Geografie Economica Mondiala

partea centrală, în strânsă legătură cu potenţialul hidroenergetic din zonă (este caracteristică electrosiderurgia), cu centre mici şi mijlocii (Karlskoga, Axelosund, Soderfors etc.).

Austria se situează, ca producţie, în apropierea Suediei, pentru această ţară fiind reprezentativă siderurgia dunăreană, legată de transportul de materii prime pe fluviu (cel mai important centru siderurgic - Linz - este situat în amonte de Viena) şi pe afluenţii săi (Enns, Mur - mai multe centre mici).

Celelalte ţări ale U.E. (Grecia, Portugalia, Irlanda, Danemarca, Finlanda) au o siderurgie mai puţin reprezentativă, cu centre mici de producţie, adesea integrate unor complexe industriale.

Ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est şi Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.), deşi parcurg o perioadă de criză în domeniul siderurgic, se apropie ca pondere de membrii U.E.

Dacă în Polonia şi Cehia siderurgia, tradiţională, este legată de bazinele carbonifere (Silezia Superioară în Polonia - Kattowice, Gliwice, Zabrze, Chorzow şi Nova Huta, lângă Cracovia, cel mai mare combinat polonez, dar şi foarte poluant; bazinul Ostrava cu centrele Ostrava, şi Karvina şi bazinul Boemiei, cu centrul principal Kladno, în Cehia), pentru Ungaria siderurgia este, ca şi în cazul Austriei, legată de Dunăre (cel mai important combinat siderurgic, cel de la Dunaujvaros, se află la sud de Budapesta). La fel şi Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru), cu un centru de talie medie (Smederevo) la sud de Belgrad, tot pe Dunăre. Bulgaria îşi are principala bază siderurgică la vest de Sofia, la Pernik, în apropierea unor zăcăminte de fier, cărbuni şi energie electrică.

Comunitatea Statelor Independente deţine mari rezerve de minereu de fier, minereuri auxiliare, cărbuni cocsificabili şi alte categorii de materii prime ce au favorizat, în contextul politicii economice din anii '60-'70 spre dezvoltarea accelerată a industriei grele, inclusiv a siderurgiei.

C.S.I. este cel mai mare producător de minereu de fier din lume (198,4 mil.tone în 1991 adică 21,0% din producţia primilor 15 producători) şi printre primii exportatori mondiali. Principala bază siderurgică a C.S.I.-ului rămâne sud-estul Ucrainei. Zăcământul de la Krivoi-Rog (circa 20 mld.tone), situat la cotul Niprului, participă cu aproape jumătate la producţia C.S.I. Se adaugă zăcământul de la Kerci (circa 3 mld.tone) din peninsula Crimeea, valorificat din perioada interbelică. Aceste bogate zăcăminte, cărora li se adaugă exploatările de mangan de la Nikopol (40% din producţia ţării), cărbunii cocsificabili din bazinul Donbas, mari centrale electrice, căile de navigaţie (pe Nipru, pe Don, pe canalele ce le leagă, ieşirea la Marea Neagră prin Marea Azov) şi tradiţia prelucrării metalelor au condus la conturarea unor centre siderurgice, parte integrantă a unui complex industrial: Doneţk şi Makeevka din apropierea bazinelor carbonifere, Dnepropetrovsk, Zaporoje, Nikopol ş.a. legate de hidroenergia de pe Nipru (electrosiderurgie), Krivoi-Rog şi Kerci

Unul dintre cele mai mari zăcăminte puse în exploatare este cel de la Kursk-Belgorod, din regiunea Colinelor Voronej, participând cu 15% la producţia ţării. Prin puternicul câmp magnetic pe care-l crează este cunoscut sub numele de "anomalia magnetică de la Kursk".

A doua bază siderurgică este regiunea Munţilor Ural. Minereurile de fier exploatate mai ales în sudul Uralilor, la Magnitnaia (minereu cu un conţinut de 70% fier), au dus la dezvoltarea a numeroase centre siderurgice mari. De la nord la sud cele mai importante sunt Serov, Nijni Taghil, Ekaterinburg, Celeabinsk, Magnitogorsk.

Siderurgia siberiană şi din Asia Centrală s-au dezvoltat pe baza zăcămintelor proprii de minereu de fier şi a cărbunilor cocsificabili. Principalele exploatări sunt la Tastagol, Temir Tau, Atasu, Telbeş în Siberia Occidentală şi în Kazahstan, Angara Pit, Angara Ilim, în Siberia Centrală. Centrele cele mai importante sunt Novokuzneţk, Novosibirsk, Kemerovo (în sudul Siberiei Occidentale), Temir Tau (Asia Centrală) ş.a. În Siberia Occidentală şi Kazahstan există importante rezerve de mangan, crom - în nordul lacului Aral, cele mai însemnate din C.S.I., pe teritoriul Kazahstanului, - molibden (dar şi în Siberia de Est şi Caucaz) ş.a.

În Asia (fără C.S.I.) siderurgia are patru piloni principali: China Japonia, Coreea de Sud şi India. Acestea deţineau peste 1/3 din producţia mondială de oţel, în 1996.

Japonia ocupă locul II în producţia mondială de oţel (98,8 mil.tone în 1996) şi locul III în producţia de feroaliaje (74,7 mil.tone în 1992). Apoi siderurgia japoneză se caracterizează prin concentrarea mare de capital, prin modernitate, productivitate ridicată (mult timp a avut unul dintre cele mai ridicate ritmuri de creştere a producţiei), consum redus de materii prime şi producţie axată pe oţeluri de calitate superioară. Produsele siderurgice ocupă un loc însemnat în exportul Japoniei.

Cele mai importante grupări industriale cu profil siderurgic sunt:

- Nordul insulei Kyushu, unde conurbaţia Kytakyushu grupează mai multe centre de talie diferită;

- Osaka-Kobe-Sakai, unde siderurgia este prezentă cu mari capacităţi de prelucrare;

- Golful Tokyo, cu centrele marii conurbaţii Tokyo - Kawasaki – Yokohama – Chiba, unde siderurgia este parte componentă a unui ansamblu de ramuri industriale. Alături de aceste grupări mai putem aminti numeroase alte centre ca Hiroşima şi împrejurimile, Muroran (în insula Hokkaido, în port) etc.

R.P.Chineză dispune de importante rezerve de minereu de fier (circa 100 mld.tone, din care 30 mld.tone minereu de calitate superioară), concentrate în China de Nord-Est, China de Nord-Vest, China Central-Sudică şi Mongolia Interioară. De altfel, ocupă locul I în producţia de minereu de fier: 250 mil.tone în 1995 (1/4 din totalul mondial). R.P.Chineză detine alături de Thailanda, Myanmar (Birmania) şi cele două Corei 2/3 din rezervele mondiale de wolfram (tungsten) - siderurgia consumând 90% din producţia mondială de wolfram - şi participă cu aproape 1/2 la producţia mondială.

Siderurgia chineză este distribuită în numeroase centre mici şi mijlocii axate pe producţia de fontă şi feroaliaje (93 mil.tone în 1995, locul III mondial). Nu lipsesc însă şi marile concentrări siderurgice. Principala bază siderurgică, legată de cărbunii cocsificabili, minereurile de fier şi forţă de muncă numeroasă, ieftină şi calificată, este China de Nord-Est, cu centrele de la Anshan, Fushun, Shenyang, Benxi. În China Centrală, pe fluviul Yangtze (Chang Jiang), un mare centru este Wuhan, apoi Daye ş.a. Este o siderurgie portuar-fluvială. Asemănătoare este şi cea de pe Huanghe, cu centrele Tayuan, Beijing şi împrejurimile, Tianjin ş.a. şi tot siderurgie portuară întâlnim şi la Shanghai, mare şantier naval şi principalul port chinez. În regiunea autonomă Mongolia Interioară s-a creat o altă bază siderurgică, cu combinatul de la Baotou.

India dispune de rezerve de minereuri de fier apreciate la circa 29 mld.tone. Extracţiile se găsesc în nord-estul ţării, în statele Bihar şi Orissa ("Centura de fier a Indiei", minereu de calitate superioară ce conţine vanadiu şi titan), provinciile centrale între Hyderabad şi Raipur (Podişul Deccan), în sud în statul Mysore (60% conţinut metalic) şi Munţii Ghaţii de Vest. Producţia sa a crescut considerabil, de la 3 milioane tone în 1938 la 62 mil.tone în 1995, ce o plasează pe locul 6 în lume. Creşterea mare a producţiei se datorează dezvoltării siderurgiei proprii, dar mai ales exporturilor pe care India le face îndeosebi în Japonia, principalul său debuşeu. Totodată India dispune şi de însemnate rezerve şi exploatări de mangan (în partea centrală - Bihlai, la nord de Mumbai), titan şi alte metale ajutătoare.

Cu toate acestea, industria siderurgică indiană este sub posibilităţi, deşi produce 20,2 mil.tone fontă şi feroaliaje (locul 9 în 1995 pe plan mondial) şi 22,9 mil.tone oţel (locul 7 mondial în 1995). Principalele centre siderurgice sunt amplasate în partea de nord-est a ţării - Jamshedpur, Asansol, Taleher - combinatul de la Bhilai, din partea central-estică a ţării.

În America de Nord, atât Statele Unite, cât şi Canada şi Mexicul au importante rezerve de minereu de fier şi metale auxiliare, dar siderurgia se află pe diferite trepte de dezvoltare.

S.U.A. ocupă locul 5 în producţia mondială de minereu de fier (39,3 mil.tone în 1995), iar rezervele sunt apreciate la circa 10 mld.tone. Ele sunt localizate în bazinele din zona Marilor Lacuri (4 mild.tone rezerve, cu peste 50% conţinut de metal, pe teritoriul statelor Minnesota - exploatarea Mesabi Range, cea mai importantă - Michigan, Wisconsin), care participă cu 2/3 la producţia ţării, şi Munţii Apalaşi (10% din producţia ţării), cu exploatări în statele Alabama, Georgia, Pennsylvania ş.a. Statele Unite mai deţin minereuri de fier în partea centrală (statele Missouri, Texas) şi în vest (statele Wyoming, New Mexico, Arizona, California). Dintre înnobilatorii oţelurilor, S.U.A. are importante rezerve de wolfram (statul Nevada), mangan, vanadiu (în special în Podişul Colorado) ş.a. Stimulată de-a lungul timpului de dezvoltarea industrială, de extinderea căilor ferate, de trecerea S.U.A. în fruntea furnizorilor de armament, mai ales în cel de al doilea război mondial, ca şi de marile rezerve de cărbuni cocsificabili, minereuri de fier de bună calitate etc., siderurgia Statelor Unite, deşi a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat rapid dominând mult timp ierarhia mondială a producătorilor. În prezent S.U.A. ocupă locul 3 mondial în producţia de oţel (94,2 mil.tone în 1996) şi locul 4 în producţia de fontă şi feroaliaje (53,1 mil.tone în 1993); criza din domeniul siderurgic afectează însă şi S.U.A.

Siderurgia rămâne o specializare a nord-estului industrializat. Cea mai puternică concentrare de centre siderurgice se găseşte în statul Pennsylvania, datorită marelui bazin huilifer al Apalaşilor. Minereul de fier este adus pe Marile Lacuri şi pe canalul Ohio. Cel mai important centru este Pittsburgh, situat în centrul marii regiuni industriale ce se întinde de la Oceanul Atlantic la Marile Lacuri, care, alături de alte centre (Johnstown, Butler ş.a.) ce gravitează în jurul său, concentrează 1/5 din producţia S.U.A.

Tot tradiţionale sunt şi centrele ce gravitează spre Philadelphia (Harrisburgh, Bethlehem, Morrisville), în care este folosit pe scară largă şi fierul vechi; acesta este utilizat şi pe coasta nord-atlantică. Mari capacităţi de prelucrare sunt la Sparrow Point, New York (carierele Bronx - şi Staten Island, avantportul Newark - 1 500 km de cheiuri), Everett - Boston.

În zona Marilor Lacuri. Chicago, al doilea centru siderurgic al S.U.A., cu uzinele amplasate în oraşele-satelit ale aglomeraţiei urbane: East-Chicago, Gary ş.a.

În sud-estul S.U.A. se distinge o concentrare de centre siderurgice pe teritoriul statului Alabama, în jurul oraşului Birmingham.

În repartizarea geografică a acestei ramuri industriale s-au produs, în ultimele decenii, modificări prin construirea de combinate siderurgice în regiunile sudice şi vestice ale ţării. Acest fenomen este legat de dezvoltarea industriei extractive şi strategice. Astfel de obiective relativ noi sunt la Houston, St.Louis, Pueblo, Fontana - Los Angeles, Pravo - în statul Utah, cu capacităţi medii.

Canada are rezerve de minereu de fier apreciate la 120 mld.tone şi ocupă, cu cele 21,5 mil.tone (1995) extrase, locul 7 în lume. Exploatările intense au început după 1950, în special în Peninsula Labrador (Knob Lake), în provincia Québec, dar şi în insula Newfoundland (Terra Nova) sau în provinciile Ontario (Steep Rock Lake), Columbia Britanică, insulele vestice (Vancouver, Queen Charlotte). Canada este un mare exportator.

Producţia sa de oţel a crescut de la 13,5 mil.tone în 1974 la 25,9 mil.tone în 1992, plasând-o pe locul 7 mondial, scăzând în 1996 la 14,73 mil. tone, în timp ce producţia de fontă a scăzut, în perioada 1974 – 1992, de la 9,7 mil.tone la 8,6 mil.tone (împreună cu feroaliajele). Cele mai mari centre ale metalurgiei feroase sunt situate în zona Marilor Lacuri (Hamilton, Sault St.Marie), în Noua Scoţie (Sydney, Trenton), legate de materiile prime locale sau zona de consum deosebit al industriei construcţiilor de maşini (Montreal).

În Brazilia'>America de Sud, Brazilia deţine cele mai mari rezerve de minereu de fier (circa 60 mld.tone), participând cu aproximativ 19,0% (116,8 mil.tone în 1995) la producţia mondială şi fiind cel mai mare exportator de pe glob. Importante zăcăminte se găsesc în statul Minas Gerais, la Itabira, Lafaiete ş.a., ce dispun de un minereu cu un conţinut metalic foarte ridicat (până la 70%), numit itabirit. Dar exploatările de aici, adesea în carieră, au afectat considerabil mediul încojurător. În urma exploatărilor au rămas uriaşe gropi, adevărate "cratere antropice", unde revenirea la mediul iniţial este total compromisă.

Minereuri, tot bogate în fier, mai sunt şi în statele Mato Grosso (marele zăcământ de la Urucum) şi Parana. Lipsa căilor de transport a limitat exploatările în est şi regiunile centrale. Astăzi Brazilia foloseşte metode moderne de transport şi dispune de numeroase instalaţii de concentrare a minereurilor pentru export. Astfel, regiunea Itabira este legată printr-o cale ferată de portul Tubarao, iar de la exploatarea Germario se efectuează transportul lichid prin conducte (400 km) până la ţărmul Atlanticului. Brazilia este şi un important producător de mangan, cu exploatări în teritoriul Amapa, în Mato Grosso şi Minas Gerais; deţin rezerve însemnate de nichel şi alte metale auxiliare.

Alte ţări sud-americane cu rezerve importante dar, în prezent, cu producţii reduse sunt: Bolivia (peste 40 mld.tone rezerve certe, remarcându-se zăcământul Mutun, o continuare a celui brazilian din regiunea Urucum), Venezuela (cu o producţie de 13,4 mil.tone în 1995 şi exploatări la El Pao, Cerro Bolivar în Podişul Guyanelor), Peru, Chile. Siderurgia este mai bine reprezentată, în afara Braziliei, în Argentina (estuarul La Plata-Buenos Aires, La Plata şi Rosario ceva mai la nord), Chile (la sud de Santiago).

Subsolul Africii cuprinde zăcăminte atât de minereu de fier, cât şi din majoritatea minereurilor ajutătoare. Cel mai important producător african rămâne însă Republica Africa de Sud (21,7 mil.tone, în 1995, minereu de fier extras), cu exploatări mai vechi în sudul ţării şi mai noi în nordul provinciei Transvaal (Pietersburg). Cantităţile extrase sunt folosite atât în industria proprie (8,0 mil.tone oţel, în 1996) concentrată în jurul oraşelor Pretoria şi Johannesburg, cât şi pentru export (în Japonia, U.E., S.U.A.).

Intensa exploatare a zăcămintelor descoperite după 1950 au adus Australia pe locul 3 între statele producătoare de minereu de fier (86,7 mil.tone în 1995). Rezervele, estimate la circa 90 mld.tone, sunt de bună calitate (în medie 65% conţinut de fier). Regiunea Pilbara şi Mount Tom Price din nordul Australiei de Vest furnizează aproximativ 80% din producţia ţării. Tot în Australia de Vest, dar în sud, există mai multe exploatări, între care şi cea de la Yampi Sound. Alte exploatări importante sunt cele de la nord de Adelaide (Iron Knob, Middleback Range), din Australia de Sud, care asigură 2/3 din minereul de fier consumat în ţară. Relativ recent a început exploatarea marilor rezerve de minereu cu conţinut redus de fier din insula Tasmania.

Siderurgia australiană este în întregime portuară. Primele întreprinderi au fost amplasate în apropierea bazinelor carbonifere, la Newcastle şi Port Kembla-Wolongong (lângă Sydney), utilizând minereurile de fier din Middleback Range şi Yampi Sound. Construirea unui centru siderurgic la Whyalla, la nord de Adelaide, a fost determinată de vecinătatea zăcămintelor de minereu de fier, producţia fiind absorbită de şantierele navale de aici. Cele mai noi centre siderurgice (Kwinana) aparţinând conurbaţiei Perth, pe coasta de vest. Producţia siderurgică este axată pe fontă şi feroaliaje (6,4 mil.tone, locul 15 mondial în 1992).

ROMÂNIA

Minereurile de fier se găsesc în ţara noastră în cantitate relativ redusă şi au, în general, un conţinut metalic scăzut (28-40% fier). În prezent principalele exploatări sunt situate în partea de est a masivului Poiana Ruscă, furnizând 60% din producţia ţării (în ultimii ani sub un milion de tone).

Producţia de minereu este total insuficientă necesarului industriei siderurgice şi, ca urmare, se importă peste 80% din necesar.

Siderurgia românească străbate o perioadă mai dificilă, de readaptare la condiţiile economice noi interne şi internaţionale, ceea ce explică scăderile de producţie de după 1990.

Există două categorii de unităţi siderurgice: cu furnale, care cuprind combinatele de la Reşiţa, Hunedoara, Galaţi, Călăraşi, şi unităţi fără furnale, care produc oţeluri, laminate, sârmă, ţevi - Târgovişte, Bucureşti, Câmpia Turzii, Nădrag, Oţelu Roşu, Beclean, Zimnicea, Iaşi, Roman, Focşani.

Cele mai importante combinate siderurgice, conturate de-a lungul timpului, sunt cele de la Reşiţa, Hunedoara, Galaţi, Călăraşi.

INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI ŞI A PRELUCRĂRII METALELOR

Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor

CUPRINS

 

 

 

Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor

Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor constituie una dintre cele mai importante ramuri industriale ale lumii. Ea transformă metalul în produse utile omului şi, în primul rând, în unelte necesare producţiei.

Volumul şi structura acestei ramuri constituie cel mai reprezentativ indice în caracterizarea puterii industriale a unei ţări.

Criterii de amplasare. Caracterizată printr-o puternică concentrare teritorială, această ramură este amplasată în funcţie de următoarele criterii: a) apropierea de marile centre siderurgice; b) în centre cu tradiţie îndelungată şi care dispun de forţă de muncă de înaltă calificare (mecanică fină, optică etc.); c) în marile centre de consum; d) în porturi (şantiere navale) etc.

Industria de utilaje şi echipament tehnic industrial asigură utilajele necesare pentru numeroase ramuri ale industriei: utilaj petrolier şi minier, maşini unelte, utilaj şi echipament industrial pentru dotarea altor ramuri (industria siderurgică, chimică, a materialelor de construcţii, de prelucrare a lemnului, industria textilă şi alimentară).

Fiind o mare consumatoare de metal, această subramură este repartizată mai ales în marile regiuni producătoare de oţeluri speciale din S.U.A., Japonia, Germania, Marea Britanie, Rusia, Franţa, Italia, R.P.Chineză, care realizează cele mai mari producţii.

O altă particularitate o constituie specializarea în anumite produse, care în industria unor ţări constituie o tradiţie: rulmenţi în Suedia, utilaj minier în Cehia şi Slovacia, utilaj petrolier în România, utilaj textil şi alimentar în Polonia şi Bulgaria, maşini - unelte în Germania etc.

În producţia de utilaj şi echipament industrial primele trei locuri sunt deţinute, în ordine, de S.U.A., C.S.I., Japonia.

S.U.A. produce diferite utilaje şi echipamente tehnice, în cea mai mare parte în nordul industrial, unde se realizează peste 60% din valoarea producţiei. Principalele centre sunt Philadelphia, Boston, Baltimore, Cincinatti, Chicago, Detroit, New York. Aceste zone şi-au menţinut, în ansamblu, importanţa, dar au apărut şi alte mari zone şi centre pe ţărmul Pacificului (statele California şi Washington), în sudul ţării (Texas, Carolina de Nord), precum şi în Câmpia Mississippi-Missouri (St.Louis, Kansas City, Wichita).

În C.S.I. această ramură este foarte complexă şi deosebit de dispersată în profil teritorial. Totuşi se observă o oarecare orientare spre producţia de utilaj greu, minier şi maşini - unelte în partea europeană şi în Munţii Ural - în centrele Moscova şi Sankt-Petersburg (cu împrejurimile), Kiev, Harkov, Celeabinsk, Ekaterinburg, Kramatorsk şi în centrele amplasate de-a lungul Transsiberianului (Omsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk). La acestea se adaugă centrele specializate, ca de exemplu Baku (în utilaj petrolier), Taşkent (utilaj textil) ş.a. În ultimul timp, în amplasarea geografică a acestei industrii se remarcă tendinţa de a se construi puternice unităţi în republicile Asiei Centrale, în Siberia şi mai ales de-a lungul Transsiberianului.

Japonia, deşi este tributară importurilor de materii prime, contează printre marii producători şi exportatori din lume. Ea şi-a creat o importantă piaţă în sud-estul Asiei şi în estul Africii, concurând, cu aceste produse, ţări cu mare tradiţie şi pondere în producţia mondială. Principalele centre ale acestei industrii sunt zonele: Tokyo-Yokohama, Kobe-Osaka, oraşele Nagoya, Niigata, Kitakyushu cu împrejurimile.

Marea Britanie îşi leagă tradiţia de numele oraşului Sheffield, care, cu centrele din jur, realizează aproape 3/4 din producţia ţării. Acest fapt se explică prin apropierea de minele de cărbuni şi de minereu de fier, de uzinele siderurgice, marea concentrare a forţei de muncă de înaltă calificare, căile lesnicioase de transport şi o mai veche şi valoroasă tradiţie. Alte centre importante sunt: Birmingham, Glasgow, Londra, Manchester, Coventry, Swansea, Newcastle ş.a.

Germania produce utilaj şi echipamente industriale mai ales în uzinele de pe valea Rhinului şi din bazinul Rhur (Köln, Essen, Düsseldorf, Dortmund, Duisburg), din marile porturi (Hamburg, specializat în platforme de foraj submarin), la care se adaugă şi alte centre importante: Stuttgart, Nürnberg, Frankfurt pe Main, Berlin, Zwickau, Magdeburg, Chemnitz.

Franţa produce echipament industrial variat, mai ales în marile unităţi din nord-estul ţării (Lille, Tourcoing), în regiunea Parisului, în gruparea Lyon-Saint Etienne, zona Marsilia.

Belgia produce maşini grele şi de mare precizie mai ales în zona Liege-Namur, iar în Olanda se impun centrele Utrecht, Haga, Rotterdam, specializate în aparatură de înaltă precizie.

Italia, datorită energiei electrice abundente şi ieftine şi a oţelurilor de bună calitate pe care le produce, dispune de o industrie variată, concentrată mai ales în nordul ţării (Milano, Torino, Bologna, Genova).

Această subramură este, de asemenea, dezvoltată şi în alte ţări europene: Elveţia (zona Zürich), Cehia şi Slovacia (Praga, Brno, Plžen, Ostrava), Polonia (Wroclaw, Lodz, Varşovia, Katowice, Gdansk ş.a.), România, Ungaria ş.a.

În Asia, cu excepţia Japoniei, se remarcă R.P.Chineză, ca mare producătoare îndeosebi de maşini-unelte. Producţia chineză acoperă în cea mai mare parte necesarul intern, principalele centre fiind: Shanghai, Beijing, Harbin, Guangzhou, Lüda (Lushun şi Dalian).

Această subramură are din ce în ce mai multe întreprinderi într-o serie de ţări în curs de dezvoltare, între care Brazilia (Sao Paulo, Porto Alegre), Turcia (Ankara, Adana), Iran (Teheran), Pakistan (Lahore), India (Calcutta, Mumbai,Kanpur) ş.a.

Industria electrotehnică şi electronică. Această subramură constituie, în prezent, una din pârghiile esenţiale ale dezvoltării economiei mondiale. Este specifică în primul rând statelor cu o economie avansată, cu un nivel înalt de creştere industrială (S.U.A., Japonia, C.S.I., Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Suedia, Elveţia, Cehia , Slovacia ş.a.).

Subramură bazată pe tehnica de vârf, influenţează direct introducerea automatizării în industrie, agricultură, transporturi. În ultimele decenii, a înregistrat pe plan mondial cele mai înalte ritmuri de creştere cuprinzând, în afara utilajului electrotehnic, utilaj cibernetic şi electronic, calculatoare, aparatură de înaltă precizie şi electromedicală.

În ce priveşte repartiţia teritorială, în prezent S.U.A., Japonia şi statele vest-europene realizează cea mai mare parte a produselor electronice şi electrotehnice de pe Terra.