Fîntînile Paradisului

15

Bodhidharma
În vreme ce poarta masivă, încrustată cu modele complexe de lotus, se închidea cu zgomot uşor în spatele său, Morgan simţi că pătrunsese într-o altă lume. Nu se afla cîtuşi de puţin pentru prima dată pe pămîntul sacru al vreunei mari religii. Vizitase Notre-Dame, Hagia Sophia, Stonehenge, Partheno­nul, Karnakul, Catedrala Saint Paul şi cel puţin alte zece temple importante şi moschei. Dar pe toate le privise ca pe nişte relicve îngheţate ale trecutului, splendide exemple de artă sau inginerie, lipsite însă de relevanţă pentru inteligenţa modernă. Credinţele care le creaseră şi întreţinuseră trecuseră cu toate în uitare, deşi unele din ele supravieţuiseră pînă mult în secolul douăzeci şi doi.

În schimb, aici timpul se oprise în loc. Uraganele istoriei ocoliseră această singuratecă citadelă de credinţă, fără să o zdruncine. Aşa cum procedau de trei mii de ani, călugării încă se rugau, meditau şi priveau răsăritul.

Traversînd dalele uzate ale curţii, lustruite de tălpile ne­număraţilor pelerini, Morgan încercă o bruscă şi învăluitoare nesiguranţă. În numele progresului, el încerca să distrugă ceva antic şi nobil; ceva ce nu înţelesese niciodată pe deplin.

Vederea marelui clopot de bronz susţinut de o campanilă a zidului mănăstirii îl opri din drum. Instantaneu, mintea lui de inginer îi estimă greutatea la nu mai puţin de cinci tone. Clopotul era vizibil foarte vechi. Cum naiba... ?

Călugărul îi observă nedumerirea şi zîmbi înţelegător.

― Are două mii de ani, spuse el. Un cadou din partea lui Kalidasa cel Blestemat, pe care am găsit cu cale să nu îl refuzăm. Potrivit legendei, zece ani au trebuit ca să fie urcat pe munte ― şi vieţile a o sută de oameni.

― Şi cînd îl folosiţi? întreba Morgan după ce digeră infor­maţia.

― Datorită originii sale negre, el sună numai în vremuri de dezastru. Eu unul nu l-am auzit niciodată, şi nimeni în viaţă nu l-a auzit. A bătut o dată, fără ajutor din partea omului, în timpul puternicului cutremur din 2017. Iar înainte de asta în 1522, cînd invadatorii iberieni au dat foc Templului Dintelui, furînd Relicva Sacră.

― Deci după tot efortul depus, nu a fost niciodată folosit?

― Poate de zece ori în ultimii două mii de ani. Soarta lui Kalidasa încă apasă greu asupra Iui.

Probabil constituie o judecată religioasă bună, gîndi Mor­gan fără voia sa, dar cîtuşi de puţin economică. Se întrebă ireverenţios cîţi călugări cedaseră tentaţiei să bată clopotul, oricît de uşor, doar pentru a auzi timbrul necunoscut al vocii sale interzise...

Mergeau în prezent pe o stîncă enormă, în care fuseseră săpate cîteva trepte către un pavilion împodobit cu aur. A­cesta, realiză Morgan, se găsea chiar în vîrful muntelui. Ştia ce adăposteşte templul, dar încă o dată călugărul îl lumină.

― Urma de picior, rosti bărbatul. Musulmanii credeau că-i aparţine lui Adam; a stat aici după ce a fost izgonit din Paradis. Hinduşii i-o atribuie lui Shiva ori Shaman. Dar pentru budişti, desigur, reprezenta urma Celui Luminos.

― Observ că folosiţi timpul trecut, spuse Morgan cu un glas voit neutru. Ce se crede astăzi?

Chipul călugărului nu trădă nici o emoţie cînd replică:

― Buddha a fost un om, ca dumneavoastră şi ca mine. Urma din stîncă ― şi este o piatră foarte dură ― măsoară doi metri lungime.

Ceea ce păru să lămurească lucrurile, iar Morgan nu mai întrebă altceva în vreme ce era condus de-a lungul unui scurt coridor, terminat cu o uşă deschisă. Călugărul ciocăni, dar nu aşteptă răspuns şi-i făcu semn vizitatorului să intre.

Pe jumătate Morgan se aşteptase să-l găsească pe Maha­nayake Thero stînd cu picioarele încrucişate pe o rogojină, înconjurat de esenţe fumegînde şi de acoliţi cîntînd. În aerul rece exista un iz de esenţă, însă şeful ordinului religios din Sri Kanda Maha Vihara şedea în spatele unui birou normal, prevăzut cu displayul şi unităţile standard de memorie. Singu­rul obiect deosebit din încăpere era capul lui Buddha, cu puţin mai mare decît la scară naturală, pe un soclu într-un colţ. Morgan nu reuşi să-şi dea seama dacă era real sau o proiecţie.

În ciuda decorului convenţional, era puţin probabil ca şeful mănăstirii să fie luat drept o oarecare persoană oficială. În afara inevitabilei robe galbene, Mahanayake Thero avea două trăsături care, în această epocă, se întîlneau extrem de rar: era complet chel şi purta ochelari.

Ambele, presupuse Morgan, constituiau opţiuni deliberate. Din moment ce calviţia se trata cu atîta uşurinţă, acel dom strălucitor de fildeş nu putea să fie decît ras sau epilat. Şi nu îşi aducea aminte cînd văzuse ultima dată ochelari, exceptînd înregistrările istorice sau piesele de teatru.

Combinaţia fascina şi deconcerta în acelaşi timp. Morgan descoperi că îi este imposibil să ghicească vîrsta reală a lui Mahanayake Thero. Putea fi oricît între patruzeci şi optzeci de ani, iar acele lentile, deşi transparente, reuşeau cumva să ascundă gîndurile şi emoţiile din spatele lor.

― Ayu bowan, doctore Morgan, rosti Marele Preot, in­vitîndu-l să se aşeze. Acesta este secretarul meu, Venerabilul Parakarma. Sper să nu vă supăraţi dacă va lua cîteva notiţe.

― Desigur că nu, replică Morgan, înclinînd capul spre cel de-al treilea ocupant al micii încăperi. Observă că acesta avea părul lung şi o barbă impresionantă. Probabil rasul părului nu era obligatoriu.

― Aşadar, doctore Morgan, continuă Mahanayake Thero, doreşti muntele nostru.

― Mi-e teamă că da, ăă... Sfinţia Voastră. Parte din el, în orice caz.

― Din toată lumea mare, aceste cîteva hectare?

― Alegerea nu ne aparţine nouă, ci Naturii. Punctul termi­nus terestru trebuie să fie amplasat pe ecuator şi la cea mai mare altitudine posibilă, acolo unde densitatea redusă a acru­lui minimizează vînturile.

― Există munţi ecuatoriali mai înalţi în Africa sau America de Sud.

Iar o luăm de la capăt, gîndi Morgan, gemînd în sinea lui. Experienţe amare îl învăţaseră că era aproape imposibil să-i facă pe neiniţiaţi, oricît de inteligenţi şi de interesaţi s-ar fi arătat, să priceapă datele problemei. Anticipa şi mai puţin succes cu aceşti călugări. Dacă pămîntul ar fi fost un corp simetric, fără vîrfuri sau văi în cîmpul său gravitaţional...

― Credeţi-mă, spuse cu însufleţire, am analizat toate alter­nativele. Cotopaxi şi muntele Kenya ― chiar Kilimanjaro, deşi se află cu trei grade la sud ― ar fi locaţii foarte bune dacă nu ar exista un obstacol fatal. Atunci cînd un satelit este poziţionat pe o orbită staţionară, el nu rămîne exact deasupra aceluiaşi punct. Datorită neregularităţilor gravitaţionale, chestiune în care nu voi intra acum, va deriva încet de-a lungul ecuatorului. Aşa că sateliţii noştri sincroni şi staţiile spaţiale trebuie să consume combustibil ca să rămînă pe poziţie. Din fericire, cantitatea în cauză e destul de mică.

Nu poţi însă să mişti milioane de tone, mai ales cînd au forma unor stîlpi subţiri lungi de zeci de mii de kilometri, înainte şi înapoi pe poziţie. Şi nici nu e nevoie. Din fericire pentru noi―

― Dar nu şi pentru noi, interveni Mahanayake Thero, determinîndu-l pe Morgan să se poticnească.

― ... există două puncte stabile pe orbita sincronă. Un satelit plasat aici va rămîne pe loc. Nu va deriva. Ca şi cum ar fi blocat în fundul unei văi invizibile...

Unul din aceste puncte se găseşte deasupra Pacificului, aşadar nu este de nici un folos. Celălalt să găseşte chiar dea­supra capetelor noastre.

― Cu siguranţă cîţiva kilometri într-o parte sau în alta nu vor constitui o diferenţă importantă. În Taprobane mai există şi alţi munţi.

― Nici unul mai înalt decît jumătatea lui Sri Kanda, ceea ce ne-ar plasa la nivelul forţelor eoliene critice. Adevărat, nu sînt multe uragane la ecuator. Dar sînt suficiente pentru a primejdui structura în punctul ei cel mai sensibil.

― Putem controla vînturile.

Era prima contribuţie a tînărului secretar, iar Morgan îl privi cu un interes renăscut.

― Într-o anumită măsură, da. Fireşte, am discutat acest aspect cu Centrul de Control Musonic. Însă ei afirmă că certitudinea absolută este exclusă ― mai cu seamă în privinţa uraganelor. Cea mai bună probabilitate pe care mi-o oferă este de cincizeci la unu. Ceea ce nu-i suficient de bună pentru un proiect de un trilion de dolari.

Venerabilul Parakarma părea înclinat să argumenteze.

― Există o ramură aproape uitată a matematicii, denumită teoria catastrofelor, care ar putea face din meteorologie o ştiinţă cu adevărat precisă. Sînt convins că―

― Să vă explic, întrerupse scurt Mahanayake Thero, tînărul meu coleg a fost odată oarecum celebru pentru lucrările sale astronomice. Îmi închipui că aţi auzit de doctorul Choam Goldberg.

Morgan simţi că i se deschide pămîntul sub picioare. Tre­buia să fie prevenit! Apoi îşi aduse aminte că profesorul Sarath îi spusese într-adevăr, cu o licărire ciudată în ochi, "atenţie la secretarul particular al lui Buddy ― este un personaj foarte isteţ."

Morgan se întrebă dacă nu cumva obrajii i se înroşiseră, în vreme ce Venerabilul Parakarma, alias dr. Choam Goldberg, îl privea la rîndul lui cu o expresie clar neprietenoasă. Prin urmare se străduise să explice instabilităţile orbitale acestor călugări inocenţi; probabil Mahanayake Thero primise deja informaţii mult mai bune decît reuşise Morgan să-i ofere.

Îşi aminti că oamenii de ştiinţă se împărţeau în două tabere atunci cînd discutau despre dr. Goldberg: cei convinşi că acesta e nebun, şi cei care încă nu se lămuriseră. Goldberg fusese unul din cei mai promiţători tineri în domeniul astrofizicii înainte ca, cu cinci ani în urmă, să anunţe: "Acum după ce Starglider efectiv a distrus toate religiile tradiţionale, ne putem în sfîrşit concentra atenţia asupra conceptului de Dumnezeu".

Şi cu aceasta dispăruse din atenţia publicului.