George Orwell o mie nouasute optzeci şi patru

4

Îi merge mult mai bine. Se îngraşă şi devine mai solid cu fiecare zi ce trece, deşi este oarecum impropriu în acest loc.

Lumina albă şi bâzâitul continuu sunt aceleaşi dintotdeauna, dar acum a fost pus într-o celulă ceva mai confortabilă decât celelalte prin care a mai poposit. Are o pernă şi o saltea pe patul de scândură şi un scaun pe care să stea. A făcut şi baie şi i s-a dat voie să se spele destul de des într-un lighean de tablă. L-au lăsat să se spele chiar şi cu apă caldă. I-au dat şi lenjerie nouă şi o salopetă nouă. I-au dat cu un unguent calmant pe ulceraţia varicoasă, care s-a retras. I-au extras ce dinţi mai avea în gură şi i-au făcut o proteză. într-o zi, a primit chiar şi un pachet de ţigări. Chibrituri nu are, dar îi cere foc gardianului care îi aduce mâncarea şi care nu scoate niciodată nici o vorbă. Când a tras primul fum, i s-a făcut rău, dar nu a renunţat şi a lungit pachetul mult timp, fumând jumătate de ţigară după fiecare masă.

I-au adus şi o tăbliţă albă cu un ciot de creion legat în colţ. La început, nu i-a dat nici o atenţie. Chiar şi când nu doarme, este complet apatic. De multe ori, stă aproape nemişcat de la o masă la alta; uneori doarme, alteori se pierde în reverii şi este mult prea adâncit în ele ca să mai deschidă ochii. S-a învăţat de mult timp să doarmă cu lumină puternică în ochi. Nu i se pare nimic deosebit, doar că are vise mult mai coerente. In toată această perioadă, visează foarte mult şi numai vise fericite. Se face că stă pe Tărâmul de Aur, sau în mijlocul unor ruine uriaşe, măreţe, luminate de soare, cu mama lui, cu Julia, cu O'Brien, şi nu face nimic, stă, pur şi simplu, la soare, vorbind de lucruri paşnice. Când nu doarme, dacă reuşeşte să-şi concentreze gândurile, este numai în legătură cu visele pe care le-a avut cât timp a dormit. O dată cu eliminarea stimulului care era durerea, şi-a pierdut parcă orice capacitate de efort intelectual. Nu se plictiseşte şi nu simte nici o nevoie de conversaţie sau de distracţie, îl mulţumeşte simplul fapt de a fi singur şi curat peste tot, fără bătăi şi interogatorii şi cu mâncare destulă, încetul cu încetul, ajunge să-şi petreacă mai puţin timp dormind, dar tot nu simte nici un imbold să se dea jos din pat. Nu doreşte nimic altceva decât să stea liniştit, întins în pat, şi să simtă cum prinde puteri. De multe ori, se pipăie pe corp, încercând să se convingă dacă nu cumva este o iluzie şi dacă într-adevăr muşchii i se rotunjesc şi pielea i se întinde, în cele din urmă, decide că, fără nici un fel de îndoială, s-a îngrăşat: are acum coapsele evident mai groase decât genunchii. După această constatare, începe, mai întâi fără tragere de inimă, să facă gimnastică în mod regulat, în curând, ajunge să parcurgă trei kilometri, măsurând celula în lung şi în lat. Umerii aduşi de spate i s-au îndreptat, încearcă şi exerciţii mai elaborate şi se simte uimit şi umilit când îşi dă seama ce nu poate face. Nu se poate mişca mai repede decât în pas de plimbare, nu poate ridica taburetul cu braţul întins, nu poate sta într-un picior fără să se răstoarne. Se ghemuieşte pe călcâie şi numai cu nişte dureri sfâşietoare în coapse şi gambe izbuteşte să se ridice în picioare. Se culcă pe burtă şi încearcă să se ridice în braţe. Zadarnic, fiindcă nu reuşeşte să se urnească nici cu un centimetru. Dar, după alte câteva zile - adică alte câteva mese -, trece până şi această probă de forţă. La un moment dat, o face de şase ori la rând. începe să se mândrească de-a binelea cu fizicul lui şi să nutrească, în răstimpuri, cre-dinţa că şi faţa îi revine la normal. Numai când, din întâmplare, îşi pune mâna pe creştetul chel al capului, îşi aduce aminte de figura nenorocită şi brăzdată de răni care s-a uitat la el din oglindă mai demult.

Şi mintea îi devine mai activă. Se aşează pe patul de scândură în capul oaselor, rezemat de perete şi cu tăbliţa pe genunchi, şi se pune pe treabă, cu bună ştiinţă, pentru a învăţa din nou tot ce ştia.

A renunţat la luptă, de acord, în realitate, abia acum îşi dă seama, era gata să renunţe la luptă cu mult înainte de a se hotărî să renunţe la luptă. Din momentul în care a intrat în clădirea Ministerului Iubirii - ba nu, de fapt, chiar din momentele acelea în care el şi Julia stăteau spate în spate şi ascultau neputincioşi ordinele tele-ecranului - a priceput câtă uşurătate, câtă superficialitate fusese în încercarea lui de a se ridica împotriva puterii Partidului. Ştie acum că, timp de şapte ani, Poliţia Gândirii l-a studiat cu lupa, ca pe un gândac. Nici un gest nu a făcut şi nici o vorbă nu a rostit, care să nu fi fost observate; nici un gând nu i-a trecut prin minte, care să nu fi fost intuit de ei. Până şi firul de praf albicios de pe coperta jurnalului l-au aşezat cu atenţie la loc. I-au înregistrat, i-au arătat fotografii. Unele dintre ele erau poze cu el şi Julia. Da, chiar şi când se... Nu mai poate lupta cu Partidul. Şi, pe urmă, Partidul are şi dreptate. Aşa trebuie să fie: cum ar putea greşi creierul colectiv, care este nemuritor? Ce jaloane exterioare ai, ca să-i judeci tu motivaţiile? Normalitatea este, într-adevăr, statistică. Problema se reduce, în ultimă instanţă, la a te învăţa să gândeşti ca ei. Numai că...

Creionul pe care-l ţine între degete este atât de mare şi butucănos! începe să-şi noteze gândurile care îi vin în minte. Scrie mai întâi, cu litere mari şi tremurate:

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

Apoi, fără nici o pauză, scrie dedesubt:

DOI ŞI CU DOI FAC CINCI

Dar aici urmează un fel de verificare. Mintea lui Winston refuză, ca şi cum s-ar ruşina de ceva, să se mai concentreze. Ştie ce vine mai departe, dar în clipa de faţă i-a fugit, cum-necum, din minte. Când îi revine în minte, îi revine numai şi numai printr-un proces conştient de gândire, nu de la sine. Stă şi se gândeşte şi scrie pe tăbliţă:

DUMNEZEU ESTE PUTEREA

A ajuns să accepte orice. Trecutul este modificabil. Trecutul nu a fost niciodată modificat. Oceania se află în război cu Estasia. Oceania este dintotdeauna în război cu Estasia. Jones, Aaronson şi Rutherford erau vinovaţi de crimele puse pe seama lor. El, Winston Smith, nu a văzut în viaţa lui fotografia care le contrazicea, pasămite, vinovăţia, pentru că o asemenea fotografie nu există, ci el a inventat-o acum câţiva ani. îşi aminteşte acum că altădată şi-a amintit exact pe dos, dar acelea erau nişte false amintiri, produsele auto-iluzionării. Ce uşor este! Predă-te, atât, şi restul vine de la sine. Ca şi cum ai înota contra unui curent care te împinge înapoi oricât te-ai strădui de tare şi, la un moment dat, renunţi şi te hotărăşti brusc să schimbi direcţia şi să te laşi în voia curentului, în loc să i te opui. Nimic nu s-a schimbat, cu excepţia propriei lui atitudini. Ceea ce este dinainte hărăzit se întâmpla de fiecare dată la fel. Nici n-ar putea spune sigur de ce s-a mai obosit să se revolte. Totul este atât de uşor, numai că...

Orice poate fi adevărat. Aşa-zisele legi ale Naturii sunt nişte prostii. Legea gravitaţiei este o aiureală. „Dacă mi-aş propune”, i-a spus O'Brien, „m-aş putea înălţa de la pământ ca un balon de săpun.” Winston disecă firul în patru: dacă el crede realmente că pluteşte şi dacă şi eu cred în acelaşi timp că-l văd plutind, atunci chiar se întâmpla, nu-i aşa? - pluteşte. Deodată, ca o rămăşiţă dintr-un naufragiu, ieşită brusc la suprafaţa apei, un gând străin dă buzna în mintea lui: Aşa ceva nu se întâmpla cu adevărat, ni se pare şi-atât; e o simplă halucinaţie. Pe loc îşi împinge gândul acesta la loc în străfundurile minţii. O aberaţie, evident. Presupune existenţa, undeva în afara individului, a unei lumi „reale”, în care se petrec lucruri „reale”. Dar cum ar putea exista o astfel de lume? Ce ştim noi despre orişice, pe altă cale decât cu ajutorul minţii noastre? Totul se petrece, de fapt, în mintea noastră. Ceea ce se petrece în toate minţile în acelaşi timp - acela este adevărul.

Nu simte nici o greutate în a se lepăda de aberaţie şi nici o primejdie de a-i cădea pradă. Şi totuşi, îşi dă seama că, de la bun început, ar fi trebuit să nici nu-i treacă prin minte aşa ceva. Mintea are datoria de a dezvolta o pată albă ori de câte ori se vede asaltată de vreun gând periculos. Procesul acesta ar trebui să fie automat, instinctiv. Crimăstop se numeşte în Nouvorbă.

Winston se pune pe treabă pentru a face exerciţii de crimăstop, propunându-şi singur anumite afirmaţii, de pildă: „Partidul spune că Pământul este plat” sau „Partidul spune că gheaţa este mai grea decât apa”, şi străduindu-se să nu vadă sau să nu înţeleagă orice argument care ar demonstra contrariul. Nu e simplu. Ii trebuie o mare putere de gândire şi de improvizaţie. Problemele de ordin matematic pe care le creează o afirmaţie gen „doi şi cu doi fac cinci” ies în afara ariei lui de preo cupări intelectuale, îi trebuie şi un anumit atletism al minţii, capacitatea aceea de a mânui logica în modurile cele mai subtile, iar în momentul următor, de a nu băga în seamă nici cele mai grosolane erori de logică. Prostia şi inteligenţa sunt la fel de necesare şi la fel de greu de atins.

In tot acest timp, un colţ al minţii lui se întreabă cât de curând or să-l împuşte. „Totul depinde numai de tine”, i-a spus O'Brien; dar ştie că nu ar face nici un singur gest conştient pentru a grăbi momentul respectiv. Pot să mai fie zece minute sau zece ani până atunci. Pot să-l mai ţină ani de zile în zolare, sau să-l trimită în vreun lagăr de muncă silnică, sau chiar să-i dea drumul pentru o vreme, cum se mai întâmpla din când în când. Dup ă cum se poate foarte bine ca, înainte de a-l împuşca, să-l facă să retrăiască de la început întreaga poveste cu arestarea şi interogatoriile. Singurul lucru cert este că moartea nu te înhaţă niciodată când te aştepţi. Este şi o tradiţie - o tradiţie nerostită, pe care o afli, nu se ştie cum, fiindcă nimeni nu vorbeşte despre ea -, şi anume că te împuşcă întotdeauna pe la spate, fără să te anunţe, când mergi pe coridor de la o celulă la alta.

într-o zi - deşi „într-o zi” nu este formula potrivită: se poate foarte bine să fie în toiul nopţii; deci, odată - cade într-o reverie minunată şi ciu­dată. Se face că merge pe coridorul cu pricina, aşteptându-şi glonţul. Ştie că se poate întâmpla în orice moment. Toate sunt clarificate, aplanate, soluţionate. Nu mai există îndoieli, discuţii în contradictoriu, au dispărut durerea şi frica, se simte zdravăn şi sănătos. Merge cu pas uşor, bucurându-se că se mişcă şi cu sentimentul că merge pe la soare. Parcă nu mai sunt coridoarele albe şi înguste ale Ministerului Iubirii, ci pasajul acela imens, larg de un kilometru şi inundat de soare, prin care s-a văzut trecând în timpul delirului provocat de droguri. Se află acum pe Tărâmul de Aur, urmând poteca de-a latul păşunii roase de iepuri. Simte iarba scurtă şi moale sub tălpi şi căldura blândă a soarelui pe obraz. La marginea câmpului, se înalţă ulmii foşnind în surdină, iar undeva, dincolo de ei, curge pârâul cu ochenele care se bălăcesc în băltoacele verzi de pe sub sălcii.

Deodată, sare în sus, îngrozit; sudoarea îi ţâşneşte pe şira spinării. Se trezeşte ţipând, cât poate de tare:

- Julia!! Julia ! Julia, iubirea mea! Julia !!

Pentru o clipă, a avut vedenia irezistibilă a prezenţei Juliei. Nu pur şi simplu lângă el, ci înăuntrul lui, ca şi cum i-ar fi intrat în ţesuturile pielii. In clipa aceea, a iubit-o cu mult mai intens decât pe vremea când erau liberi şi se întâlneau. Şi tot atunci a simţit că Julia este încă în viaţă, cine-ştie-unde, şi că are nevoie de ajutorul lui.

Se lasă înapoi pe spate şi încearcă să-şi adune gândurile. Ce-a făcut?! Câţi ani de chin şi-a mai adăugat cu acel unic moment de slăbiciune?

Uite, peste câteva clipe o să audă tropăiala de cizme pe coridor. Nu se poate să lase nepedepsită o asemenea izbucnire. Acum au aflat, dacă nu cumva ştiau dinainte, că el încalcă înţelegerea făcută cu ei. Se supune Partidului, dar îl detestă. Mai demult şi-a ascuns gândirea rebelă în spatele unei aparente conformări. Acum s-a retras cu un pas: la capitolul gândire s-a predat, dar spera să-şi păstreze sufletul neatins. Ştie că se află de partea cealaltă, cea greşită, dar preferă să se afle de partea cealaltă. Acum au înţeles - O'Brien precis a înţeles. Şi totul mărturisit cu acel unic strigăt prostesc.

Acum trebuie s-o ia de la capăt. Şi poate mai are ani întregi de suportat, îşi trece o palmă peste faţă, încercând să se familiarizeze cu noua ei formă. Are şanţuri adânci în obraji, pomeţii ascuţiţi şi nasul turtit. Dar, de când s-a văzut ultima oară în oglindă, i s-a dat o proteză dentară nouă. Nu este uşor să păstrezi o expresie a feţei impenetrabilă când nu ştii cum arăţi la faţă. în orice caz, uite că simplul control al trăsăturilor feţei nu este de ajuns. Pentru prima oară îşi dă seama că, dacă vrei să păstrezi un secret, trebuie să-l ascunzi şi de tine însuţi. Trebuie să ştii mereu că eşti în posesia lui, dar, până nu ai nevoie de el, să nu-i permiţi nici o clipă să adopte, în conştiinţa ta, vreo formă căreia să i se poată pune vreun nume. De-acum înainte, trebuie nu numai să gândească aşa cum i se cere, dar să şi simtă, să şi viseze aşa cum i se cere. Şi tot timpul trebuie să păstreze ura închisă în sine, ca un bulgăre de materie care face parte din el, şi totuşi nu are legătură cu restul fiinţei lui - ca un fel de chist. într-o bună zi, or să se hotărască să-l lichideze. Nu are cum şti când anume, dar probabil că o să-şi poată da seama cu câteva secunde înainte, întotdeauna pe la spate, în timp ce mergi pe un coridor. Zece secunde i-ar fi prea destule, în secundele acelea, universul dinăuntrul lui ar avea tot timpul să se răstoarne cu fundul în sus. Şi-atunci, brusc, fără nici o vorba şi fără să-şi modifice pasul, fără să i se mişte un rid pe faţă - deodată, jos camuflajul şi bum! - uite-aşa o să izbucnească artileria lui de ură, la fel ca glonţul. Şi-o să-l cuprindă ura vâjâind, ca o vâlvătaie gigantică.

Şi aproape în aceeaşi clipă, bum! - o să izbucnească şi glonţul, dar prea târziu, sau poate prea devreme. Or să-i zboare creierii pe coridor, fără putinţă de îndreptare. Gândul rebel se va înălţa nepedepsit, descătuşat, fără ca ei să mai poată pune mâna pe el în vecii vecilor. Or să-şi tragă singuri un glonţ în propria lor perfecţiune. Să mori cu ura în suflet - asta înseamnă libertatea.

închide ochii. Este mai greu decât de acceptat o disciplină intelectuală. Problema este să se auto-degradeze, să se auto-mutileze. Trebuie să plonjeze în mizeria cea mai cruntă dintre mizerii. Şi care este lucrul cel mai îngrozitor, cel mai greţos dintre toate? Gândul i se îndreaptă către Fratele cel Mare. Figura aia enormă - văzând-o tot timpul numai pe afişe, a rămas cu impresia că trebuie să fie lată de un metru -, cu mustaţa neagră şi stufoasă şi cu ochii ăia care te urmăresc din orice direcţie, figura Fratelui cel Mare îi apare în minte cu de la sine putere, nechemată. Care sunt adevăratele lui sentimente faţă de Fratele cel Mare?

Pe coridor se aude tropăiala greoaie de cizme. Uşa de oţel se deschide făcând clang. în celulă intră mai întâi O'Brien, apoi ofiţerul cu faţa ca de ceară şi gardienii în uniforme negre.

- Scoală-te-n picioare, zice O'Brien. Vino încoace.

Winston se postează în faţa lui. O'Brien îl apucă de amândoi umerii cu mâinile lui puternice şi îl priveşte drept în ochi.

- Ai avut intenţia să mă înşeli. Mare prostie. Stai mai drept. Uită-te- n ochii mei.

Se opreşte, aşteptând ca Winston să ia poziţia corectă, apoi continuă pe un ton mai blând:

- Ai făcut progrese. Intelectual vorbind, nu sunt mari probleme cu tine, dimpotrivă. Sufleteşte, însă, ai dat greş: n-ai progresat deloc. Spune- mi, Winston - şi ţine minte: fără minciuni, fiindcă ştii că sunt în stare să descopăr o minciună -, spune-mi, care sunt adevăratele tale sentimente faţă de Fratele cel Mare?

- Îl detest.

- Îl deteşti. Buuun, atunci e timpul să faci ultimul pas. Trebuie să-l iubeşti. Nu ajunge să i te supui; trebuie să-l iubeşti.

Îi dă drumul lui Winston, îmbrâncindu-l uşor către gardieni şi zicând:

- Camera o-sută-unu.