Geografie Economica Mondiala

Industria binalelor şi parchetelor a fost impulsionată, în special, de construcţiile de locuinţe. Producţia a crescut în perioada 1950-1980 de 70 de ori.

Industria ambalajelor şi a altor produse din lemn apare diferenţiat dezvoltată. Prima are o pondere mai redusă în timp ce gama produselor din lemn s-a diversificat foarte mult, cuprinzând: instrumente muzicale şi articole sportive (Reghin), rechizite şcolare (Timişoara, Sibiu), chibrituri (Bucureşti, Brăila, Timişoara), utilaj apicol (Bucureşti, Dumbrăveni), traverse (Tileagd - judeţul Bihor) etc.

Repartiţia geografică a centrelor de prelucrare a lemnului relevă că această ramură este reprezentată în aproape toate judeţele ţării. Centrele de prelucrare primară a lemnului (producătoare de cherestea) sunt amplasate chiar în zonele montane şi de dealuri, acolo unde există masive forestiere exploatabile. Marile combinate de prelucrare a lemnului, de regulă, au fost amplasate în zonele adiacente Carpaţilor (Suceava, Fălticeni, Bacău, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Caransebeş, Arad, Satu Mare), în mari centre de consum (Bucureşti, Târgu Mureş) şi în oraşe-porturi (Constanţa, Brăila).

INDUSTRIA UŞOARĂ

Industria uşoară | Industria textilă şi a confecţiilor | Industria lânii

CUPRINS

 Industria uşoară

Face parte din marea ramură a bunurilor de consum şi cuprinde subramurile: industria textilă şi a confecţiilor, industria pielăriei şi a încălţămintei. Este prezentă în toate statele globului, diferenţiată de la o zonă la alta, în legătură cu dezvoltarea socio-economică şi condiţiile naturale. Materiile prime folosite de această ramură sunt de origine diversă: vegetală (bumbac, in, cânepă), animală (lână, piei, blănuri) sau minerală şi sintetică (fire şi fibre sintetice, uleiuri minerale).

 

Industria textilă şi a confecţiilor

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea apar mutaţii în repartiţia geografică a acestei industrii, dezvoltându-se nu numai în ţările vest-europene, ci şi în Japonia şi S.U.A.

Astăzi se utilizeză într-o pondere din ce în ce mai mare, în ţesături şi în confecţii, amestecul de fire şi fibre naturale.

Industria bumbacului s-a dezvoltat atât în statele mari producătoare de materie primă (China, India, S.U.A., Pakistan, Indonezia, Brazilia, Turcia, Uzbekistan, Turkmenistan ş.a), cât şi în statele cu puţină materie primă sau, în principal, importată (Japonia, Germania, Marea Britanie, Polonia ş.a.). Se remarcă faptul că statele cu un mare număr de locuitori, (China, India, Japonia, S.U.A.) concentrează importante centre ale industriei bumbacului.

Tabelul nr. 1

Principalii producători mondiali de fibre de bumbac

Nr.crt.	Ţara	Producţia mil tone 1996	Ponderea în totalul mondial %
1.	China	5,02	28,7
2.	SUA	2,03	11,6
3.	India	1,81	10,3
4.	Pakistan	1,42	8,1
5.	Indonezia	0,86	4,9
6.	Brazilia	0,74	4,2
7.	Turcia	0,40	2,3
8.	Coreea de Sud	0,37	2,1
9.	Rusia	0,33	1,9
10.	Thailanda	0,32	1,8
	Total mondial	17,50	100,00

Sursa: Images économiques du monde 1998

Aria de răspândire a culturii este între 35 latitudine nordică şi 25 latitudine sudică, în zona caldă, crescând pe o mare varietate de soluri, inclusiv pe cele acide. Se cultivă în peste 60 de ţări, dar mari producătoare, atât pentru fibre (producţia mondială fiind de circa 18 milioane de tone anual), cât şi pentru seminţe (circa 40 milioane de tone anual) sunt (în paranteze se dă producţia de fibre în milioane de tone, în 1996): China (5,0), S.U.A. (2,0), India (2,0), Pakistan (1,4), Indonezia (0,86), Brazilia (0,74), Turcia (0,4) ş.a. În C.S.I., principalele suprafeţe cultivate se află în Asia Centrală, în China îndeosebi în bazinul mijlociu al fluviului Huanghe, în S.U.A. se cultivă mai ales în perimetrul dintre statele Carolina şi Texas (Cotton belt = centura bumbacului) şi în California, iar în Pakistan şi în India se cultivă mai ales în valea fluviului Indus.

Se cultivă şi într-o serie de ţări africane, între care, Mozambic, Tanzania, Ciad, Nigeria, Uganda. Mari producători în domeniu sunt:

- China cu peste 13 miliarde m.p. de ţesături, cu centrele Shanghai, Guangzhou, Beijing;

- C.S.I. cu peste 7 miliarde m.p. de ţesături în Taşkent, Ashabad, Fergana (Asia Centrală), Baku (Azerbaidjan) şi într-o serie de oraşe în partea europeană (Moscova, Ivanovo ş.a);

- S.U.A., cu 23 miliarde m.p., cu centrele Fall-River, Concord (sud de Boston), New Orleans, Atlanta;

- Japonia are unităţi concentrate în insula Hokkaido, în sudul insulei Honshu (Nagoya, Osaka);

- Franţa: Lille-Roubaix, în nord, şi în regiunea Munţilor Vosgi.

- Polonia, Germania, Italia (Milano, Torino), Spania (Barcelona), Marea Britanie (Manchester), Belgia, Olanda, Cehia, Slovacia;

- India este a doua producătoare de fire, cu 8 milioane m.p., cu întreprinderi în oraşele: Bombay, Ahmedabad, Baroda, Calcutta, Bangalore.

- Pakistanul, cu industria bumbacului concentrată în centrele Lahore, Karachi.

- Egiptul (Alexandria), Brazilia (Brasélia, Sao Paulo), Bangladesh (Dacca), Argentina, Filipine (Manilla), Columbia (Medellin), Indonezia (Jakarta, Medan), Peru (Lima), Turcia .

 Industria lânii

Această ramură foloseşte o cantitate mult mai mică de materie primă; se caracterizează printr-o tehnologie  mai puţin influenţată de tradiţiile de automatizare. În 1996, producţia a fost de 2 483 mii tone.

Filaturile de lână sunt de două feluri: a) de lână cardată; b) de lână pieptănată.

Filaturile sunt concentrate în statele industrializate. Materia primă - lâna - este dată de statele care cresc un număr mare de oi cu lână fină şi semifină.

Tabelul nr. 2

Principalii crescător de oi şi producători de lână (1996)

Nr.crt	Ţara	Efectivul (milioane capete)	Cantitatea de lână (tone)
1	Australia	126,3	714 400
2	China	127,3	277 500
3	Noua Zeelandă	48,8	263 000
4	Rusia	25,8	94 100
5	Uruguay	19,9	74 000
6	Argentina	17,0	70 000
7	Marea Britanie	28,8	66 700
8	Africa de Sud	29,0	61 100
9	Pakistan	29,8	54 000
10	Iran	51,5	51 500

Sursă: Images économiques du monde 1998

Analizând repartiţia filaturilor de lână pe state se constată că Italia se situează pe primul loc, cu 540 500 tone fire de lână şi tip de lână în anul 1995.

Centrele tradiţionale ale industriei din Europa sunt situate la poalele munţilor Alpi (Biella şi Schie Venete, în nordul Câmpiei Padului); Basel (Elveţia), precum şi la Brno (Cehia), Braşov, Sibiu (România).

În Marea Britanie se menţin vestitele centre din Yorkshire (Bradford, Dewbury, Leeds, Huddersfield), în timp ce în Franţa - regiunea industrială a nordului Roubaix-Tourcoing şi a sudului Masivului Central (Nazarret). În Germania, industria lânii este concentrată în bazinul Rhur (MönchengIadbach), Saxonia Superioară, în Polonia (Varşovia), Belgia (centru Verviers), Spania (Barcelona), C.S.I. (Ivanovo, Briansk în Ucraina, Cernigov), Asia Centrală (Ashabad, Frunze), Transcaucazia, Tbilisi. Pe alte continente: în S.U.A. (Philadelphia, Woonsocket), Japonia (în aceleaşi centre ca şi industria bumbacului: Osaka, Nagoya, Yokohama), Turcia (Manisa), Algeria (Ain Beida), Afganistan (Kandahar).

Industria mătăsii naturale, materia primă fiind obţinută din gogoşile viermilor de mătase, este puternic concurată de fibrele sintetice, ajungând în unele state să fie înlocuită complet de fibrele sintetice. Industria mătăsii este dezvoltată în statele cu tradiţii în creşterea viermilor de mătase (China, Japonia, R.P.D.Coreeană şi Coreea de Sud, Italia).

Japonia producătoare şi exportatoare de borangic are numeroase întreprinderi de prelucrare a mătăsii naturale în insula Honshu: Nagoya, Kumanate, Gifu, Yokohama, ultimul fiind portul prin care se fac cele mai mari exporturi de mătase naturală.

R.P.Chineză este ţara originară a mătăsii naturale, renumită prin mătasea şi adevăratele opere de artă obţinute din mătasea naturală. Centrele sunt concentrate în China de Est şi de Sud-Est, renumite fiind centrele Shandong, Anyang, Lüda, Qingdao, Luoyang, Wuxi.

Alte ţări producătoare de mătase: Italia cu centrele Padova, Como, Florenţa; Franţa cu vestitul centru Lyon, prelucrând mătasea din import; S.U.A. cu statele New York şi New Jersey.

INDUSTRIA ALIMENTARĂ

Industria alimentară | Repartiţia geografică a industriei alimentare pe Terra

Industria uleiului şi a altor substanţe grase

CUPRINS

Industria alimentară

Industria alimentară, extrem de diversificată, cunoaşte astăzi unul dintre cele mai alerte ritmuri de dezvoltare, ocupând, practic, după construcţiile de maşini, locul al doilea ca pondere în volumul total al producţiei industriale a Terrei.

Dublarea populaţiei Terrei în mai puţin de 35 de ani a implicat eforturi uriaşe pentru asigurarea resurselor de hrană şi, firesc, în reevaluarea noilor dimensiuni ale dezvoltării agriculturii mondiale, principalul furnizor de materie primă pentru industria alimentară.

Industria alimentară cunoaşte, mai ales în acest ultim sfert de secol, un avânt remarcabil nu numai în statele dezvoltate, ci şi în unele state în dezvoltare (Brazilia, India, Algeria ş.a.), sau în dezvoltare (Côte d’Ivoire, Mauritania ş.a.), care deţin importante resurse de materii prime.

Principalele cinci ţări europene: Marea Britanie, Franţa, Olanda, Elveţia şi Germania sunt, alături de S.U.A. şi Japonia, principalii investitori internaţionali din industria alimentară.

Marea Britanie, primul investitor european, este reprezentată printr-un mare număr de societăţi (Broke Bond, Alied Lyous, Rank Hovis, McDougall, Cadbury, Barisford, George Weston Holdings ş.a.) care operează, cu bune rezultate, în trei sectoare privilegiate: panificaţia (biscuiteria), băuturile alcoolice şi produsele alimentare diverse, în principal în S.U.A. şi Commonnwealth.

Franţa, cu mai puţine societăţi alimentare investitoare (Lesieur, Peroud - Ricard, Perrier ş.a.), are ca teren direct de intervenţie biscuiteria, băuturile alcolizate şi produsele lactate, operând de preferinţă în S.U.A. şi numeroase ţări europene.

Olanda, de asemenea cu puţine societăţi operatoare, s-a dirijat spre spaţiul european şi treptat spre cel american deţinând un important portofoliu în domeniul produselor grase, al berii şi al produselor lactate (Unilever, Heineken, Wessanen ş.a.).

Elveţia se sprijină pe doi piloni forţă în domeniul investiţiilor în străinătate, care operează, practic, pe toate continentele: Nestlé şi Jacobs-Suchard. Aceste două mari grupuri ale industriei alimentare au cele mai multe societăţi în Europa şi America de Nord, cu activităţi în sectoare bine definite: produsele alimentare pe bază de lapte şi cele de cofetărie (ciocolaterie).

Germania cu numeroase societăţi alimentare (Bahlsen, General Biscuits ş.a.) operează cu deosebire în Europa, în domeniul producţiei de ciocolată, biscuiţi şi produse de cofetărie.

Între alte ţări europene se detaşează Danemarca, ţară care se impune în domeniul produselor lactate şi al berii (United Breweries - Tuborg), cu acest ultim produs, de calitate superioară, impunându-se pe întreaga piaţă mondială.

Statele Unite ale Americii deţin un mare număr de societăţi cu activitate pe toate meridianele lumii şi cu activitate în domenii bine delimitate: băuturi nealcoolizate (Coca Cola, Pepsi), produse pe bază de oleaginoase, produse pentru fast-food.

Cu o activitate "de debut" în domeniul investiţiilor internaţionale în industria alimentară, Japonia a început printr-o laborioasă activitate de cercetare şi prospectare a pieţelor de desfacere, pătrunzând deja în numeroase ţări din Extremul Orient.

Concluzionând, se poate aprecia că toate marile transformări care s-au produs în industria alimentară în această ultimă parte a secolului XX s-au tradus, în plan geografic, prin modificări substanţiale ale principiilor de localizare a centrelor de producţie, iar în plan organizatoric prin regruparea acestora în mari firme multinaţionale cunoscute pentru produsele lor de succes.

Repartiţia geografică a industriei alimentare pe Terra

Cerinţele cotidiene ale pieţii urbane, puternic amplificate de explozia urbană şi cea demografică, au condus deopotrivă la o nouă redimensionare spaţială a acestei ramuri prin penetrarea sa în zonele industriale urbane sau periurbane. Localizarea sa în aceste spaţii geografice se conjugă, dincolo de staisfacerea cerinţelor pieţii urbane, cu o anumită specializare a agriculturii periurbane (legumicultura, avicultura, creşterea intensivă a bovinelor şi porcinelor) care-i oferă materia primă.

A. Industria prelucrării cerealelor şi a panificaţiei. În condiţiile prelucrării industriale de astăzi rata medie de extracţie a făinii din grâu este de 75%, aceasta putând varia în funcţie de sortimente. Producerea făinii de grâu este complementată astăzi de alte numeroase produse deosebit de agreate în alimentaţia a numeroase naţiuni ale planetei (lentile, concentrate, produse de expandare din seria corn flakes.

Fabricarea pâinii, care a rămas multă vreme artizanală în numeroase state, este astăzi din ce în ce mai mult industrializată, mai ales în ţările cu economie modernă. Producerea industrială a pâinii a debutat în 1920 în S.U.A.. Mai târziu fenomenul câştigă teren în Europa prin crearea în 1930 în Anglia a societăţii "Associated British Foods".

Producerea artizanală a pâinii are încă tradiţii foarte puternice în numeroase ţări ale lumii, unde aceasta deţine ponderea absolută (Spania şi Italia 95%, Olanda 75%, Franţa 73%, Germania 65%). Consumul mondial de pâine pe locuitor în anul 1990 se prezenta astfel (în kg): Polonia 100, Cehoslovacia 93, Germania 80, Danemarca 78, Belgia 77, Spania 73 ş.a.

Pastele făinoase, reprezintă o altă formă de utilizare a cerealelor, în particular a grâului. Principalii producători mondiali (1993) sunt: Italia, ex-URSS, Japonia, Franţa, Germania etc. Faţă de consumul mondial pe locuitor (6,8 kg în 1992), câteva ţări se detaşează prin consumuri mai mari legate de o anumită tradiţie gastronomică (Italia 25, Elveţia 9, Grecia 8,7), după cum altele se situează sub această medie (Portugalia 6,3, Germania 4,8, Spania 4).

Industria zahărului şi a produselor zaharoase. Producţia a evoluat rapid, cererea de zahăr fiind în continuă creştere, dintr-un aliment de lux acesta devenind unul de consum curent (6 mil.t. în 1880, 9 mil.t. în 1900, 18 mil.t. la sfârşitul primului război mondial, 29 mil.t. în 1950, 80 mil.t. în 1975, 100 mil.t. în 1982). Pe fondul acestei evoluţii spectaculoase, perioada 1960-1980 înregistrează fluctuaţii mari, trecând de la supraproducţia anilor 1960-1965 când apar noi producători, la reculul din deceniul 1970-1980, când zahărul începe să fie înlocuit cu alte substanţe zaharoase extrase din porumb şi miere (educloranţi) sau fabricate artificial (aspartan), folosite în producţia băuturilor dulci, patiserie şi cofetărie. Producţia mondială a anului 1995 (113 mil.t.) a fost obţinută în 121 de ţări producătoare (31% sfeclă, 69% trestie) după cum urmează: 16 pe baza trestiei şi sfeclei, 39 pe baza sfeclei şi 66 pe baza trestiei. Zece state ale lumii au produs, în acelaşi an, 56% din totalul mondial: India 10,5%, Brazilia 9,0%, China 7,3%, S.U.A. 6,1%, Germania 4,3%, Ucraina 4,0%, Franţa 3,9%, Cuba 3,9%, Australia 3,6%, Thailanda 3,4%. Mai bine de 70% din producţia mondială a fost consumată în ţările producătoare.

Industria uleiului şi a altor substanţe grase

Extracţia uleiurilor vegetale la scară industrială este legată de tehnologia pusă la punct la sfârşitul secolului al XVIII-lea, apariţia presei hidraulice (1876) şi în final descoperirea franceză (1919) de extracţie a materiilor grase cu ajutorul unor solvenţi (sulfură de carbon).

Una dintre substanţele grase deosebit de utilizată astăzi este margarina, a cărei producţie a fost pusă la punct în anul 1969. Din producţia mondială a anului 1992 (9,3 mil.t) jumătate a fost obţinută în ţările Uniunii Europene, unde se înregistrează şi cele mai mari consumuri anuale pe locuitor (în kg 1993): Danemarca 14,1, Benelux 11,0, Marea Britanie 8,7, Germania 7,7, Irlanda 4,2, Franţa 3,8, Grecia 3,8, Spania 2,2.

În producţia mondială de unt (5 430 mii t în 1994) se detaşează, de asemenea, ţările Europei de Vest (1 820, din care U.E. 1 610; Franţa 445), la care se adaugă cele din ex-URSS (Rusia 670, Ucraina 310) şi America de Nord (693, din care S.U.A. 592). În spaţiul geografic asiatic se remarcă India (1110), primul producător mondial, iar în cel al Oceaniei, Noua Zeelandă (310).

Comerţul mondial cu unt reţine în prim planul exporturilor (744 mii t în 1993) contribuţiile Europei de Vest (260, din care U.E. 220; Franţa 35), urmată de Noua Zeelandă (231), Rusia (182) şi S.U.A. (160), iar în cel al importurilor Rusia (182), Europa de Vest (60), Polonia (35) etc.

Producţia mondială de uleiuri vegetale şi substanţe grase, care a depăşit în 1994 10 mil.t a fost obţinută în cea mai mare parte (cca 65%) pe baza prelucrării oleaginoaselor. Uleiurile vegetale obţinute pe baza prelucrării oleaginoaselor din zonele temperate (soia, floarea soarelui, rapiţă ş.a.) au reprezentat aproape 80% din producţie, restul provenind din ţările tropicale (coprah, palme, palmiste, arahide ş.a.) sau mediteraneene (măslin).

Uleiul de arahide se produce, în principal, în statele mari cultivatoare, cele peste 25 mil.t de arahide (1994) provenind în principal din India (8,2), China (7,6), S.U.A. (1,9), Nigeria (1,2) şi Indonezia (1,1), aceste cinci state contribuind cu cca 80% la producţia mondială.

Uleiul de copra (albumenul uscat al nucii de cocos) reprezintă specialitatea ţărilor din Asia de Sud şi Sud-Est, unde cocotierul a găsit cele mai bune condiţii de adaptare la cultura de plantaţie. Din producţia anului 1994 (aprox. 3 mil.t) acestei zone i-a revenit peste 80% (Filipine 1,3, Indonezia 0,76, India 0,28 ş.a.).

Uleiul de palmier. Ca şi uleiul de coprah, şi acesta se produce în principal în Asia de Sud-Est, în ambele cazuri Malaysia şi Indonezia deţinând cele mai importante poziţii în producţia mondială (peste 80%). Contribuţii importante mai aduc unele ţări africane din zona ecuatorială (Nigeria, Côte d’Ivoire, R.D. Congo, Camerun ş.a.).

Uleiul de măsline, deosebit de agreat în gastronomia de pe toate continentele, se obţine prin prelucrarea fructelor în condiţiile unor randamente medii (5 kg măsline pentru 1 ulei sau 1,5-3,5 ulei obţinut pe arbore). Cu excepţia contribuţiei simbolice a Argentinei, producţia mondială a anului 1993 (1,93 mil.t) a fost obţinută în spaţiul circummediteranean, de altfel prima zonă de cultură a măslinului (Spania 0,58, Italia 0,55, Grecia 0,32, Tunisia 0,2 ş.a.). Tot în acest spaţiu se regăsesc şi principalii exportatori (mii t), Spania (205), Italia (145) şi Grecia (140) contribuind împreună cu aproape 70% la exportul mondial (cca 690 mii t).

Nu este lipsit de interes să arătăm că industria uleiurilor vegetale este şi o importantă producătoare de furaje, materialul rezidual rezultat (şroturi) fiind foarte bogat în proteine. Numai în ţările Uniunii Europene

s-au obţinut, în anul 1992, peste 20 mil.t, în principal prin prelucrarea soiei (50%), trei ţări (Germania 25, Olanda 19 şi Spania 12) realizând mai bine de 40% din producţie.

Industria prelucrării fructelor şi legumelor. Unităţile de conservare a legumelor şi fructelor sunt amplasate, de regulă, în porturi, fie legate de operaţiunile de import-export ori de prelucrarea peştelui în afara sezonului de conservare, precum şi în zonele de cultură intensivă (Bretagne în Franţa, California în S.U.A.). Statele Unite ale Americii reprezintă primul producător mondial de conserve de legume (cca. 6 mil.t sterilizate şi 3 mil.t congelate), la care se adaugă peste 1,8 mil.t fructe conservate sub diferite forme. Numeroase societăţi americane specializate (Del Monte, Reynolds Tobacco) au construit unităţi de conservare în diverse zone ale Terrei pentru a prelucra fructele subtropicale: ananas (Hawaii), banane (Filipine şi Guatemala) etc.

Între alţi producători mondiali se remarcă ex-URSS (cca. 3 mil.t conserve de legume şi fructe, obţinute în uzinele din Ucraina, Moldova şi Piemontul caucazian), Franţa (locul 3 mondial), Japonia, Marea Britanie, Africa de Sud.

Există, de asemenea, o anumită specializare a industriei din unele state în conservarea unor legume sau fructe pentru care acestea sunt recunoscute pe piaţa mondială. Se poate exemplifica, astfel, cazul Italiei pentru tomate, Ungariei (ardei), Turciei (stafide), României (diverse fructe), Macedoniei (legume diverse), Spaniei şi Greciei (măsline) etc.