Geografie Economica Mondiala
Yüklə 0,99 Mb.
|
Alte ţări: C.S.I. se impune prin producţia realizată în centrele Moscova, Ekaterinburg, Sankt Petersburg, Kiev, Novosibirsk. Această subramură este bine dezvoltată în republicile baltice (oraşele Riga, Tallin, Vilnius); Germania (München, Stuttgart, Nürnberg, Frankfurt pe Main, Dresda, Leipzig); Franţa (Paris, Nancy, Lille, Le Hâvre, Orléans); Marea Britanie (Londra, Birmingham, Manchester); Italia (Ivréa, Milano, Torino, Roma); Olanda (Eindhoven, Utrecht); Belgia (Bruxelles, Namur); Cehia şi Slovacia (Brno, Bratislava, Praga); Polonia (Varşovia, Wroclaw); R.P.Chineză (Shanghai, Beijing, Nanjing). O ramură nou apărută este cea a calculatoarelor electronice, a cărei producţie este concentrată în S.U.A. (45% din producţia mondială), Marea Britanie (Londra), Japonia (Osaka), Germania (Mainz), Franţa (Paris), C.S.I. (Kiev, Moscova), Canada ş.a. Industria de tractoare şi maşini agricole. Produsele acestei industrii găsesc o largă piaţă de desfacere, atât în statele înaintate din punct de vedere economic, cât şi ţările în curs de dezvoltare, unde, aplicându-se o agrotehnică superioară, a crescut mult nevoia de mecanizare şi chiar de automatizare a muncilor agricole. Principalele utilaje mecanice din agricultură, cele care fac obiectul celui mai activ comerţ internaţional, sunt tractoarele, apoi combinele, după care urmează utilajele uşoare. Cea mai mare producătoare de tractoare este C.S.I., cu circa 600 mii bucăţi anual. Având o suprafaţă agricolă întinsă, unităţile industriei de utilaj agricol sunt amplasate mai ales în Marea Câmpie Rusă (Volgograd, Saratov, Harkov, Kiev, Odessa), sudul Siberiei Occidentale (Celeabinsk, Omsk), dar şi în zonele cu însemnate producţii de metal (Dnepropetrovsk, Krivoi-Rog). Oraşul Taşkent este specializat în fabricarea maşinilor de recoltat bumbac, iar la Rostov şi Saratov se află cele mai mari uzine de combine. Producţia S.U.A. se ridică la circa 300 mii de tractoare cu cele mai mari uzine în jurul Marilor Lacuri (Chicago, Peoria) şi în Câmpia Mississippi (Saint-Paul), precum şi în unităţi specializate în maşini şi utilaje pomicole şi legumicole (în California) sau combine pentru recoltat bumbac, în sud (Atlanta, New Orleans). Potenţialul nord-american în acest sector este mult mai mare, dacă adăugăm şi companiile americane care, produc în alte ţări încă 300 mii de bucăţi. În Canada utilajul agricol este concentrat în proporţie de 95% în provincia Ontario şi în Câmpia Sfântului Laurenţiu, cu centrul principal la Toronto. A treia mare producătoare este Marea Britanie (160 mii de bucăţi), cu uzine de tractoare în Câmpia Tamisei şi în Anglia Centrală (Londra, Coventry, Birmingham, Manchester). Exportă 2/3 din producţia naţională, mai ales în ţările Commonwelth-ului. Industria mijloacelor de transport este una dintre cele mai complexe ramuri industriale şi cuprinde mai multe subramuri: a) Industria de autovehicule înglobează producţia de automobile şi autocamioane, autobuze şi se caracterizează printr-un consum important de materii prime şi prin marea dispersare a acesteia în profil teritorial. Dezvoltată în secolul nostru, industria de autovehicule a înregistrat o creştere continuă a producţiei (tabelul nr. 1). Tabelul nr. 1 Evoluţia producţiei mondiale de autovehicule, în perioada 1938-1996 (milioane bucăţi)
Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică. Producţia de autovehicule este asigurată în proporţie de peste trei pătrimi (77,1% în 1996) de numai opt ţări: S.U.A.,Japonia, Germania, Franţa, Coreea de Sud, Spania, Canada şi Marea Britanie (tabelul nr. 2). Tabelul nr. 2 Producţia mondială de automobile în 1996
Sursa: Images économiques du monde. Al doilea producător mondial a fost, în 1996, Japonia (10,34 mil.bucăţi, din care 7,86 mil.autoturisme); după 1980 a deţinut însă, de regulă, primul loc în producţia mondială Şi-a dezvoltat această industrie abia după al doilea război mondial, fiind remarcat ritmul înalt de creştere a producţiei, de la numai 50 mii bucăţi în 1953 la peste 10 milioane în prezent. Una din caracteristicile producţiei japoneze este litrajul mic (spre deosebire de cele nord - americane) şi calitatea superioară a produselor. Cele mai mari uzine de autovehicule sunt concentrate în Tokyo şi împrejurimi (centrele Tokyo, Yokohama, Kawasaki) şi pe litoralul nordic al Mediteranei japoneze (Nagoya, Osaka, Kyoto, Hiroshima). În prezent Japonia exportă atât autoturisme, cât şi autocamioane (primul loc în lume), în Asia de Sud, Africa, dar şi în S.U.A. şi în ţările europene. Tabelul nr. 3 Producţia mondială de autoturisme
Sursa: Images économiques du monde În prezent, SUA sunt cel mai mare producător mondial (11,75 milioane autovehicule, din care 6,03 milioane autoturisme). Zona de necontestată concentrare a acestei industrii o constituie partea de sud-est a Marilor Lacuri, în triunghiul Buffalo-Cincinatti-Milwaukee. Sunt foarte cunoscute uzinele din Detroit (şi suburbiile sale), oraş considerat ca leagănul industriei americane de automobile şi un fel de metropolă a automobilelor. Printre celelalte oraşe importante pentru producţia autovehiculelor şi ale căror uzine cooperează cu cele din Detroit sunt de remarcat Buffalo, Cleveland (al doilea mare centru din S.U.A.), Toledo, apoi Chicago, Milwaukee, Pontiac, Cincinatti. Există şi centre în alte regiuni ale S.U.A.: St.Louis, Kansas City, Indianapolis, în partea centrală, şi chiar pe ţărmul Pacificului (Long Beach - Los Angeles). Producţia de autovehicule în S.U.A. este deţinută de patru mari companii (General Motors, Ford, Chrysler şi America Motors), care controlează o bună parte a producţiei de automobile din vestul Europei (Marea Britanie, Germania, Belgia, Olanda), din Japonia, cât şi din multe ţări în curs de dezvoltare. Dar cele mai strânse legături de producţie în industria de autoturisme sunt cu Canada, a cărei producţie reprezintă 4,6% din totalul mondial şi provine mai ales din uzinele din Windsor (oraş canadian aşezat în dreptul Detroit-ului), Hamilton, Toronto. Pe primul loc în Europa şi al treilea pe glob se situează Germania (4,84 milioane bucăţi în 1996, din care 4,53 milioane autoturisme), a cărei producţie este controlată de patru mari concerne: Volkswagen, Daimler Benz, General Motors (Opel) şi Ford Taunus. Concernul Daimler Benz a produs primul automobil în 1885 şi are fabrici la Stuttgart şi Benz, lângă Mannheim. Produce camioane grele la uzinele din apropiere de Karlsruhe, camioane uşoare la Düsseldorf şi automobile la Mannheim. Uzinele Volkswagen, din Wolfsburg, lângă Hanovra, reprezintă cea mai mare firmă din Germania, care datează din perioada 1938-1939, produce automobile de tipuri şi litraje diferite. Aceste firme au filiale în Brazilia, Australia, Africa de Sud, Mexic, Belgia, Irlanda şi în alte ţări. Marile firme de automobile din Franţa (3,59 milioane bucăţi, din care 3,14 milioane autoturisme) - Renault, Citroën - au unităţile amplasate în suburbiile Parisului (Orléans, Boulogne-Billancourt,Flins, Cléon, Poissy) şi fabrici de asamblare în Le Hâvre. Societăţile Renault şi Citroën participă cu 2/3 la întreaga producţie a Franţei. Exportul francez se orientează îndeosebi spre ţările din Uniunea Europeană, dar şi în fostele sale colonii. O altă mare producătoare este Italia (1,54 milioane bucăţi, din care 1,5 mil.autoturisme), Torino fiind centrul cel mai important; uzinele Fiat, înfiinţate în 1899, produc, în afară de automobile, şi o gamă largă de alte produse: motoare Diesel, elicoptere, motoare de avion, tractoare pe roţi şi şenile etc. Alte ţări vest-europene cu producţie însemnată sunt Spania (2,41 milioane bucăţi), principalele centre fiind Barcelona şi Madrid; Marea Britanie (1,92 milioane bucăţi), cu o producţie concentrată în centrele Coventry, Birmingham, Oxford, împrejurimile Londrei (Luton Town), principala firmă fiind British Leyland; în Belgia (uzine de montaj Ford la Anvers, Bruxelles), Suedia (uzinele "Volvo" din Göteborg), Olanda (Eindhoven). Între ţările Europei Centrale şi de Est, primul loc îl deţine C.S.I., cu o producţie de 2,1 milioane autovehicule, din care 1,2 milioane autoturisme; este cel mai mare producător european şi al treilea din lume de camioane. Ca principale centre ale acestei industrii se înscriu: Moscova, Iaroslavl, Togliatti, Zaporoje. Cehia şi Slovacia se remarcă prin uzinele "Skoda" de la Praga şi Mlada Boleslav şi producţia de camioane şi autocare "Tatra", realizate la Koprivnice şi Plžen. Polonia produce automobile la Varşovia / Warszawa, Starachowice şi Bielsko-Biala, iar Bulgaria la Šumen şi Loveci.
Cea mai mare producţie de locomotive aparţine C.S.I. (circa 3 000 de locomotive electrice şi 5 000 Diesel). Marile unităţi sunt amplasate la Lugansk - una dintre cele mai mari uzine din lume, apoi Kolomna, Briansk, Harkov, Sankt Petersburg, Omsk, Ulan-Ude, ultimele două în lungul Transsiberianului. Uzine de vagoane (peste 75 mii de bucăţi) se găsesc la Kazan, Ufa, Voronej, Kalinin, Poltava. În America de Nord, pe primul loc se situează S.U.A. (circa 1 200 de locomotive şi peste 60 de mii de vagoane), a căror producţie este concentrată în nord-est (Chicago, Detroit, Cleveland, Pittsburgh, New-York, Philadelphia); în legătură cu industria de material feroviar a S.U.A. este şi cea din Canada, cu centre mai importante la London şi Montreal. Producătoare de material feroviar mai sunt: Germania (Essen, Kassel, Kiel), Marea Britanie (Glasgow, zona Manchester-Derby, Darlington), iar în Franţa se impun oraşele: Lille, Valenciennes, Metz, Nancy, Mulhouse. Alţi producători importanţi sunt: Polonia (îndeosebi locomotive electrice Diesel: Wroclaw, Chrzanow, Ostroviec), Cehia şi Slovacia (Praga, Plžen), R.P.Chineză (Lüda), Japonia (Tokyo, Nagoya, Osaka, Kobe), Mexic Brazilia, India ş.a.
În anul 1900 flota formată de tancuri petroliere reprezenta doar 1,5% din întreaga flotă comercială a lumii, iar în anul 1952 era de 22%, în prezent a depăşit 50%. Tabelul nr. 4 Principalii producători mondiali de nave comerciale (1996)
Sursa: Images économiques du monde, 1998. Construcţia de nave se caracterizează prin puternica ei concentrare în câteva ţări, care deţin peste 85% din tonajul vaselor lansate. Până în 1956 Marea Britanie se află în fruntea ţărilor constructoare de nave, an după care a fost puternic concurată de Suedia, Germania, Japonia, aceasta din urmă trecând pe primul loc începând cu 1957. Prin producţia mondială de nave comerciale (38,46 milioane tdw în 1996), pe primul loc se situau tancurile petroliere, care reprezentau 2/3 din navele lansate, la apă, în timp ce vasele de călători nu deţineau decât 8%. Producţia de vase, privită în ansamblu, este concentrată în câteva zone: bazinul Mediteranei japoneze reprezintă cea mai mare concentrare de şantiere navale, cu circa 40% din producţia mondială, după care urmează bazinul Mării Baltice, care realizează 13% din producţie, depăşind-ul cu puţin pe cel al Mării Nordului; bazinul Mării Mediterane nu reprezintă decât 6-7% din producţia mondială.
Ţările scandinave dispun de o veche tradiţie în construcţia de nave, realizând circa 14% din producţia mondială. Suedia ocupă locul al doilea în lume, principalele şantiere navale fiind amplasate în sudul ţării la Göteborg, Malmö, Stockholm; în Norvegia sunt mari şantiere navale la Oslo, Stavanger, Bergen, Trondheim - specializate în construcţia de baleniere; Danemarca este cunoscută prin construirea de motonave şi motoare pentru navele de pasageri, Copenhaga fiind unul dintre cele mai mari centre europene pentru aceste produse. Şantierele navale britanice, cândva cele mai active din lume, se găsesc astăzi într-o perioadă de stagnare. A douăsprezecea producătoare a lumii în prezent are puternice unităţi ale industriei construcţiilor navale pe coasta nord-estică, în şantierele navale de la Middlesbrough, Playmouth, Porthsmouth, iar în Irlanda de Nord la Belfast. Alţi mari producători de nave maritime: Germania, locul patru pe glob, dispune de mari şantiere navale la Hamburg, Bremen, Bremerhaven, Kiel, Lübeck; Spania cu importante şantiere navale la La Coruna, Cadiz, Cartagena, Barcelona; Franţa începe să se specializeze în construcţia de nave gigant, marile şantiere aflându-se la Dunkerque, Saint-Nazaire, Marsilia. De notat că statele cu mare potenţial economic, S.U.A., C.S.I., R.P.Chineză, nu au producţii de nave comerciale la nivelul economiei lor, unele din aceste state preferând să plaseze comenzile lor în alte ţări. d) Industria aeronautică şi aerospaţială S.U.A. sunt principalul producător de aeronave din lume, atât pentru nevoile proprii, cât şi pentru export (2/3 din exportul mondial). Marile uzine şi hangare de montaj se găsesc în California,care realizează circa 1/3 din valoarea producţiei globale a industriei aeronautice a S.U.A. în centrele Los Angeles, cel mai important din întreaga ţară, Long Beach (cu uzinele Douglas), San Diego, apoi statul şi oraşul New York cu împrejurimile, în nord-vestul ţării, Seattle (cu uzinele Boeing), apoi Wichita (în statul Kansas), Tusla (Oklahoma), Fort-Worth (Texas) şi Saint-Louis (Missouri). C.S.I., a doua mare producătoare mondială, şi-a dezvoltat o puternică industrie de avioane după cel de al doilea război mondial. Uzinele cele mai mari sunt amplasate în partea europeană a ţării, unde se găsesc şi principalele unităţi ale industriei mecanice şi electrotehnice (Moscova, Harkov, Rîbinsk, Kuibîşev, Volgograd, Voronej). Industria aeronautică sovietică realizează avioane de mare capacitate cu rază mare de acţiune, având viteze supersonice. Franţa şi Marea Britanie deţin locurile trei şi, respectiv, patru în ierarhia mondială. Industria aeronautică franceză este concentrată în regiunea pariziană şi în sudul ţării (Toulouse, Bayonne, Marsilia, Bordeaux), la care se adaugă Nantes, Dijon şi Bourges. În Marea Britanie producţia de avioane este concentrată în împrejurimile Londrei (Hayes, Kingston, Luton), în apropierea oraşului Portsmouth şi a Golfului Bristol. Mai produc avioane, de diferite tipuri şi în număr restrâns Germania (München, Bremen, Friederichshafen), Italia (Torino), Suedia (Linköping), Spania, Olanda, Polonia, Canada (Montreal), Japonia (Nagoya), Australia, Israel, România ş.a. INDUSTRIA CHIMICĂ Industria chimică | Industria petrochimică CUPRINS
Industria chimică Industria chimică reprezintă ramura industrială care, în ansamblu, a cunoscut cea mai spectaculoasă dezvoltare după cel de-al doilea război mondial. La aceasta au contribuit mai mulţi factori: - valorifică la cel mai înalt grad o gamă foarte largă de materii prime, inclusiv deşeuri; - produsele pe care le realizează sunt solicitate de absolut toate ramurile de activitate, de la domenii industriale până la medicină şi cosmetică; - progresele în domeniul tehnico-ştiinţific, permiţând scoaterea în permanenţă de produse noi pe piaţă. Numeroasele ramuri ale industriei chimice se pot grupa astfel: a) produse clorosodice şi acid sulfuric; b) îngrăşăminte chimice; c) petrochimie; d) celuloză şi hârtie; e) medicamente; f) alte ramuri. Industria petrochimică Este ramura cea mai importantă şi mai dinamică a industriei chimice, valorificând în cel mai înalt grad petrolul şi gazele naturale şi realizând o gamă variată de produse: materiale plastice, răşini sintetice, cauciuc sintetic, fire şi fibre sintetice, solvenţi, coloranţi, medicamente, detergenţi. Cu excepţia S.U.A., C.S.I., Marea Britanie şi Canada, celelalte ţări cu economie dezvoltată şi-au dezvoltat petrochimia în totalitate sau în cea mai mare parte pe baza de materii prime din import. 1. Industria materialelor plastice s-a dezvoltat legat de utilizarea tot mai largă a produselor sale (îndeosebi polietilena, policlorura de vinil şi polistirenul): - în comerţ pentru ambalaje; - în agricultură pentru solarii; - în industria constructoare de maşini pentru caroserii, subansamble pentru avioane şi trenuri, motoare destinate centralelor eoliene. Principalii producători mondiali în domeniu sunt: S.U.A., Germania, Japonia, C.S.I., Italia, Olanda, Marea Britanie, Franţa. Cu cele circa 0,65 mil.t. realizate anual, România se înscrie în rândul statelor cu o producţie apreciabilă. 2. Industria firelor şi fibrelor sintetice (principalele tipuri de fibre sunt cele poliesterice, poliamidice şi poliacrilonitrilice, ultimele fiind cunoscute şi sub denumirea de "lână artificială") a cunoscut o rapidă dezvoltare în ultimele decenii (ajungând la circa 12 mil.t în 1990), legat de creşterea rapidă a populaţiei mondiale şi, în acest context, insuficienţa producţiei de fire naturale. De altfel, utilizarea lor în industria textilă a crescut foarte mult, de la numai câteva procente în anii 1950 la mai mult de jumătate în prezent. Cei mai importanţi producători mondiali în domeniu sunt aceeaşi ca şi în cazul materialelor plastice, modificându-se doar poziţia în ierarhie. 3. Industria cauciucului sintetic constituie ramura industriei chimice care a evoluat în directă relaţie cu producţia mondială de autovehicule, cauciucul sintetic (obţinut din hidrocarburi) contribuind, în prezent, în cea mai mare parte la fabricarea anvelopelor. Astfel, dacă în 1948 cauciucul sintetic reprezenta doar 10% din producţia mondială de cauciuc (restul fiind asigurat de cauciucul natural1), în prezent ponderea sa este de aproape nouă zecimi. La producerea cauciucului sintetic se foloseşte şi negru de fum, obţinut pe bază de gaz metan, cele mai mari producţii realizându-se în S.U.A., Japonia, C.S.I. Producţia mondială de cauciuc sintetic a crescut de la numai 1,5 mil.t în 1955 la 9,4 mil.t în 1995, cunoscând între timp unele variaţii, mai ales în perioada crizei din deceniul al optulea. Circa 1/4 din producţia mondială este asigurată de S.U.A. cu 2,4-2,6 mil.t. Alţi producători importanţi sunt: Japonia (1,4 mil.t.), Rusia (0,8 mil.t.), Franţa (0,6 mil.t.), Germania (0,6 mil.t.), Marea Britanie (0,3 mil.t), Italia (0,3 mil.t), Brazilia (0,3 mil.t), Olanda (0,2 mil.t) şi alte ţări. Cauciucul sintetic este utilizat, în cea mai mare parte, ca materie primă în industria anvelopelor, ramură care are cam aceeaşi producători importanţi: S.U.A, Japonia, Germania, Franţa, C.S.I., Italia, Marea Britanie, Olanda şi altele. Ca repartiţie geografică a industriei petrochimice, pe cuprinsul planetei se disting două categorii de producători importanţi: pe bază de resurse proprii de hidrocarburi (S.U.A., C.S.I., Marea Britanie, Canada) şi pe bază de materii prime din import (Japonia, Italia, Franţa, Belgia, Olanda şi altele). Cel mai mare producător mondial în domeniu rămâne S.U.A., cu centre grupate în două mari regiuni: Golful Mexic - Middlecontinent (cu centre ca Texas-City, Lake Charles, Beaumont, Houston şi altele). În Canada cea mai importantă regiune este cea din sud-est (cu centre ca Sarnia, Varennes şi altele), alimentată cu petrol îndeosebi din provincia Alberta. În C.S.I. centrele industriei petrochimice se află fie în principalele regiuni cu exploatări de petrol şi de gaze naturale - respectiv în zonele Volga-Ural (Volgograd, Gorki, Kazan, Ufa şi altele), Siberia de Vest (Tiumeni, Tomsk, Tobolsk şi altele), Caucazul de Nord şi litoralul Mării Caspice, fie de-a lungul marilor conducte petroliere. În statele importatoare de petrol, petrochimia s-a dezvoltat în porturi (în complexe împreună cu marile rafinării), cum este cazul în Japonia (Nagoya, Tokyo, Kawasaki şi altele), Italia (Ravenna, Porto Marghera, Porto Torres şi altele), Franţa (zona Marsilia), Olanda (Rotterdam), Belgia (Anvers).
Yüklə 0,99 Mb. Dostları ilə paylaş:
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||