Georges Dumezil

— A muncii este interesantă. Yudhişţhira îi încredinţează, de fapt, lui ţra, mai puţin sub controlul, decât cu aprobarea sa permanentă, două nume: ^aceea a hotărârilor şi aceea a distribuirii darurilor. Vidura în îferioară, veghează ca activitatea societăţii să fie morală (dharmayuktăni şi ca 'treburile' să meargă bine (vyavahărănvităni ca) şi, prin purtarea aptă, obţine cu puţină osteneală ca sămânţa – adică vecinii, vasalii posesorii de feude – să săvârşească numeroase fapte plăcute, prieteneşti (priyăni). Este întocmai, transpusă pe planul uman, formula de colaborare a lui Mitra cu Bhaga, pe de o parte, cu Aryaman, pe de alta: în 'spiritul lui Mitra', Bhaga împarte ursitele şi bunurile, Aryaman menţine în căile amicale tradiţionale raporturile dintre ărya19.

Acest tablou este confirmat, era deja ca şi prefigurat, de cele dintâi acte pe care poemul le atribuise lui Dhrtarăşţra şi lui Vidura alături de Păndu: indicaţii cu siguranţă importante în gândul autorilor, dat fiind că ele 'situează' personajele. Cei trei principi sunt încă tineri de tot când intră pe rând în scenă.

Mai întâi Vidura, în condiţii surprinzătoare (I, 109-110, 4362-4370): el este cel mai mic din cei trei, este o 'corcitură' şi totuşi pe el îl consultă străunchiul, tutorele familiei, ca pe un egal (yad vă vidura manyase?), asupra unei chestiuni precise: nu trebuie oare căsătorit Păndu, pentru a asigura continuitatea şi averea familiei? (cuvântul kula, 'familie', sau derivatele lui revin de opt ori în cele opt distihuri ale cuvântării sale, câte o dată în fiecare distih). Vidura are bunul simţ de a rămâne şters, de a se lăsa pe judecata lui Bhişma; dar de ce Bhâşma s-a adresat oare (ceea ce nu va face cu nici un alt prilej) acestui tinerel? Putem răspunde cu încredinţare: una din sarcinile lui Aryaman, care este în spatele lui Vidura, unul din mijloacele sale de acţiune spre binele societăţii ărya, era de a se îngriji de alianţele matrimoniale20; pur şi simplu, în transpunerea epică, 'dinastia Kuru' înlocuieşte 'societatea ărya'.

Apoi Păndu (113, 4445-4462): el îşi inaugurează domnia prin expediţii răzbunătoare, de pedepsire, care au fost istorisite mai sus.

În sfârşit, Dhrtarăşţra (114, 4470-4475): prima sa intervenţie nu are loc decât după întoarcerea victorioasă a lui Păndu, încărcat de pradă şi bogăţii şi ea se face în două feluri: mai întâi, Păndu, deşi este rege, îi cere încuviinţarea (dhrtarăstrăbhyanujnătah) să distribuie părţi din această bogăţie diverşilor membri ai familiei; apoi, cu suma bunurilor rămase, el celebrează sacrificii enorme, cu prilejul cărora îi copleşeşte pe brahmani cu remunerări nemaiauzite (sahasrasatadakşinaih. Mahămakhaih). Desigur, Dhrtarăşţra este frate mai mare al lui Păndu, dar el nu este cel mai în vârstă din întreaga familie: înaintea lui sunt, de pildă, Bhâşma, străunchiul şi Satyavatî, bunica; de ce atunci Păndu îi cere lui Dhrtarăşţra învoirea de a împărţi daruri? Şi aici putem răspunde cu încredinţare: pentru acelaşi motiv care, la sfârşitul poemului (atunci când Dhtrarăşţra va 'colabora' cu un alt rege, cu Yudhişţhira), va face să-i se dea în seamă grija darurilor: în spatele lui se află Bhaga.

8. METISUL VIDURA Î. VAEVTE DE RĂZBOI: AVOCATUL FAMILIEI.

Dacă vom observa acum rolul lui Dhrtarăşţra şi pe cel al lui Vidura în anii groaznici de dispute, de jigniri şi de lupte, dintre moartea lui Păndu şi izbânda lui Yudhişţhira, le vom găsi mai dramatice, însă cu acelaşi sens. Aceste

19 în toată această desfăşurare, în afară de dharma, e de reţinut importanţa noţiunilor de prietenie (priya; cf. priti etc.): 16, 31, 42, 52, 53.

20 AV, XIV, 1, 17: îi închinăm jertfă lui Aryaman cel cu bune legături de căsătorie, care găseşte soţi, subandhum pativedanam, '; VI, 60, 1: Iată-l venind pe Aryaman., căutând pentru această tânără un soţ, o soţie pentru cel necăsătorit'. Mai departe, cu ocazia căsătoriei fraţilor j-'anrlava cu fiica lui Drupada, Vidura este iarăşi cel scos în evidenţă: el este cel care îi smulş; e notărârea făcând observaţia – trăsătură aryamaniană – că 'dacă este adevărat că odinioară ne-am războit cu Drupada, alianţa lui va întări tabăra noastră'; şi el este cel însărcinat să susţină pe Wgă Drupada avantajele acestei legături prin căsătorie, sambandha.

: rsonaje se găsesc într-adevăr, prin poziţia lor, în tabăra cea rea s stra este tatăl lui Duryodhana, acest demon întrupat – el nu este, altul decât demonul Kali – a cărui trufie, invidie şi ură pricinuiesc lorocirile; iar Vidura nu-şi poate părăsi fratele, palatul, 'grosul familiei', mul şi altul sunt adânc mâhniţi de ceea ce se întâmplă. Timp 'mai este vreo speranţă de împăcare şi de pace, Vidura îşi înmuljrţările, în vorbe şi în fapte. Desconsiderat, chiar insultat de către îana, el repetă neobosit că 'familia', kula, merge la pierzare, că, orice inpla, trebuie să se cadă la înţelegere între rude. Kula, îi. Învaţă el, presus de indivizi: încă la naşterea lui Duryodhana, faţă de semnele iase care se arătau ameninţătoare pe cer şi pe pământ, n-a sfătuit el ilăturat nou-născutul în interesul tuturor? El salvează apoi pe fraţii de capcanele ucigătoare ce li se întind, fără să vrea pierzania duşmachiar şi în ultima clipă, el îşi uneşte stăruinţele cu cele ale lui Krşna, solie şi' Krşna îi face cinstea de a locui la el, nu la cei răi. Apoi, °când izbucneşte' el tace, dispare din poem, pentru a nu se mai ivi decât după lui Yudhişthira, alături de un Dhrtarăşţra căit şi oarecum uşurat, fi de ajuns să amintim câteva din ultimele dintre numeroasele cuvântări i le adresează lui Dhrtarăşţra, pentru a încerca să-i dea puterea de a rf fiului său (VI, 38, 1466-1474): o favoare eroilor Păndava: să le fie date câteva sate în folosul lor. Făcând astfel, rege, li faima în lume. Tu eşti bătrân, tu trebuie deci să-ţi îndrepţi fiii. Şi eu trebuie să-ţi „te spre binele tău: căci binele tău îl doresc, s-o ştii. Cel care-şi doreşte propria fericine, nu trebuie niciodată să se certe cu rudele sale (jnătayah). Fericirea, o taur al neairata, trebuie întotdeauna gustată dimpreună cu rudele, nu fără ele. A mânca împreună jrbă împreună, a se veseli împreună: acestea sunt lucrurile care trebuie făcute împreună rude. Cât despre ceartă, niciodată. În lumea aceasta, rudele sunt cele care salvează şi sunt cele care duc la pieire: cele virtuoase salvează, cele care nu sunt, duc la pieire.', târziu (63, 2455-2468), în adunarea neamului Kaurava, Vidura ilus-: eastă doctrină prin apologul despre cele două păsări şi despre păsărar. Sări, zburând împreună, se încurcaseră într-o plasă. Dar, potrivindu-şi: ele îşi luară zborul trăgând după sine şi plasa. Fără a se necăji, păsămi şi el într-acolo, încotro fugeau ele. Un pustnic îl văzu şi se miră: e un om, mergând pe pământ, poate urmări o pereche de vieţuitoare ară în văzduh? Păsărarul răspunse: 'Unite, mi-au luat plasa; când se i, vor cădea în puterea mea'. Păsărarul avea dreptate: cele două păsări ă curând, căzură şi pe când se aflau pradă furiei lor, el se apropie fără izut şi le prinse. Morală (2464-2468):

: el, nişte rude care se ceartă pentru bunuri materiale cad în mâinile duşmanului. Să mpreună, să vorbească împreună, să se sfătuiască împreună, să se strângă împreună, ce trebuie să facă nişte rude (etani jnătikăryăni), [Iar] să se certe, niciodată. Rudele înăvoinţă, îi slujesc tot timpul pe bătrâni, acelea sunt la fel de bine ocrotite ca o pădure lei. Dhrtarăşţra, taur al neamului Bharata, rudele sunt ca nişte şomoioage care nu um când le desparţi, dar care luminează când le înmănunchezi.'.

„rcându-se spre furiosul Duryodhana, îl imploră să se împace cu fraţii, să-i 'recunoască drept fraţi ai săi' (2497).

Trebuia să şi fie, într-o istorisire epică ce concentra interesul nu asudaţii ărya, ci asupra unei dinastii particulare, transpunerea rolului major yaman, care este acela de a asigura funcţionarea prielnică a raporturie între persoane. În timpuri normale – cum va fi domnia lui Yudhişţhiest oficiu va asigura prosperitatea prin unire. În anii de conflict, el fi decât unul de avertizare, de îndemn, de devotare cauzei compromise

9. ORBUL DHRTARĂŞŢRA ÎNAINTE ŞI ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI: DESTINUL.

În aceiaşi ani de gâlcevi şi de război fratricid, Dhrtarăşţra nu este nici el un 'Bhaga' eficient, cum va fi pe lângă Yudhişţhira. Bl nu are de luat zi de zi decizii administrative, nici de făcut distribuiri de bunuri. Este în schimb ridicat la un rang care îl depăşeşte, îl striveşte şi dă întregul ei sens infirmităţii sale congenitale: el este totodată victima, doctrinarul şi agentul unui destin în aparenţă la fel de orb ca şi el. Prin acţiunea şi prin cuvântările sale Mahăbhărata primeşte acea înfăţişare atât de izbitoare de 'epopee a fatalităţii', pe care Joseph Dahlmann şi mulţi alţii au comentat-o corect. Suferind de răul pe care-l îngăduie şi uneori îl alege din slăbiciune de caracter, prevăzând cu o totală luciditate efectele alegerii sale, având deseori veleităţi de a opri cursul evenimentelor, năzuind în sfârşit către clipa când, după ce catastrofele îşi vor fi desfăşurat toate consecinţele lor tragice, el va putea să o ia din nou de la început şi să se facă auxiliarul forţelor binelui, singurele care au rămas: aşa este acest mare vinovat, în care Yudhişţhira, mai înţelept decât noi, va recunoaşte în cele din urmă un mare inocent.

Până la primele lupte, câtă vreme totul mai poate fi salvat, filosofia pe care o întruchipează şi o profesează Dhrtarăşţra se exprimă mai ales în scene în care el stă de vorbă cu Vidura, nedespăţitul său frate şi glasul conştiinţei sale îndurerate.

Caracterul fundamental al lui Dhrtarăşţra, scrie J. Dahlmann21, este nehotărârea şi slăbiciunea sa. Pe de o parte, el recunoaşte categoric nedreptatea făcută fraţilor Păndava şi pe de alta, în chip statornic, el se raliază la răutăţile fiilor săi, iar apoi nu conteneşte cu plângeri amare contra destinului. Este o trăsătură care revine neîncetat: Dhrtarăşţra, pentru a-şi potoli remuşcările, învinuieşte daiva, ţine discursuri asupra raportului dintre daiva (ceea ce vine de la zei, deva; destinul) şi pauruşa (ceea ce vine de la om, puruşa).

În I, 140, Dhrtarăşţra se arată pentru prima oară în această atitudine de slăbiciune vinovată. El vede cu nelinişte crescând puterea fraţilor Păndava şi începe să se teamă pentru fiii săi. Se destăinuieşte ministrului său Kanika şi-i cere sfatul: sfatul pe care-l primeşte este de a-i face să dispară pe fraţii Păndava. În loc să-l respingă, Dhrtarăşţra se arată dispus să-l primească, cel puţin până la punctul în care acceptă surghiunuirea fraţilor Păndava. Duryodhana îl imploră pe tatăl său, să scoată din inima primului său născut [= el însuşi] ghimpele amărăciunii': fraţii Păndava pot fi înlăturaţi discret. Supuşii condamnă cu asprime docilitatea lui Dhrtarăşţra faţă de fiul său, pe când Yudhişţira îşi apără tutorele, numindu-l 'tată respectabil, cel mai bun din învăţătorii spirituali' (pită mănyo guruh sreşţhah).

Ta vestea incendiului palatului clădit la Văranavâta [= 'casa de lac'], poporul nu-şi schimbă părerea şi atribuie crima lui Dhrtarăşţra. Vestea i se comunică, de altfel, într-o formulă plină de ironie amară: 'Dorinţa ta cea mai scumpă s-a împlinit, fraţii Păndava au pierit în flăcări.' însă potrivit firii sale, Dhrtarăşţra îi plânge şi încă sincer, pe fraţii Păndava. Mai târziu, ştirea că ei trăiesc şi că au dobândit-o pe Draupadî drept soţie îl umple de o bucurie vădită şi este semnificativă urarea pe care o face atunci Vidura, ca această stare sufletească a lui să poată 'dura o sută de ani fără se să schimbe'; însă Vidura ştie bine cât este ea de nestatornică: în clipa următoare, regele îşi plecă din nou urechea la planurile Ini Duryodhana; el merge până la a susţine că bucuria pe care o simţit-o la vestea că fraţii Păndava scăpaseră de moarte nu era decât o prefăcătorie menită să-i ascundă lui Vidura adevărata sa intenţie. Dar, pe de altă parte, nu rămâne surd nici la avertizările lui Bhâşma şi ale lui Drona şi porunceşte ca fraţii Păndava să fie aduşi înapoi cu cinste, cerând numai ca ei să rămână la Indraprastha, spre a se evita orice pretext de ceartă.

În II, 49, Dhrtarăşţra îşi vădeşte întreaga slăbiciune. El este rugat să-şi dea învoirea la partida de zaruri [măsluite] propusă de îakuni. Vidura îl previne. Însă tatăl este stăpânit de afecţiunea pe care o poartă fiilor săi. Tuturor încercărilor făcute să-l înduplece, el le pune capăt, spuriând că este sub imperiul Destinului. De acum încolo, în cuvintele sale această credinţă în puterea de neschimbat a Destinului va reveni mereu. Desigur, el îl îndeamnă pe Duryodhana să reflec- ' Vas Mahăbhărata ah Epos und Rechtsbuch, 1895, p. 44-45. Despre destin, în poem, vezi Şi A. Roussel, Idees religieuses et sociales d' apris Ies legendes du Mahăbhărata, 1911, p. 103-119; E. W. Hopkins, Epic Mythology, 1915, p. 73-76 (numele destinului, zei şi destin); I. Scheftelowitz, Oâe Zeit als Schicksalsgottheit în der indischen und iranischen Religion (Kala und Zurvan), 1929; mai de curând, H. Ringgren, Fatalism în Persian Epics, 1952, p. 33-47; despre kala, vezi A. Minard, Trois enigmes sur Ies Cent Chemins, II, 1956, § 254a.

— Mit şi epopee i consecinţelor invidiei şi ambiţiei sale, el măsoară nedreptatea ce se săvârşeşte, îl cople-) uryodhana cu reproşuri şi, pentru un scurt răgaz, poate să ia partea lui Yudhişţhira, ă-i adreseze urări de biruinţă. Dar îndată după aceasta, el se face mijlocitorul planuriiryodhana: îi cheamă pe fraţii Păndava la o a doua partidă de zaruri, apoi consimte condiţii ale exilului lor. De abia au'plecat fraţii Păndava, că şi vine remuşcarea. Samlinteşte că zeii, când vor să-l piardă pe un muritor, îi iau mai întâi judecata. I 48, Dhrtarâstra începe să se teamă pentru soarta fiilor săi şi poetul observă că aceste i au nici un rost, dat fiind că el a consimţit la toate excesele lor. În 111/57, Samjaya reproşurile. Poarte caracteristică este, în III, 236, jelania lui Dhrtarâstra cu privire la ie de care se fac vinovaţi fiii săi: în această durere se amestecă frica în faţa fatalităţii, care nu va înceta să crească, cum se subliniază în cântul al cincilea. Grija, îl împiedică Vidura îi pune necontenit sub ochi slăbiciunea şi condescendenţa sa exqesivă. Spaima când i se descriu puterea şi măreţia fraţilor Păndava. Însă apelurile la împăcare pe care mei, vin prea târziu: Duryodhana este stăpânit de hybris. Ca tată iubitor, Dhrtarâstra; şte stăruinţele. Zadarnic. El vede izbucnind nenorocirea şi, în sentimentul culpabilităţii să pradă Destinului: 'ochiul său spiritual' prevede hecatomba erorilor.

Istă descriere psihologică este exactă şi rezumă nenumărate discuţii le-am numi monotone, dacă nu ar sublinia în mod oportun un mecaportant al poemului. Poate că ea nu arată încă îndeajuns înrâurirea pe ja destinului o are asupra lui Dhrtarâstra, până şi în momentele când; r: ea nu este numai o scuză pentru răul pe care îl face sau îl îngăduie, i, de asemenea, cel puţin la început, un minim de înşelătoare speranţă iveşte drept alibi. Astfel, când îi trimite pe Vidura să-l convoace pe lira la fatala partidă de zaruri: cu moartea în suflet, Vidura îi dă ţ nu fără a fi desfăşurat tema care este raţiunea existentei sale (ÎI, I-1991)22: nu aprob această misiune, principe, zice el. Să nu faci aşa! Mă tem ca familia (kula prin asta nimicită (kulanăsăd bibhemi). Dacă se face o ruptură între copiii tăi (putraih „copii tăi” sunt aici totodată „fiii tăi după sânge „ şi „nepoţii şi pupilii tăi”, fraţii cearta va urma cu siguranţă.

Tarăştra răspunde: Kşattar [= Vidura], nici o ceartă nu va veni să mă mâhnească, dacă Destinul nu este (pratiloma, „în răspăr”). Universul întreg, neîndoielnic, este supus la ceea ce ordonă el nu este de sine stătător.'.

Neroase formule vor face variaţiuni – nu prea mari – pe tema aces-: ări şi a acestei aruncări a răspunderilor pe seama nevăzutului: 'Nici nu poate încălca soarta; soarta este neclintită, strădania omului este (distant eva dhruvam manyc pauruşam tu nirarthakam, V, 39, 1564); este pretutindeni mai tare decât omiil: deşi prevăd victoria fraţilor i, eu nu-mi reţin fiii' (50, 2064-206523) etc. Destinul poartă nume diarte apropiat, dialogul din II, 48, 2779 – 2780.

Deo meliora proboque, deteriora sequor. [Ovidiu, Metamorfoze, VII, 20 – 21: 'Văd căile îile aprob, darie urmez pe cele mai rele']. În scurtul rezumat al unei versiuni aberante Iratei, care se găseşte la sfârşitul 'Scrisorii lui Tansar către regele din Tabaristan' (Darp. 553 – 554; vezi, mai sus, p. 59, n. 30), acest fatalism a trecut asupra lui Yudhişţhira tedie Yuhittil, rău citit ca Jihang): 'Se povesteşte în legătură cu aceasta că era odinioară * nume Jihang. El făcea parte din secta fataliştilor, era un susţinător fanatic al predesspunea astfel: ui nu şterge eeea ce porunca destinului a scris cu condeiul care scrie şi pe tăbliţa albă şi „.

Itemporanii lui îi respingeau doctrinele, astfel că unul din fraţii lui i se ridică împotrivă, ana şi îl surghiuni din ţară împreună cu copiii. Ei se refugiară pe lingă Qirăn-shah (?) ' a recunoscut aici o lectură greşită pentru *Virâţa] şi, intrând în slujba lui, încredinţară e soarta lor umilită [Wikander, după textul noii ediţii: „Ei se duseră la Q. şi îşi petreil în serviciul lui fără pompă sau fast „. Chiar şi textul din 1894 nu este redat exact de er. Ediţia B ahar: „Şi fiecare lucră potrivit priceperii sale, însă ar fi prea lung să vorbim verse, daiva, dişţa, bhăgya, bhagadheya, kala (la propriu Timpul) şi dhatar (la propriu Creatorul): intervenind aici nedeterminarea specifică pretutindeni acestor reprezentări, ele sunt practic echivalente24.

Bătălia odată începută, Dhrtarăştra nu mai are de luat vreo hotărâre: este prea târziu. Ideea Destinului îl urmăreşte mereu, sau mai curând simţământul aproape fizic al unui destin ce se îndeplineşte, pe măsură ce aceasta se îndreaptă spre îndeplinire25. Deşi nu luptă, el este în permanenţă prezent în aceste cânturi de război; se află chiar şi singur în scenă cu un confident, prin aplicarea unui artificiu care transformă epopeea în tragedie şi care, fără să scadă din pateticul povestirii, îi subliniază valoarea de învăţătură, resortul moral şi fatal – la fel cu povestirea învălmăşelii de la Salamina şi a ruşinii lui Xerxes ascultată, în Perşii lui Eschil, de către regina Atossa. Noi nu ne aflăm, de fapt, pe câmpul de bătaie de la Kurukşetra. După plecarea ambasadorului Krşna, la începutul cântului al şaselea, Vyăsa, tatăl orbului răspunzător, s-a ivit în faţa lui într-o atitudine şi cu o propunere remarcabile. Atitudinea: Vyăsa, mare înţelept, vede fireşte lucrurile mai de sus decât Vidura, decât Dhrtarăştra şi, ca' tată, îi vorbeşte lui Dhrtarăştra cu un ton mai puţin aspru decât Vidura. Primele sale cuvinte sunt de mângâiere. Şi, pentru a-l consola şi, de asemenea, pentru că este adevărat, mai adevărat decât o ştire Dhrtarăştra, adoptă el însuşi teza că evenimentul este fatal: 'Acesta este destinul, tigru al oamenilor: nu te mâhni de asta: nu este cu putinţă a-l stăpâni. Şi acolo unde este dharma (dreptul, morala) va fi victoria.'.

Vyăsa nu se opreşte aici. De altfel, misterul libertăţii umane, adică antinomia dintre destin şi voinţă, îi apare în întregime; da, spune el, Timpul, adică Destinul este acela care nimiceşte şi creează lumile (VI, 3, 119); apoi, fără tranziţie, el vorbeşte aşa cum ar face-o Vidura, cu mai putină asprime (120- 121): 'Arată calea către dharma (dharmyam desaya panihănam) rudelor tale, neamului Kuru! Tu eşti în măsură să li te împotriveşti. Uciderea rudelor este socotită o crimă: nu face ceea ce nu-mi este plăcut. Cel ce ţi s-a născut sub chipul unui fiu este însuşi Timpul.'.

Despre asta „]. Regele, încrezător în soartă, nu se strădui deloc să-şi redobândească regatul şi lucrurile ajunseră până acolo, că ei se găsiră fără puterea de a-şi câştiga traiul. Copiii săi veniră la el şi-i vorbiră cu aceste cuvinte: „Credinţa ta în fatalism ne-a ruinat astfel; laşitatea firii tale şi lipsa ta de curaj amintesc de cămila pe care un copil de zece ani o încarcă cu fân şi – cum n-o prea trage inima – o duce la târg cu funia de bot. Dacă această cămilă ar avea măcar atâta curaj cât o vrabie, n-ar putea să o supună la o asemenea umilire primul copil ivit „. Jihang răspunse copiilor săi: „Aveţi dreptate, aceasta m-a ruinat şi mi-a doborât norocul „. Ei se învoiră, se „resemnară „ să-şi recucerească regatul pierdut şi, prin strădanie, îşi atinseră ţelul'. Vezi Wikander, Acta Orientaâia, XXX, 1966, p. 213-217.

84 Principalele împrejurări în care Dhrtarăştra orientează catastrofal evenimentele sunt următoarele: la naşterea fiului său cel rău Duryodhana, cu toate groaznicele prevestiri care se înmulţesc, el nu ascultă de sfatul de a ucide copilul, pe care i-l dau înţelepţii; îngăduit capcana casei de lac, apoi partida de zaruri; lasă să izbucnească războiul în pofida tuturor încercărilor de conciliere, îndeosebi, la urmă, a celei a lui Krşna.

*s De-a lungul ciuturilor care descriu bătălia, în exclamaţiile şi întreruperile prin care orbul punctează istorisirea ce i se face, se pot recunoaşte patru moduri de percepere a destinului: 1. De fiecare dată când cade sau dă greş un mare războinic din armata sa, el vede în această nenorocire dovada atotputerniciei unui destin potrivnic: altfel, cum ar fi putut fi învins un asemenea om? 2. Când cumpăneşte o înfrângere totală, o retragere masivă a armatei sale, dovada este de acelaşi: fără destin, cum ar ceda asemenea trupe, atât de bine înarmate, instruite şi comandate? 3. Când cmtăreşte o 'secvenţă de lovituri' în care ai săi nu suferă decât înfrângeri, aceasta este iarăşi o dovadă: fără destin, cum de n-ar fi împărţite echitabil înfrângerile şi izbânzile? 4. Când, pentru a explica acest dezechilibru în efecte, el este înclinat să admită o inegalitate în cauze, adică faptul Ca, rat'i Pândava sunt superiori în toate armatei sale şi aceasta este o dovadă: legea naturii este strâmbată, din interior, în înseşi resursele şi raporturile dintre nişte parteneri care ar trebui să fie egali (după naşterea, educaţia, mijloacelor lor tehnice), dar de fapt nu sunt.

— Cum să faci, dat fiind că Destinul însuşi, când este necesar împlinirii Irumă şi abate gândirea şi voinţa omului? Vyăsa nu stăruie şi este atât arte de a-şi condamna fiul, încât îi propune un dar extraordinar: îi i orbului, o vedere supranaturală care i-ar îngădui să asiste de depar- 3âte detaliile luptelor. Dhrtarăşţra refuză şi cere pur şi simpul să fie t prin auz. Atunci Vyăsa dă unuia din oamenii de casă ai lui Dhrtasamjaya, puterea pe care orbul a refuzat-o: fără să se mişte din loc, edeă şi va auzi toate cele ce se petrec pe câmpul de bătaie vşi în tabelde vor delibera căpeteniile şi le va expune neîntrerupt stăpânului său tiesfârşită istorisire; să ne închipuim o Iliadă, dar o Iliadă mult dilaamplificată cu o Iliu Persis*, care ar fi prezentată ca o povestire făi Priam de către unul din troieni. Însă acest artificiu nu este cu toltrar: el este un mod de a aminti că Dhrtarăşţra, împreună cu Destinul -a dat cale liberă, este un personaj la fel de important în trama evenimeni şi cei mai activi dintre luptători. Astfel că orbul întrerupe adesea poi lui Samjaya, mai puţin pentru a cere amănunte noi, cât pentru a s tânguirifor, remuşcărilor sale şi pentru a repeta veşnica sa scuză, reia Destin. I se va întâmpina lui Samjaya să-i răspundă (VI, 77, 3337- Nu, nu Destinul, ci tu, slăbiciunea ta, greşelile tale. Ca şi cum aceasiciune, aceste greşeli n-ar fi fost plăsmuite de Destin pentru a-i fi calea: ătorul!

10. DHHTABAŞŢRA ALINAT: PROVIDENŢA upă înfrângere, după masacrarea totală a fiilor săi, când este adus în starea e a prevăzut-o adesea în cursul lamentărilor sale, Dhrtarăşţra este totuşi repede scăpat de această povară, oarecum vindecat de motivele copleşirii tn acest moment se produce chiar o schimbare radicală în personaj – jarea necesară pentru ca, într-o nouă parte a vieţii sale şi a poemului, oată deveni colaboratorul devotat şi respectat al învingătorului, Yudhişân această ultimă fază, cum ne amintim, el nu va mai arăta slăbiciune,; el, care luase hotărâri aşa de rele cât timp trăia fiul său Duryodhana, îmi de la Yudhişţhira puterea de decizie şi se va servi de ea cu fermipre satisfacţia generală, realizând ceea ce îl auzise pe Duryodhana anuni, cu amară clarviziune, când avusese veleităţi de a se opune proiectului. Ei de zaruri măsluite (ÎI, 48, 1770-1771): Dacă Vidura se amestecă în asta, el te va face să renunţi. Dacă tu renunţi, Indra al regimă voi omorî, fii sigur. Iar tu, când eu voi fi mort – fii fericit cu Vidura, te vei bucura eg pământul: ce ai de-a face cu mine?'.