afecţiunile cu cauze microbiene e utila Tropaeolum majus - călţunaşi (conduraş, creson, condurul doamnei) cu proprietăţi bacteriostatice şi fără acţiune asupra rinichilor, merişorul (Vaccinium vitis-idaea), decoct, 1lgţă/cană, două căni/zi, cimbrişorul (Thymus serpyllum) şi cimbrul (Thymus vulgaris), fructele de afin (Vaccinium myrtillus), ca dezinfectante ale căilor urinare. Uneor sunt indicate şi plante cu efect diuretic, cozi de cireşe, mătase de porumb etc, sau plante pentru întărirea imunităţii naturale.

În calculoză şi colicile renale sunt utile plantele cu acţiune diuretică, dar există şi plante cu acţiune litotritică (de dezintegrare a calculilor). În cazul colicilor se folosesc antispastice, în litiaze tratamentul se asociază cu regim dietetic sever.

Merişorul este dezinfectant al căilor urinare dar are şi acţiune litotritică datorită unor glicozide ale hidrochinonei (arbutozid, metilarbutozid) flavonoidelor, acidului chinic şi ursolic. O specie apropiată, Arctostaphylos uwa-ursi (strugurii ursului), ocrotită de lege, are acelaşi conţinut de derivaţi de hidrochinonă, dar conţine mai multe taninuri, fiind toxică.

Mesteacănul are efect antispastic şi acţiune diuretică, urzica (Urtica dioica), menta (Mentha piperita), mătasea de porumb (Zea mays, stigmata maydis), pirul (Agropyron repens), frunzele de păr pădureţ (Pyrus pyraster -conţin şi arbutozid) varza albă (Brassica oleracea) sau pătrunjelul (Petroselium hortense).

Pentru prevenirea formării calculilor renali sunt utile turiţa mare (Agrimonia eupatoria), infuzie (herba,1lg/cană, 2-3 căni/zi, 2-3 luni) şi coada racului (Anserina potentilla, decoct din herba, 1lg/cană, 2 căni/zi).

Diureticele sunt utile în toate afecţiunile aparatului urinar, în special în cele cronice, acţionează datorută saponizidelor, flavonoidelor, uleiurilor esenţiale, sărurilor de potasiu pe care le conţin stimulând diureza. Pot fi adjuvante şi în alte afecţiuni (cardiace, edeme, afecţiuni metabolica ca obezitatea şi guta), se folosesc în combinaţii sau singure în funcţie de reactivitatea individuală.

cozile de cireşe (stipites Cerasorum, Prunus cerasus) conţin dioxizi de siliciu, saponine, flavonozide i uleiuri esenţiale, sunt recomandate pentru acţiunea lor diuretică netă, dar şi în boala reumatismală, poliartite cronice, eczeme (băi locale), ulceraţii cutanate cronice şi pentru activarea circulaţiei periferice

coada calului (Equisetum arvense) şint utile în litiazele urinare însoţite de hemoragii secundaremigrării calculilor, insuficienţe cardiace sau insubicienţe renale care duc la tulburări metabolice.

ienupărul este dezinfectant şi diuretic, dar nu re recomandă în cazurile cu leziuni renale sau ale căilor urinare

mesteacănul stimulează diureza şi favorizează eliminarea toxinelor din sânge, în special a acidului uric

diuretice moderate sunt pirul, troscotul, frunzele de frasin, mătasea de porumb, urzica, ciuboţica cucului, porumbarul, anghinarea, păpădia, trei fraţi pătaţi în stările alergice, brusturele, fasolea şi dudul când e necesară şi scăderea glicemiei şi florile de albăstrele.

Sindromul de retenţie azotată este caracterizat de creşterea în sânge şi urină a ureei şi a altor substanţe azotate, neproteice, datorită incapacităţii re a elimina compuşii toxici rezultaţi din metabolismul celular. Se poate instala brusc (şocuri traumatice şi arsuri întinse) sau lent (prostatite, nefrite cronice), manifestându-se cu stare de excitaţie nervoasă. Stări de vomă, ameţeli, astenie, dispnee cu respiraţie profundă. Este indicat un regim fără proteine (vegetarian) cu aport suficient de lichide, depunerile de acid uric şi uraţi pot duce la gută sau calculi renali sau biliari. Tratamentul fitoterapeutic este doar adjuvant, de durată lungă, cu osul iepurelui (Ononis spinosa), dracilă (Berberis vulgaris), păpădie, urzică, creţuşcă, soc, mesteacăn, mătase de porumb, turiţă mare.

Enurezisul infantil, emisia necontrolată de urină în pat sau lenjeria de corp la copiii mai mari de trei ani. S-a constatat că una din cauzele imortante este mediul familial şi ambiental, pe lângă malformaţii ale căilor urinare, întârziere în dezvoltarea neuropsihică a copilului, boli nervoase acute, parazitoze etc, şi de obicei încetează la instalarea pubertăţii. Fitoterapia recomandă infuzii de coada şoricelului, sunătoare, valeriană (amestec de părţi egale, 2 lgţe/cană).
Afecţiunile aparatului genital sunt mai frecvente la femei (exceptând bilole microbiene, virale şi fungice) datorită complexităţii aparatului genital feminin. Multe dintre ele pot fi nu numai ameliorate dar şi vindecate cu ajutorul fitoterapiei, plante cu proprietăţi dezinfectante, bacteriostatice sau bactericide, hemostatice şi calmante, administrate în cură internă sau externă.

Aparatul genital feminin

Infecţii şi inflamaţii pot apărea din mai multe cauze (candidoze, tricomoniaze, infecţii streptococie, stafilococice, cu bacili coli, toxoplasmoze). Utile sunt infuziile de Urzică moartă albă (Lamium album), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris – antiinflamator), troscot, coada şoricelului, muşeţel, salcâm, coada calului, mentă, administrate intern, sau spălături locale cu infuzii de muşeţel, gălbenele, coada racului, urzică moartă albă, frunze de mur (Rubus fructicosus), frunze de nuc (Juglans regia), conuri de hamei (Humulus lupulus, strobuli), stejar şi tătăneasă (Symphytum off).

Dismenoree, hipermenoree, metroragii, tulburări ovariene sunt tratate fitoterapeutic cu plante cu acţiune spasmolitică, antiinflamatoare, care contribuie la restabilirea funcţiei ovariene (coada şoricelului, rostopasca, iarba mare, ienupăr, muşeţel, iederă, melisa, menta, coada racului, creţişoara, gălbanele), utile şi în sindroamele premenstruale manifestate psihosomatic (oboseală, tensiune nervoasă accentuată, dureri de cap, inflamarea sânilor) – în acestea se pot folosi frunzele de lucernă (Medicago sativa), sunătoare, salvie, ovăz, talpa gâştii, datorită conţinutului de fitoestrogeni. În amenoree sunt utile splinuţa (Solidago virgaurea), garofiţa de munte (Dianthus superbus), frunzele de susan, traista ciobanului, coada racului, cerenţel, salvie, urzică. Frunzele de zmeur au proprietăţi tonice uterine, extractul glicero-alcoolic din mlădiţe de zmeur fiind extrem de util.

Tulburările de menopauză sunt fiziologice, dar pot fi mai mult sau mai puţin grave, afectând calitatea vieţii. Cicluri menstruale neregulate, astenie, irascibilitate, anxietate, depresii, uneori senzaţii de ameţeală sau leţin, transpiraţii nocturne, bufeuri, tulburări cardiace şi respiratorii, tulburări ale tensiunii arteriale, edeme, ingrăşare etc, pot fi tratate profilactic şi curativ cu coada şoricelului, pelin, arnica, păducel, sunătoare, rozmarin, valeriana, talpa gâştii, păducel.Pentru ameliorarea tulburărilor hormonale sunt indicate salcâmul, socul, pelinul, lemnul dulce, coada racului, hameiul, sunătoarea şi soia.