Geografie Economica Mondiala
Sursa: Images économiques du monde, 1998. Orezul
Yüklə 0,99 Mb.
|
Sursa: Images économiques du monde, 1998. Orezul. Spre deosebire de grâu, care este cereala de bază în comerţul mondial, orezul reprezintă cultura pentru consum a populaţiei din zonele calde şi umede din sudul şi estul Asiei. În general cultura orezului are nevoie de temperaturi ridicate, de mari cantităţi de apă pentru germinare şi creştere. Astfel, zonele umede ale tropicelor şi subtropicelor sunt cele mai favorabile, dând două recolte pe an: prima, cea mai bogată, în iunie, iar cea de a doua, mai slabă, în noiembrie. Locul său de origine este India şi China de Sud, de unde s-a răspândit în sud-estul continentului şi în Japonia. Deşi nu este panificabil, în Japonia s-a elaborat o tehnologie de fabricare a pâinii din orez. Făina este utilizată pentru extragerea amidonului, este folosit prin fierbere direct în alimentaţie la obţinerea unor băuturi, pentru obţinerea berii (în Japonia saké) sau un fel de rachiu obţinut prin distilare (arrak în India şi sciun-sciun în Indonezia). Din tulpini se fac împletituri, evantaie, rogojini, hârtie, iar din coji proteine concentrate. Principalii cultivatori sunt în Asia (de aici şi denumirea "grâul rasei galbene"), unde se detaşează R.P.Chineză (190 mil.t.), India (120,0 mil.t.), Indonezia (51,2 mil.t.), Bangladesh (28 mil.t.), Vietnam (26,3 mil.t.), Thailanda (21,8 mil.t.). Au apărut producători importanţi şi în afara Asiei musonice, cum ar fi: S.U.A.(7,8 mil.t.), Egipt (4,9 mil.t.), Nigeria (3,1 mil.t.), Iran (3,3 mil.t.). Comerţul cu orez este mult mai redus decât cel cu grâu. Cele mai mari porturi de export sunt Yangon şi Bangkok. Tabelul nr. 3 Primii 10 producători mondiali de orez
Sursa: Images économiques du monde, 1998. Porumbul ocupă al treilea loc, după grâu şi orez, ca răspândire pe glob şi constituie a doua cereală de mare valoare în zona temperată, deşi este originar din America Centrală şi de Sud tropicală, unde populaţiile locale îl cultivau şi consumau cu 2-4 milenii î.Hr. Boabele se consumau prăjite. De la plantă mai extrăgeau zahărul din tulpină şi o băutură pe care o supuneau fermentării. Astăzi această cereală are o largă întrebuinţare ca materie primă industrială (pentru amidon, ulei, alcool), ca furaj concentrat (S.U.A., Europa) şi ca plantă alimentară (America Latină). Producţia mondială a fost, în 1996, de 576,9 milioane tone. Aproape jumătate din recoltă (236,1 mil.t.) se realizează în S.U.A., în zona numită Corn belt - situată între cea a grâului (Wheat belt) la nord şi a bumbacului (Cotton belt) la sud-, care se întinde din California spre Podişul Preriilor şi din Câmpia Mississippi până la câmpiile litorale atlantice. Suprafeţele însămânţate totalizează aproximativ 40 mil. ha. în R.P.Chineză şi ocupă locul al doilea (119,4 mil.t.), urmată de Brazilia (32 mil.t.) şi apoi de un grup de ţări cu producţii apropiate Mexic( 17,3 mil.t), Franţa (14,4 mil.t.), Argentina ( 10,5 mil.t.), Africa de Sud ( 10,4 mil.t.), România ( 9,6 mil.t.). Tabelul nr. 4 Principalii producători mondiali de porumb
Sursa: Images économiques du monde, 1998. TURISMUL Turismul | Resurse turistice şi forme de turism |Marile zone turistice ale Terrei Turismul în Romania CUPRINS
Turismul Scurt istoric, concepte şi definiţii. Activitatea turistică se înscrie între fenomenele ce s-au impus în mod deosebit pe plan mondial. Mutaţiile intervenite în viaţa social-economică a lumii după cel de al doilea război mondial au oferit, printre altele, posibilităţi sporite de creştere a productivităţii muncii, cu multiple efecte pozitive asupra membrilor societăţii, între care: creşterea veniturilor şi a puterii de cumpărare, sporirea duratei timpului liber prin reducerea zilei şi a săptămânii de lucru, prin mărirea concediilor, creşterea speranţei medii de viaţă etc. Iar acestea, la care se adaugă diversificarea şi modernizarea mijlocelor de informare, rapida dezvoltare a mijlocelor de transport etc., au favorizat desprinderea omului de mediul său cotidian, obişnuit, formarea deprinderii de a călătorii. Numărul turiştilor internaţionali - deci care călătoresc într-o altă ţară decât cea în care îşi au domiciliul - a crescut de la 30 000 în 1880 la 285 milioane în 1980, în prezent înregistrându-se peste 400 milioane. Încasările din turismul internaţional reprezintă, astăzi, circa 10-15% din exporturilor mondiale şi cel mai important capitol al comerţului invizibil.
Resurse turistice şi forme de turism Potenţialul turistic mondial este asigurat atât de obiective naturale (forme de relief, râuri şi lacuri, ţărmuri marine, vegetaţie şi faună etc.), cât şi antropice, realizate de om (monumente istorice, arhitectonice şi de artă, muzee, obiective etnografice şi de folclor etc.), de regulă cele două mari categorii îmbinându-se armonios în anumite areale; există însă şi zone în care precumpănesc, ca valoare turistică, şi nu numai de acest fel, fie cele naturale, fie cele antropice. În funcţie de potenţialul turistic şi de baza de servire se cunosc diferite forme de turism. Marile zone turistice ale Terrei În funcţie de o serie de criterii generale - între care potenţialul turistic (natural şi cultural-istoric), echiparea tehnico-materială a teritoriului, circulaţia turistică, poziţia geografică, calitatea mediului înconjurător, reţeaua de aşezări rurale şi urbane etc., - Organizaţia Mondială a Turismului a distins şase regiuni turistice, care înglobează aproape toată suprafaţa Terrei, şi anume: Europa, Americile, Asia de Est şi Pacific, Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud. Abordarea turismului prin prisma geografiei economice mondiale ne-a permis identificarea, tot la nivelul planetei, de data aceasta cuprinzând întreaga ei suprafaţă, a următoarelor 12 mari zone turistice (fiecare având mai multe subzone turistice).
- În Spania, ţărmul mediteranean este presărat cu o mulţime de staţiuni balneoclimaterice, grupate în patru sectoare principale, ce se succed de la graniţa cu Franţa până la strâmtoarea Gibraltar: Costa Brava, având ca punct nodal Barcelona, Costa Dorada, Costa Blanca, desfăşurată între Valencia şi Alicante, Costa del Sol, între Cabo de Gata şi Gibraltar, incluzând oraşul istoric Malaga şi staţiuni ca Torremolinos, Marbella, Estepona; acestor sectoare li se adaugă Insulele Baleare cu staţiuni cum sunt Palma de Mallorca, Puerto Soller, Port Mahon, Ibiza ş.a. - Riviera mediteraneană franceză este renumită prin staţiunile de pe Côte d'Azur (Saint-Tropez, Cannes, Nice, Antibes ş.a.). - Italia dispune de mai multe sectoare de litoral: Riviera italiană (Riviera di Ponente şi Riviera di Levante), respectiv litoralul nord-vestic al Italiei (ţărmul Mării Ligurice), desfăşurată între Ventimiglia şi La Spezia, cu staţiuni ca San Remo, Nervi, Portofino, Santa Margherita Ligure ş.a.; coasta Mării Adriatice între Veneţia şi Rimini (Venezia, Lido di Veneţia, Grado, Rimini, Riccione ş.a.); Golful Napoli (Sorrento, Amalfi, Salerno, insulele Capri, Ischia ş.a.); Riviera Palermitana în Sicilia şi Riviera Sarda în Sardinia. Ţările din această subzonă turistică sunt bogate în obiective turistice nu numai pe litoral, ci şi în interiorul lor: în Spania se remarcă îndeosebi Andaluzia (cu centrele Granada, Sevilla, Córdoba, Cadiz ş.a.) şi partea centrală a Castiliei (cu Madrid, Toledo, Avila, Segovia, Guadalajara), ambele zone fiind renumite prin bogăţia de castele sau cetăţi, palate, case vechi, muzee etc.; în Franţa - Parisul şi împrejurimile (Versailles, Chantilly, Fontainebleau, Compiegne ş.a.), valea Loirei cu vestitele castele (Chinon, Chenonceaux, Blois, Amboise, Chambord ş.a.); în Italia - "oraşele-muzeu" Roma, Florenţa, Milano, Bologna, Verona, Padova ş.a. cu vestigii şi monumente îndeosebi medievale (cetăţi, castele, palate, fântâni, statui etc.), dar şi din antichitate.
- Litoralul românesc al Mării Negre şi celelalte areale turistice din interior (tratate separat). - Litoralul croat al Mării Adriatice (cu staţiuni ca Opatija, Potorož, Dubrovnik ş.a.), la care se adaugă, în interior, atracţii naturale (Podişul Karst cu peştera Postojna) sau antropice (monumentele din Zagreb ş.a.). - Litoralul bulgar al Mării Negre (staţiunile Zlatni Piasâci, Albena, Drujba, Varna, Burgas ş.a.); în interior Sofia şi împrejurimile (Vitoşa, Boroveţ), Valea Trandafirilor ş.a. - Litoralul albanez, de-a lungul ţărmului Mării Adriatice (Durres, Vlore, Tirana ş.a.). - În Grecia, ţară turistică prin excelenţă, se remarcă Atena şi împrejurimile (Capul Sunion, insulele Egina şi Elefsis, Marathon, Salamina, staţiunea Vouliagmeni), Peloponezul (cu Epidaurus, Olympia, Corint, Vasse - templul lui Apollo), insulele Rhodos, Creta, Ionice (Corfu, Ithaca, Kythira, Zakynthos ş.a.). - În Tucia există mai multe areale turistice: litoralul mediteranean (Antalya, staţiunea balneară Alanya, Tarsus, Adana, Iskenderun, Atakya - vechea Antiochie), litoralul egeean (cu Izmir, ruinele Troiei, anticul Pergam), Istanbul (cu faimoase monumente bizantine şi otomane), Efes ş.a.
- În Maroc, Tangerul cu împrejurimile (Cabo Negro, Ksar el Kebir, Larache ş.a.), Tetouan, Al Hoceima, Nadar ş.a. - În Algeria, coasta mediteraneană cuprinde capitala (Alger), oraşele Bejaia, Annaba, Cherchell (cu moschei, palate, vestigii romane şi greceşti), staţiunile balneare Tipassa, Côte Turquoise ş.a. - În Tunisia, arealele Bizerte-Coasta de Cristal, unde există o îmbinare a peisajului montan cu cel marin, capaitala (Tunis) cu împrejurimile, cu numeroase monumente islamice, ruine feniciene (Cartagina de pildă) şi romane, staţiunile Sidi Bou Sid, Jebel Oust, Zaghouan, Capul Bon, oraşul Nabeul, staţiunile balneare Hammanet, Sousse (cel mai important centru turistic tunisian), Kairouan, Mahdia, Djerba-Zarzis (insula şi oraşul-staţiune de pe continent). - În Libia, îndeosebi Tripoli şi cele trei oraşe antice (Sabratha, Leptis Magna, Cyrene). - În Egipt se remarcă Alexandria şi împrejurimile, Delta Nilului, iar în interior Cairo şi monumentele din jur (piramidele de la Gizeh – Kheops, Kefren, Mykerinos - şi Saqqara, Abusir, Dahschur, Heliopolis, Memphis, Valea Regilor, oaza El Faiyum ş.a.). 1.4. Litoralul Atlanticului de Est şi Insulele Canare, cu obiective turistice în: - Maroc: traseul Safi-Essaouira-Agadir-Tiznit (cu numeroase monumente, frumoase plaje la punctul de întâlnire al munţilor cu oceanul). - Portugalia: "Riviera Portugheză" (cu staiunile balneare Estoril, Cascais, Oeiras), oraşele Lisabona şi Porto (cu numeroase monumente istorice şi de artă), staţiunile atlantice Viano do Castelo, Figeuira do Foz ş.a. - Spania: litoralul atlantic spaniol (cea mai importantă staţiune fiind San Sebastian); Spaniei îi aparţin şi Insulele Canare, aflate la 100-120 km de ţărmul Africii, cu staţiuni balneare ca Las Palmas, Costa del Silencio, Playa del Inglés, Guatizo, Corralejo ş.a. - Franţa: staţiunile balneare de pe Côte d'Argent (Biarritz) şi din Normandia (Mont Saint-Michel, Deauville, Frouville, Honfleur). - Marea Britanie: The East Coast (Coasta de Est) cu staţiunile Whitley Bay, South Shilds, Whitby, Scarborough ş.a., The South Coast (Coasta de Sud) cu staţiunile Eastbourne, Brighton, Southsea, Bexil şi Insula Wight, coasta vestică a Scoţiei (Glasgow, Edinburgh); Londra şi aria înconjurătoare, având ca axă valea Tamisei. 2. EUROPA CENTRAL-NORDICĂ, zonă care concentrează circa un sfert din circulaţia turistică internaţională a planetei. Se caracterizează printr-o activitate turistică neîntreruptă, formele dominante de turism fiind turismul montan şi sporturile de iarnă (graţie potenţialului natural al munţilor Alpi şi Carpaţi), turismul cultural (legat de bogăţia obiectivelor cultural-istorice) şi sejurul pentru odihnă şi tratament (datorită numeroaselor staţiuni balneoclimaterice). 2.1. Ţările alpine (Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Austria şi Slovenia), care polarizează cea mai mare parte a turismului montan european şi, totodată, mondial, în special sporturile de iarnă, având o dotare tehnică foarte bine dezvoltată (mijloace mecanice de transport pe cablu, pârtii de schi, bob şi săniuţe, trambuline etc.). Principalele staţiuni montane din Alpi sunt: în Franţa (Grenoble, Chamonix, Morzine-Avoriaz, Megeve); în Italia (Cortina d'Ampezzo, Vale d'Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola, staţiunile de la poalele Alpilor, pe malul lacurilor Maggiore - Baveno, Pallanza, Stresa, Como - Bellagio, Como, Garda - Gargnano, Limone, Toscolano); în Elveţia (Basel, Geneva, Montreaux, Interlaken, Jungfrau, Davos, Saint-Morritz, Arosa, Sankt Gallen); în Germania (Garmisch Partenkirchen, Berchtesgaden, Mittenwald, Obersdorf); în Austria (Kitzbühel, Innsbruck, Krimml, Saalbach, Bad Gastein). 2.2. Ţările de la Marea Nordului şi de la Marea Baltică, în care durata sejurului în staţiunile de pe litoral este scurtă, dar se remarcă îndeosebi prin existenţa unor oraşe-porturi cu numeroase monumente: "oaraşele-de artă" Bruxelles, Anvers, Brügges, Gand, Tournai (în Belgia), Amsterdam, Haga, Delft, Haarlem, Utrecht (în Olanda), oraşele Hamburg, Bremen, Lübeck, Rostock (în Germania), Gdansk, Gdynia, Szczecin (în Polonia), staţiunile balneare Knokk-Heist, Ostende (Belgia), Scheveningen, Zandvoort, Noord-Wijk (Olanda), Westerland (pe insula Sylt), Warnemünde (Germania), Sopot, Miedzyzdroje (Polonia). 2. 3. Ţările scandinave,cu potenţialul turistic dat de frumuseţea şi diversitatea cadrului natural, precum şi de varietatea monumentelor istorice şi de artă. Principalele obiective turistice sunt: - În Danemarca: insula Sjaelland cu capitala (Copenhaga), Trelleborg (tabăra fortificată a vikingilor), Helsingor = Elsinore (Castelul Kronborg); peninsula Iutlanda cu pietrele runice de la Jeling, Alborg; insula Bornholm cu staţiunile Sandvig şi Allinge; - În Finlanda: oraşele Helsinki, Tampere (staţiune pentru sporturi de iarnă), Turku, Savonnlina, Districtul Lacurilor (cu peisaje frumoase), Laponia; - În Norvegia, Oslo şi împrejurimile (fiordul Oslo, colinele împădurite Nurmark, cu numeroasele lacuri, Holmenkollen - centru de schi), fiordurile, cel mai renumit tur al fiordurilor fiind Stavanger-Bergen; - În Suedia: Stockholm şi împrejurimile, staţiunile balneare Bastad, Ystad, Folkenberg, oraşele cu rezonanţă istorică Göteborg, Lund, Malmö, Helsingborg.
- În Cehia: Praga şi împrejurimile, cu o mare bogăţie de monumente istorice şi de artă, valea Vltavei, Carstul ceh, staţiunile balneoclimaterice din Cehia de Vest (Karlovy Vary, Marianske Lažne); - În Slovacia, masivul Tatra cu numeroase staţiuni montane (Strbske Plešo, Tatranska Polianka); - În Ungaria: Budapesta cu o mulţime de monumente istorice şi de artă, Lacul Balaton cu salba de staţiuni balneare (Siofok, Fonyod ş.a.), oraşe şi cetăţi vechi; 3. AMERICA DE NORD, care concentrează circa 15% din circulaţia turistică internaţională, se caracterizează prin circulaţia turistică intracontinentală (peste 80% din turiştii străini provenind de fapt din ţările din zonă, îndeosebi din S.U.A. şi Canada), mai ales de tranzit şi, într-o mică măsură, de sejur pentru odihnă în staţiunile de pe litoralul Pacificului sau Golfului Mexic. Cuprinde trei subzone, care se suprapun celor trei ţări din America de Nord. 3.1. Statele Unite ale Americii cu: marile oraşe de pe coasta atlantică (Boston, Philadelphia, Washington, New York ş.a.), Peninsula Florida cu salba de staţiuni balneare (Miami Beach, Palm Beach, Key West ş.a.), coasta californiană (San Francisco - Los Angeles - San Diego), zona Marilor Lacuri, staţiunile montane şi de sporturi de iarnă (Lake Placid, Sun Valley, Paradise ş.a.), parcurile naţionale (Yellowstone, Grand Canyon, Yosemite, Sequoia ş.a.). 3.2. Canada, ţară imensă ca întindere, remarcându-se prin atracţiile naturale (peisaje alpine, preerii, canioane, cascade etc., plus o faună foarte bogată), vizitate îndeosebi în cadrul parcurilor naţionale (printre cele mai mari din lume). Se mai adaugă unele oraşe între care Montreal (cel mai important centru turistic canadian), Québec (castelul Frontenac), Toronto, Halifax, Vancouver ş.a. 3.3 Mexicul cu vestigii şi monumente ale civilizaţiilor precolumbiene (aztece şi toltece în partea centrală, mayase în sud, oraşele bogate în monumente din perioada colonială (Ciudad de Mexico, Guadalajara, Puebla, Veracruz, Toluca ş.a.), staţiunile balneare de pe coasta pacifică (Acapulco, Zihuatanejo, Manzanillo, Mazatlan ş.a.), peninsula Baja California ş.a. Turismul în Romania Varietatea peisajului, bogăţia monumentelor istorice şi de artă, originalitatea folclorului şi artei populare, litoralul Mării Negre, amenajările balneoclimaterice şi posibilitatea practicării sporturilor de iarnă, plus alţi factori, au favorizat dezvoltarea turismului intern şi internaţional în România. Numărul unităţilor de cazare turistică, de odihnă şi tratament balnear este de peste 2 900, cu circa 300 000 de locuri. Principalele zone turistice ale ţării sunt următoarele: * Capitala (Bucureşti) şi împrejurimile cu monumente istorice şi de artă (ansamblul Curtea Veche - curtea domnească, numeroase biserici, între care Mihai Vodă, Colţea, Kreţulescu, Stavropoleos, Patriarhia ş.a., palate ca Ghica Tei, Ştirbei, Suţu, Palatul Regal, Palatul Poştelor ş.a., alte edificii monumentale, între care Ateneul Român, Televiziunea Română, Hotelul Intercontinental ş.a.), muzee (peste 50), case memoriale; împrejurimile sale cu păduri şi lacuri ce se constituie în locuri de agrement (Snagov, Căldăruşani, Cernica, Pustnicul ş.a.). * Litoralul Mării Negre este principala zonă turistică a ţării, oferind un cadru adecvat atât pentru odihnă, cât şi pentru tratament balnear. Pe o lungime de 70 km se desfăşoară o adevărată constelaţie de staţiuni: Năvodari, Mamaia, Constanţa, Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, Costineşti, Mangalia Nord (cu Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora, Venus şi Saturn) şi Mangalia. În apropierea litoralului se găsesc numeroase locuri de interes istoric şi arheologic (printre care vestigiile coloniilor greceşti Histria, Tomis şi Callatis), precum şi renumitele podgorii de la Murfatlar. * Delta Dunării, unul dintre puţinele medii naturale europene aproape nealterate, oferă iubitorilor naturii un peisaj exotic, o mare varietate faunistică şi posibilităţi de pescuit. * Nordul Moldovei, cu centrul de dispersie oraşul Suceava (capitala Moldovei în secolele XIV-XVI), care conservă numeroase monumente de artă feudală (printre care şi cele cinci mănăstiri cu fresce exterioare: Voroneţ, Humor, Arbore, Moldoviţa şi Suceviţa), fiind, totodată, una din cele mai originale zone etnografice şi folclorice ale ţării. Tot în Moldova, în partea centrală, valea râului Bicaz constituie o atracţie deosebită pentru frumuseţea peisajului montan (masivul Ceahlău cu spectaculoase forme de relief, Cheile Bicazului, Lacu Roşu, lacul de acumulare Izvoru Muntelui). Deosebit de valoroase şi atractive sunt aici mănăstirile nemţene - Neamţ, Agapia, Văratec, Bistriţa, Sihla, Secu, Sihăstria etc. - ca şi oraşele Piatra Neamţ şi Târgu Neamţ, cu cetatea lui Ştefan. * Bucegi - Valea Prahovei - Braşov, regiunea montană cea mai vizitată, cu masivul Bucegi, cu mari posibilităţi şi amenajări pentru practicarea schiului, cu forme spectaculoase de eroziune (între care Babele, Sfinxul) şi numeroase cabane, staţiunile turistice de pe văile Prahovei şi Timişului (Sinaia, Buşteni, Poiana Ţapului, Azuga, Predeal, Timişu de Jos, Timişu de Sus) şi din apropierea Braşovului (Poiana Braşov), monumentele istorice din oraşul Braşov şi din împrejurimi. * Sudul Transilvaniei, cu oraşe cu vechi tradiţii culturale (Sibiu, Alba Iulia, Blaj, Sighişoara, Mediaş, Făgăraş ş.a.), cu numeroase monumente istorice şi de artă, muzee etc., multe dintre ele păstrând fortificaţii ale cetăţii medievale sau chiar cetatea în întregime (Mediaş, Sighişoara ş.a.); de asemenea, concentrează cele mai multe cetăţi ţărăneşti medievale (Prejmer, Homorod, Rupea, Biertan, Râşnov, Codlea, Răşinari ş.a.), care păstrează între incintele lor adevărate comori de artă. * Nordul Transilvaniei, cu oraşe cum sunt Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Bistriţa, Dej ş.a., care abundă în monumente istorice şi arhitectonice medievale. * Ţara Haţegului şi împrejurimile, respectiv depresiunea cu acelaşi nume şi rama montană înconjurătoare, cu vestigii ale cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei (Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Grădiştea de Munte ş.a.), ale capitalei statului dac, Sarmizegetusa Regia, şi ale centrului politic, economic şi religios al Daciei Romane, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; se adaugă monumentele istorice din oraşele Deva şi Hunedoara şi sate ca Sântămăria-Orlea, Densuş ş.a. * Munţii Apuseni, zona cu cel mai bogat relief carstic din ţară, cu numeroase peşteri (Peştera Vântului - având peste 35 km lungime, Meziad, Peştera Urşilor, Scărişoara, Focu Viu ş.a., ultimele două cu gheţari), complexe carstice (Cetăţile Ponorului), spectaculoase chei (Cheile Turzii ş.a.), precum şi cu spectaculoase forme de relief (coloanele de bazalt de la Detunatele ş.a.). * Nordul Olteniei este o regiune cu numeroase staţiuni balneare (Băile Govora, Călimăneşti, Căciulata, Băile Olăneşti, Ocnele Mari, Ocniţa etc.), renumită şi prin monumentele sale arhitectonice (mănăstiri ca Tismana, Horezu, Cozia, Arnota ş.a.) şi de artă populară (sculptură în lemn, ceramică populară - vestită fiind cea de Horezu şi cea de Oboga). Oraşul Târgu Jiu evocă numele celui mai mare sculptor român, Constantin Brâncuşi, care a creat aici celebrul ansamblu sculptural în aer liber format din Coloana Infinită, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. * Maramureşul ( o depresiune înconjurată de munţi) reprezintă o adevărată comoară etnografică, în special în privinţa bisericilor din lemn (unele vechi de peste 500 de ani, cum este cea din Cuhea; toate cu turnuri svelte şi înalte, cel al bisericii din Şurdeşti atingând 53 m) şi a porţilor şi obiectelor de lemn sculptat. * Oraşul Iaşi, aflat în estul ţării, fosta capitală a Moldovei, cu numeroase monumente istorice şi de artă, îndeosebi biserici şi mănăstiri (Trei Ierarhi, Golia, Galata, Cetăţuia, Frumoasa, Mitropolia ş.a.), palate (Sturdza, Cantacuzino-Paşcanu, Palatul Cultural ş.a.), muzee şi case memoriale. * Marile oraşe din vestul ţării (Timişoara, Arad, Oradea), cu bogate tradiţii culturale şi posedând importante monumente istorice şi arhitectonice (castele, palate, catedrale, biserici, vechi ansambluri comerciale, muzee, case memoriale). În plus, în România există peste 150 de staţiuni balneoclimaterice (printre care Băile Herculane, Băile Felix, Băile Tuşnad, Sovata, Praid, Bazna, Ocna Sibiului, Covasna, Slănic Moldova, Vatra Dornei, Slănic Prahova, Băile Govora, Băile Olăneşti, Călimăneşti, Căciulata ş.a.) şi climaterice (cele de pe Valea Prahovei, Poiana Braşov, Păltiniş, Semenic, Stâna de Vale, Lacu Roşu ş.a.), care se constituie în tot atâtea puncte de interes turistic. TRANSPORTURILE
CUPRINS
Transporturile Transporturile se integrează în civilizaţia contemporană şi exprimă gradul de dezvoltare economică şi socială a unei zone geografice. În secolul XX, când dezvoltarea economică, aflată pe diferite nivele de complexitate, valorifică fără precedent materiile prime, rolul transporturilor a crescut considerabil. Prin intermediul lor se fac schimburi permanente de materii prime, produse şi bunuri în general, între diversele zone ale unei ţări, între ţări aflate pe acelaşi continent sau la mari distanţe pe alte continente. Tot căile de comunicaţii sunt cele care asigură deplasarea oamenilor între locuinţă şi locul de muncă, în zonele de recreere, în scopuri turistice etc. Mediul în care sunt amplasate căile de comunicaţii (trasee special amenajate sau construite, destinate practicării unui anumit tip de transport) a determinat şi diferenţierea transporturilor în: terestre, navale, aeriene şi speciale (categorie în care intră transporturile urbane, conductele, liniile de înaltă tensiune, telecomunicaţiile şi comunicaţiile spaţiale). În domeniul transporturilor terestre sunt incluse căile ferate, căile rutiere, conductele, transporturile urbane etc., iar în cele navale - transporturile navale interioare (fluviale, pe canale şi lacustre) şi transporturile navale maritime. Transporturile feroviare Concurate de transporturile navale, rutiere şi aeriene, cele feroviare şi-au menţinut importanţa în multe ţări ale lumii, datorită unor avantaje deosebite: capacitate, viteză, siguranţă în exploatare. Astfel, dacă la transportul de călători se înregistrează, în general, scăderi, la cel de mărfuri, mai ales al celor voluminoase (minereuri, cărbuni etc.) se menţin cote ridicate. În ultimele decenii s-a extins reţeaua de căi ferate în ţările Europei Centrale şi de Est, în China, Asia de Sud şi de Sud-Est (India, China, Vietnam, Malaysia), în Asia de Sud-Vest (Turcia, Iran), America Latină (Mexic, Argentina, Brazilia), Australia şi Africa (Gabon, Nigeria, Angola, R.D. Congo). Au fost construite multe linii în zone greu accesibile, altele s-au dublat, au fost electrificate, s-a modernizat materialul rulant (locomotive Diesel şi electrice etc.). După anul 1900 căile ferate continuă să se extindă, să străbată noi teritorii, astfel că în anul 1934 ajunseseră la 1 317 000 km, în 1981 la 1 550 000 km, iar în prezent la 1 600 000 km. La nivel mondial, în repartiţia geografică a reţelei de căi ferate, se observă o distribuţie inegală, ca o reflectare a nivelului de dezvoltare economică: o concentrare a acestora în America de Nord şi Centrală (489 000 km) şi în Europa, inclusiv C.S.I. (396 000 km), după care urmează Asia, America de Sud, Africa şi Australia. Ţările cu mari suprafeţe dispun de reţele feroviare cu lungimi considerabile, dar cu densităţi reduse. De exemplu, S.U.A., ţară aflată pe primul loc în lume în privinţa lungimii reţelei de cale ferată, utilizează în mai mică măsură această cale de transport; din totalul mărfurilor transportate, pe calea ferată au fost traficate în proporţie de 39%, iar din numărul călătorilor numai 0,7%. Noduri feroviare cu un trafic deosebit sunt: Chicago, New York, Salt Lake City, San Francisco ş.a. După intensitatea traficului de călători şi mărfuri se diferenţiază: a) Căi ferate magistrale cu o importanţă deosebită pentru circulaţia naţională şi internaţională. În această categorie sunt incluse căile ferate care asigură legături între mai multe ţări sau continente. Magistrala feroviară de cele mai mari dimensiuni este Transsiberianul, de 9 302 km, construit în perioada 1891-1900, pe direcţia Moscova – Celeabinsk – Krasnoiarsk – Irkutsk – Habarovsk -Vladivostok, cale ferată dublă şi electrificată pe tot traseul, cu mai multe variante; din această categorie mai fac parte şi rutele feroviare Bucureşti-Budapesta-Berlin (Balt Orient Expres); Sofia-Bucureşti-Chişinău-Moscova (Danubius Expres); Transaustralianul (Perth-Melbourne-Sydney); Transandinul (Buenos Aires-Mendoza-Valparaíso); magistrala transafricană din zona ecuatorială (Lagos-Mombasa), care leagă 6 ţări şi 5 capitale, de 6 530 km lungime etc. b) Căi ferate de importanţă naţională, prin care se asigură legătura între marile regiuni industriale şi centre economice de importanţă deosebită etc. Exemplele de acest fel sunt şi mai numeroase: Bucureşti-Ploieşti-Braşov; Bucureşti-Craiova-Timişoara; Madrid-Valencia; Moscova-Sankt Petersburg; Köln-Düsseldorf-Duisburg ş.a. În Franţa a continuat construirea căilor ferate de mare viteză (TGV), inaugurate în 1981 pe distanţa Paris-Lyon (409 km), parcursă în 2 ore şi 20 de minute, cunoscută şi sub numele de TGV - Sud-Est; a fost extins în nord, pe direcţia Paris-Amiens-Lille; apoi Lyon-Avignon-Marsilia ş.a. Trenurile de mare viteză vor funcţiona şi în Coreea de Sud (Seoul-Pussan, 432 km), un prim tronson funcţional în 1999 şi în totalitate în 2001. După aceste ţări, TGV - ul va funcţiona şi în Spania, Marea Britanie, Belgia, Olanda, China (Beijing-Shanghai 1 350 km), Australia (Canberra-Sydney 250 Km). În Japonia, o cale ferată de mare viteză, denumită pe primul tronson "Tokkaido", funcţională din 1964, de 515 km lungime, leagă Tokyo-Nagoya-Osaka, cu un tren care circulă cu 220 km/h; al doilea tronson Osaka-Okayama, 160 km lungime, din 1972; al treilea între Okayama-insulele Kyushu, 392 km, din 1975. În această ţară s-au realizat deja trasee cu viteze superioare (270 km/h, între Omya şi Morioka). Linii de cale ferată de mare viteză au fost construite şi în Germania (Hanovra-Würzburg; Mannheim-Stuttgart). În America de Nord, magistralele feroviare construite pe teritoriul S.U.A. străbat ţara de la est la vest, de la oraşele-porturi la Oceanul Atlantic la cele aşezate la Oceanul Pacific, fiind în acelaşi timp căi ferate naţionale, dar şi transcontinentale. Cele mai importante sunt: magistrala New York-Indianapolis-St.Louis-Amarillo-Los Angeles, în lungime de 6 350 km; magistrala Boston-Cleveland-Chicago-Minneapolis-Seattle, în lungime de 6 000 km; magistrala Jacksonville-New Orleans-El Paso-Phoenix-Los Angeles, prin sudul S.U.A., din Florida în California, de 5 800 km ş.a. c) Căi ferate secundare construite de regulă pentru a deservi mari obiective industriale, sau ca linii de "centură" ale marilor aglomeraţii urbane. Adeseori reţeaua căilor ferate străbate masive muntoase, fluvii, lacuri, strâmtori maritime etc. prin tunele. Cele mai multe dintre ele se găsesc în statele alpine din Europa, apoi în Japonia, S.U.A., în zona Munţilor Anzi şi în Noua Zeelandă. Yüklə 0,99 Mb. Dostları ilə paylaş:
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||