Geografie Economica Mondiala

Exploatarea industrială a petrolului | Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică

Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol | Repartiţia geografică a producţiei petroliere

Industria de rafinare a petrolului | Repartiţia geografică a exploatărilor petroliere

CUPRINS

 Exploatarea industrială a petrolului

Ca materie primă ce a mobilizat în jurul său atâtea energii şi a revoluţionat tehnicile industriale şi de transport, petrolul a fost semnalat cu mult înainte de începerea exploatării pe scară industrială. Încă din antichitate (cu 3 000 de ani î.Hr.) Herodot, Plutarh şi Strabo au făcut în, lucrările lor, menţiuni asupra existenţei petrolului în regiuni din zona Golfului Persic.

Este plasată la jumătatea secolului al XIX-lea datorită sistemului de forare prin sonde mecanice experimentat în S.U.A., apoi în Rusia şi România, descoperirii sistemului de separare a petrolului lampant (Franţa, 1854) şi construirii primelor rafinării.

Alături de România care este prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistrată statistic (1857), cu exploatări în văile râurilor Prahova şi Trotuş, se înscrie prin contribuţiile sale Polonia.

Sfârşitul secolului al XIX-lea consemnează apariţia primelor societăţi petroliere cu rol deosebit în extinderea exploatărilor petrolifere şi constituirea unor noi căi de transport a petrolului la consumator.

Această etapă incipientă conturează deja câteva regiuni de bază ale producţiei pe Terra: Pennsylvania (S.U.A.), Baku, Caucazul de Nord şi Emba (Rusia), Valea Prahovei (România), ş.a.

Petrolul va deţine un rol important ca resursă energetică, după anul 1930 învingând definitiv în competiţia cu cărbunele. El câştigă tot mai mult teren după cel de al doilea război mondial datorită dezvoltării rapide a petrochimiei. Ponderea sa a crescut de la 10% din totalul energiei consumate în 1910 la 20% în 1938, 45% în 1980, după care în intervalul 1981-1993 are o evoluţie oscilantă, între 43-46%.

Perioada postbelică conturează, în fapt, schimbările substanţiale în repartiţia geografică a producţiei mondiale prin apariţia marilor regiuni petrolifere actuale: zona Golfului Persic, zona Golfului Mexic, zona centrală americano-canadiană, zona Mării Caraibilor, Africa de Nord, zona Golfului Guineii, Asia de Sud - Est, zona Volga-Ural, Siberia de Vest; în România s-a impus regiunea Podişului Getic.

Dezvoltarea explozivă a producţiei de petrol şi odată cu aceasta a ponderii absolute a acestuia în balanţa energetică a lumii, a alimentat apariţia noii politici petroliere, manifestată prin limitarea profiturilor companiilor străine, naţionalizarea totală sau parţială a industriei petroliere, stabilirea unui preţ de cost echitabil faţă de cel al altor materii prime, grija de protejare a rezervelor, toate creând veritabile dificultăţi ţărilor puternic industrializate. Criza energetică apărută, pe acest fond, în anii 1970-1974 nu s-a datorat, deci, diminuării sau epuizării rezervelor de petrol, fiind, în fapt, o criză a noilor raporturi economice şi politice ale ţărilor producătoare şi consumatoare de petrol.

Rolul decisiv în conturarea şi promovarea politicii mondiale în domeniul petrolului revine Organizaţiei ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), creată în 1960 la Baghdad de către Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela. Surse recente arată că producţia de petrol a statelor membre ale OPEC a fost devansată de celelalte state producătoare cu circa 14 milioane barili zilnic. Acestea acoperă 42,1 milioane barili/zi dintr-o cerere totală zilnică de 69,3 milioane barili/zi.

Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică

În ultimii ani rezervele de petrol ale Terrei au înregistrat un uşor recul datorită creşterii producţiei, ajungând în 1994 la circa 137 miliarde de tone, din care ţărilor OPEC le reveneau 105 miliarde. Raportată la producţia mondială a aceluiaşi an (3,15 miliarde tone) rezervele actuale pot acoperi consumul pentru circa 43 ani³.

Extinderea activităţilor de explorare petrolieră pe aproape întreaga planetă a determinat conturarea marilor regiuni deţinătoare de rezerve: Golful Persic, Sahara, Golful Mexic, Midcontinent (S.U.A.), Alberta (Canada), Volga-Ural (Rusia), laguna Maracaibo şi bazinul Orinoco (Venezuela), zonele preandine din Columbia şi Ecuador, Marea Nordului, bazinul inferior al Fluviului Galben (China) ş.a.

Din rezervele sigure de petrol ale Terrei în anul 1994, 66,4% erau cantonată în spaţiul geografic al Orientului Mijlociu, 25,9% revenind Arabiei Saudite. OPEC deţinea în acelaşi an 76,8% din rezervele mondiale.

Potrivit revistei "Oil and Gas", rezervele mondiale de petrol au crescut spectaculos: cu 27% sau 190 miliarde barili, o cantitate suficientă pentru a asigura consumul mondial pe încă nouă ani. Estimările astfel realizate arată o rezervă de 887,35 miliarde de barili în 1988, faţă de 697,45 miliarde de barili în 1987. Creşterea este datorată atât marilor descoperiri, cât mai ales reevaluării resurselor, semnificative fiind, astfel, creşterea rezervelor înregistrate de Venezuela (de la 28 la 56 miliarde de barili) şi Abu Dhabi (de la 25,26 la 92,2 miliarde de barili).

Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol

Asia deţine 70,6% din rezervele mondiale, dintre care 66,4% numai în Orientul Mijlociu. Cele mai mari deţinătoare de rezerve din Orientul Mijlociu sunt: Arabia Saudită, urmată de Irak (11%), Emiratele Arabe Unite (9,6%), Kuweit (9,5%), Iran (9,1%). În acelaşi perimetru geografic rezerve importante deţin R.P.Chineză (2,4%), India şi Indonezia.

Europa deţine 7,4% din rezervele certe incluzând şi ex-U.R.S.S.

(5,6% din rezerve). Tot aici se remarcă Norvegia şi Marea Britanie pentru rezervele situate în platourile continentale ale mărilor Nordului şi Norvegiei.

America de Nord posedă 3,1% din totalul rezervelor certe de petrol ale lumii, concentrate în regiunile petroliere din S.U.A. (2,7%) şi Canada.

Africa deţine 6,6% din rezerva mondială, îndeosebi datorită contribuţiei zăcămintelor plasate în Libia (2,9%) şi Nigeria (1,5%). Acestora li se asociază cele din Algeria, Egipt şi Angola.

America Latină deţine 12,6% din rezervele Terrei, concentrate în special pe teritoriul Venezuelei (6,4%) şi Mexicului (4,8%).

Australia şi Oceania se înscriu ca un areal geografic care "vine din urmă", rezervele sporind de aproape 7 ori în ultimul deceniu, urmare a explorărilor efectuate în zona platoului continental circumaustralian şi a unor insule din Pacific (Noua Guinee, Noua Zeelandă).

Producţia mondială de petrol a fost în anul 1996 de 3,13 miliarde tone, un sfert din aceasta fiind obţinută din zăcăminte situate în platformele continentale. Ultimii ani relevă o "staţionare" şi chiar un uşor recul al producţiei datorate unei "modelări" a consumului în procesele de combustie în deplină corelaţie cu promovarea unor politici protecţioniste, mai ales de către marii producători şi exportatori (ţările OPEC).

Tabelul nr. 2

Repartiţia producţiei de petrol în principalele state producătoare ale Terrei

Nr. crt.	Ţara	Producţia (mil. T.)
		1978	1988	1996	1996 (% din total mondial)
1.	Arabia Saudită	422,3	245,5	428,8	12,8
2.	SUA	480,0	426,0	383,2	11,5
3.	Ex – URSS	572,5	650,0	351,6	10,3
4.	Iran	264,5	120,0	183,8	5,5
5.	Mexic	66,2	131,0	163,6	4,9
6.	Venezuela	115,7	86,4	162,4	4,9
7.	China	104,0	140,0	158,5	4,7
8.	Norvegia	17,0	55,7	156,6	4,7
9.	Marea Britanie	54,0	173,0	131,3	3,9
10.	Emiratele Arabe Unite	89,2	81,9	117,3	3,5

Sursa: Britannica Book of the Year 1990 (prelucrare); J.P.Allix, J.Soppelsa - Images de la Terre et des Hommes, Belin, Paris, 1981, p.136-138; Petroleum Economist, nr.9/1989, p.300 (prelucrare); Images économique du monde, Edition SEDES, Paris, 1998.

Repartiţia geografică a producţiei petroliere

Orientul Mijlociu şi Apropiat concentrează cea mai mare parte a rezervelor certe ale lumii şi are cea mai importantă pondere în producţie (fig. 1).

Petrolul exploatat în acestă zonă este în cea mai mare parte uşor şi foarte uşor, deci cu vâscozitate redusă, situat la adâncimi mici (în medie între 300 şi 2 000 m). Aceasta explică productivitatea mare a instalaţiilor de extracţie (700-1 000 t/zi) şi costul redus al acesteia. Acestor prerogative se asociază poziţia geografică favorabilă a exploatărilor, în proximitatea Golfului Persic până în platoul continental al acestuia, 35% din producţia mondială submarină fiind obţinută în această zonă.

Arabia Saudită, cea mai mare deţinătoare de rezerve certe din zonă şi lume, ocupă locul întâi şi la producţie.

Zăcămintele şi exploatările sunt concentrate în vecinătatea şi pe litoralul Golfului Persic. Mai important este marele câmp petrolier Ghawar, situat spre interior la 50-100 Km de ţărm, un zăcământ tipic cu structură anticlinală dispus pe o suprafaţă de peste 200 Km.p. şi cantonând peste 10 miliarde de tone petrol, constituind din acest punct de vedere unul din marile zăcăminte ale lumii. Exploatările mai importante se fac la: Ghawar, Haradh, Abqaiq şi Riyadh.

Litoralul Golfului Persic, între Dhahran (sud) şi Safaniyah (nord), reprezintă a doua zonă cu exploatări terestre şi submarine. Deosebit de productive sunt zăcămintele de la Ras Tannurah, Safaniyah şi Manifa, care dau peste jumătate din producţia submarină de petrol a Orientului Mijlociu.

Iranul - cea mai veche producătoare din zonă - şi-a scăzut simţitor producţia (de la 300 milioane de tone în 1973 la 120 milioane tone în 1988), ca o consecinţă directă a războiului purtat cu Irakul şi a unor măsuri protecţioniste proprii. În ultimii ani producţia înregistrează un reviriment (183,8 mil. tone în 1996).

Exploatările mai importante se fac în sud-vestul ţării în spaţiul dintre Munţii Zagros şi Golful Persic la Gurren, Marun şi Ahwaz. A doua zonă este situată la graniţa cu Irakul.

Importante magistrale de conducte leagă centrele de producţie cu rafinăria din Abadan şi cele de la Isfahan şi Teheran, precum şi cu terminalul situat în insula Karq (tabelul nr.4).

Irakul dispune de zăcăminte importante în nordul ţării, pe aliniamentul Mossul-Kirkuk-Khanaquin, care deţine cele mai mari rezerve ale ţării. Există exploatări şi în sud, în câmpurile petroliere: Rumaila, Mufthia şi Basrah până la Golful Persic, de unde zăcămintele se continuă în platoul continental.

Kuweitul - stat cu un teritoriu foarte mic (16 000 Km.p.), este unul din primii deţinători de rezerve şi producători ai lumii. Aici se află unul dintre cele mai productive zăcăminte ale lumii – Burgan - , situat în sudul ţării, în apropierea Golfului Persic.

Emiratele Arabe Unite s-au impus rapid (exploatările au început după 1960) ca un mare producător (50% în exploatări submarine). Producţia se realizează în cea mai mare parte în emiratul Abu-Dhabi, în extracţiile terestre din câmpul petrolier Murban şi în cele submarine de la Zekum. Alte exploatări sunt în emiratul Dubai. Între ceilalţi producători din zonă se detaşează statele Oman, Qatar şi Bahrein, ultimele două cu producţii mai mici.

A doua zonă producătoare de petrol a lumii este America de Nord (circa 500 milioane tone în 1994), 80% din petrolul extras provenind din S.U.A.

Între marile zone de exploatare se distinge regiunea Golfului Mexic, cuprinzând sudul statului Texas şi statul Louisiana, care concentrează o treime din rezerve şi asigură peste 40% din producţia naţională. Extracţia se realizează deopotrivă pe uscat, în delta fluviului Mississippi şi în perimetrul Lake Charles (Louisiana), cât şi submarin în centrele Corsicana, East Texas şi Taylor, în apropierea litoralului statului Texas.

A doua zonă petrolieră, situată în Middlecontinent, concentrează 35% din totalul rezervelor certe ale ţării şi participă cu 30% la producţie. Mai importante sunt exploatările din statul Texas (Panhandle - în nord, Ranger, Sweetwater, Electra - în partea central - estică), Oklahoma (în jurul oraşelor Oklahoma City, Ponca City şi Wichita), Kansas şi Arkansas. Mai nou exploatările s-au extins în statul New Mexico.

Zona petrolieră din regiunea montană din vestul S.U.A. cuprinde exploatările din statele California (bazinele Los Angeles, St.Joaqin şi Santa Maria-submarin), Colorado, Utah, New Mexico. O altă zonă este sudul Marilor Lacuri, cu statele Illinois, Indiana şi Michigan, fiind importantă ca prima furnizoare de petrol pentru marea aglomeraţie industrială de la sud de Marile Lacuri.

După 1960 începe exploatarea petrolului în Alaska, în zăcămintele terestre şi submarine din nord (Prudhoe Bay), iar mai recent în sud (Cook Inlet). Condiţiile specifice ale climatului polar şi subpolar fac ca exploatările şi transportul petrolului să fie mai scumpe.

S.U.A. se situează pe locul doi în lume pentru producţia submarină de petrol, după Arabia Saudită. Dispune de cea mai vastă reţea de conducte, depăşind 275 000 km. Importante magistrale de transport pleacă din Middlecontinent spre Marile Lacuri (Oklahoma City - Chicago), spre regiunea "Megalopolisului" atlantic (Oklahoma City - New York) şi spre Golful Mexic (Oklahoma City - Dallas - Houston).

Canada, ţara cu rezerve modeste ce pot acoperi consumul pentru mai puţin de 10 ani, a produs în 1996 aproximativ 92 milioane de tone. Cea mai mare parte a producţiei (75%) a fost realizată în provincia Alberta (Pembina, Readwater, Judy Creek, Rainbow Lake), apoi în provinciile vecine, Saskatchewan şi Columbia Britanică.

Explorări recente au evidenţiat rezerve importante în nord, în delta fluviului Mackenzie, precum şi în platoul continental al Mării Beaufort (asociat cu gaze naturale).

America Latină se înscrie ca spaţiul geografic ce a înregistrat o dinamică accentuată în ultimele decenii, producţia sa depăşind astăzi 400 milioane de tone. Principalii producători sunt Mexic şi Venezuela, care deţin circa 75% din producţie.

În Mexic se disting trei zone petroliere, dintre care două sunt situate în Peninsula Yukatan. Prima este zona Campo de Reform. A doua este situată pe litoralul vestic al Golfului Mexic, unde exploatările au luat amploare. În sfârşit, de menţionat zona Golfului Campeche (cu zăcăminte submarine), situată în nordul Peninsulei Yukatan.

Pe teritoriul Venezuelei se disting două zone importante: prima este cea a lagunei Maracaibo, cu exploatările principale la Mene Grande, Cabimas, Lagunillas, Mara, Tra Juana ş.a.; a doua zonă este Oriente, situată pe cursul mijlociu al fluviului Orinoco (Oficina, Jusepin, El Temblador ş.a.).

Argentina ocupă locul doi între producătoarele din America de Sud. Producţia este obţinută în sudul ţării, cu extracţii în Podişul Patagoniei, arhipelagul Tierra del Fuego şi partea central-nordică, între localităţile Salta şi Mendoza.

În America de Sud se cuvin menţionate pentru producţiile obţinute: Trinidad-Tobago (producător vechi), Ecuador, Peru, Columbia şi Brazilia, ultima cu mari disponibilităţi de rezerve în Amazonia.

Europa de Est se situează foarte aproape ca producţie de America Latină, fiind a patra zonă producătoare a lumii. Din cele 406 milioane tone extrase în 1994, 92% revin Ex-URSS, spaţiu geografic cu tradiţie în exploatarea petrolului, zona caspiană, reprezentată de oraşul Baku, fiind între primele în care a apărut extracţia industrială a petrolului.

Prima zonă de extracţie este Siberia de Vest ("al treilea Baku"), cu zăcămintele situate în ţinutul Tiumeni, pe cursul inferior al fluviului Obi. Exploatările mai importante se fac în perimetrele Surgut şi Mamontovo.

În partea europeană cea mai mare parte a producţiei se obţine în zona Volga-Ural, denumită şi "al doilea Baku” remarcându-se exploatările de la Romaskino, Sugorovo şi Tuimazî, precum şi cele de la Kuibâşev şi Volgograd în partea de sud-vest. Recent (1988) a intrat în exploatare un mare zăcământ la Tengiz, în vestul Kazahstanului.

Celelalte subzone ale părţii europene sunt: Caucazul de Nord şi vecinătăţile sale nordice (Baku I), cu exploatări terestre şi submarine concentrate în perimetrul Baku – Groznîi - Maikop; Republica Belarus (Mozîr), Ucraina (Poltava) şi bazinul Peciora.

În partea asiatică, se mai exploatează petrol pe ţărmul nordic şi estic al Mării Caspice în zonele Emba şi, respectiv, peninsula Mangîşlak şi zona Okarem, ultima în Turkmenistan. Mici exploatări sunt plasate în Valea Fergana (Uzbekistan) şi în Insula Sahalin în Extremul Orient rus, la Marea Japoniei.

În Europa Occidentală se remarcă Marea Britanie, a treia producătoare europeană după ex-URSS, cu toate că exploatările sale sunt mai recente, după anul 1970. Petrolul se extrage numai submarin din largul Mării Nordului.

Norvegia, locul al doilea la producţie în Europa, îşi plasează exploatarea petrolului în acelaşi orizont de timp cu Marea Britanie. Exploatările sunt situate în platforma Mării Nordului, extinse mai recent în Marea Norvegiei până în nord la Marea Barents, unde au fost depistate rezerve importante. Extracţia de petrol gravitează în jurul marelui areal Ekofisk, cu cele 14 platforme de producţie, unele dintre acestea de mare productivitate (Ekofisk Area, Gullfaks, Statfjord, Ula, Valhall ş.a.), precum şi altele intrate în exploatare după 1990 (Gydo, Snorre, Hod ş.a.)

Extremul Orient şi Oceania au produs în 1996 circa 390 mil. tone petrol, aproape jumătate extrase în R.P.Chineză, ţară cu o producţie relativ recentă (1939) dar a cărei producţie a evoluat rapid, de la 104 mil.tone în 1978 la 158,5 mil.tone în 1996.

Exploatările importante ale ţării sunt situate în China de Nord (Tacheng) şi Regiunea Shengli (delta fluviului Huanghe), această regiune prin dezvoltarea din ultima perioadă a unor câmpuri petroliere (Liufanjia, Chunhua, Shengtud ş.a.) având o contribuţie importantă la producţia naţională. Zăcămintele se continuă şi submarin în Golful Bohai unde se concentrează, de altfel, cea mai mare parte a rezervelor chineze (3,2 miliarde de tone). Alte zone de extracţie sunt: China de Nord-Vest (Regiunea Xinjiang) şi provincia Hebei (China de Nord). Indonezia este cea mai importantă producătoare de petrol din sud-estul Asiei şi una dintre cele mai vechi de pe continent. Cea mai mare parte a producţiei se obţine în Insula Sumatera, precum şi în insulele Kalimantan (sud-est) şi Java. O treime se realizează în exploatările submarine din nord-vestul insulei Java şi strâmtoarea Sulawesi.

Continentul african concentrează importante rezerve (9,2 miliarde tone), având o contribuţie relevantă la producţia mondială. Pe teritoriul său s-au conturat două mari zone petroliere: una în nord, cu exploatările situate, în cea mai mare parte, în Sahara şi alta în regiunea Golfului Guineii, cu prelungire spre sud.

Libia, primul deţinător de rezerve al Africii (4 miliarde tone), şi-a micşorat producţia în ultimele două decenii, de la 97 milioane tone în 1978 la 69 milioane tone în 1996. Prima zonă de exploatare este situată în centrul şi nord-estul ţării, în Deşertul Libiei, cu principalele exploatări la Dahra, Zelten, Amal, Raguba, Sarir ş.a.; zona este legată de litoralul Mediteranei în vederea exportului (Port Brega, Marsa-el-Brega, Ras-Laun, Flavia) şi rafinării petrolului (Es Sider, Tripoli ş.a.). A doua zonă, cu producţie modestă, este situată la graniţa cu Algeria.

Algeria, deţine rezerve mai mici (0,9 miliarde tone), având o producţie în scădere. Rezervele sale sunt cantonate în est, la graniţa cu Libia, unde se disting cele două grupări de centre: Hassi Messaoud (Nezla, Messdar, Gassi Touil ş.a.) în nord şi Edjeleh (Alrar, Askarene, Zarzaitine ş.a.) în sud.

Egiptul, cunoaşte o creştere sensibilă a producţiei de petrol (de la 25 milioane tone în 1978 la 45 milioane tone în 1996), dispunând de zăcăminte în Peninsula Sinai şi Golful Suez (Morgan, Belayim, July, Ras Fanar ş.a.) cu zăcăminte complexe - terestre şi submarine.

Zona Golfului Guineii, cu prelungirea sa sudică realizează cea mai mare parte din producţia submarină a Africii. Nigeria, primul producător african, are exploatări îndeosebi pe continent, cele mai importante fiind în sud-vestul ţării pe un aliniament Bonny-Port Harcourt-Warri-Escravos, care începe şi se termină la Oceanul Atlantic. Exploatările submarine sunt situate în sud-est şi în extremitatea sud-vestică a ţării.

 

Industria de rafinare a petrolului

Industria de rafinare a ţiţeiului este astăzi una dintre ramurile industriale foarte importante, dezvoltate pe tot globul.

La finele anului 1993 pe Terra erau în funcţiune 712 rafinării, dispuse în 114 ţări cu o capacitate de prelucrare ce depăşea 73 milioane barili/zi. Dintre acestea, 507 rafinării sunt concentrate în 28 de state ale lumii, fiecare cu o capacitate ce depăşea 500 000 barili/zi (tabelul nr.5), cele mai numeroase fiind amplasate în S.U.A. (184), Japonia (41) şi Rusia (29).

Mari proiecte de amenajare a unor capacităţi de rafinare sunt în derulare în Orientul Mijlociu, Bandar Abbas şi Arak, în Iran, Rabigh şi Quesim, în Arabia Saudită, extinderea rafinăriei Abadan din Iran, de la 6,5 la 19 milioane tone/an, precum şi în India (Karnal şi Mangalore), Indonezia (West Java), S.U.A. (Valdez), Mexic (Lazaro Cardenas), Venezuela ş.a.

În America de Nord, S.U.A. dispune de cea mai mare capacitate de rafinare din lume. Rafinăriile sunt grupate în câteva zone reprezentative: Golful Mexic şi vecinătăţile (Houston, Texas City, Beaumont, New Orleans, Baton Rouge, Galveston ş.a.); nord-estul atlantic (New York, Baltimore, Boston ş.a.); Marile Lacuri (Chicago, Toledo, Cleveland); Middlecontinent (Tulsa, Ponca City, Sugar Creek, Cushing ş.a.) şi zona litoralului vestic (El Segundo, Martinez, Carson).

În Canada, marile capacităţi de rafinare sunt plasate în nordul Marilor Lacuri: Montreal (între cele mai mari din ţară), Sarnia, St.John şi Halifax (în zona atlantică). Capacităţi mai mici sunt în vest (Vancouver).