Georges Dumezil

— Său constă, cum vedem, în asigurarea din generaţie în generaţie a linastiei şi, la fiecare generaţie, în pregătirea regelui şi a prinţilor, gelui, pentru îndeplinirea cu demnitate a funcţiunilor lor. Sarcina totdeauna lesnicioasă. Astfel, moartea lui Vicitravirya pune o problerege murind fără urmaşi. Potrivit legii religioase, lui Bhişma însuşi, reg, după tată al mortului, îi revine să zămislească un moştenitor neiâ dintre văduve. Pentru un motiv pe care îl vom examina mai nu poate îndeplini această îndatorire. De acord cu regina-mamă, cel de-al doilea procedeu legal şi încredinţează sarcina unui mare asre se întâmplă, de altfel, să fie şi el un frate vitreg al mortului, dar ia. La generaţia următoare, Bhâşma îşi ia măsuri de preacuţie şi prijă este să-şi însoare nepoţii care, într-adevăr, deşi în condiţii puţin noro parte şi de alta, dau naştere unor fii; dar, dacă dinastia este salvată a sângelui, primejdia este aiurea, în competiţia dintre cele două gru-; rănepoţi de frate ai săi, cei cinci fii presupuşi a fi ai lui Păndu şi de băieţi născuţi din Dhrtarăştra prin mijlocirea unui mare bulgăre care a trebuit împărţită. Şi aici comportarea lui pitămaha pare stratie şi spune cu orice prilej de partea cui este dreaptarea, dar, în une în serviciul fraţilor Păndava autoritatea pe care i-o conferă vârsta e sale; uneori violent în cuvinte, el rămâne neutru în acţiuni; mai r: în sentimente, el este neutru până la capăt şi de o neutralitate atât atât de publică, încât şeful celor răi, Duryodhana, o include în cals: 'Bhâşma nu are mai multă dragoste, zice el de la început, pentru ecât pentru cealaltă şi, prin urmare, va fi neutru '. Acest echilibru se în mod acrobatic, chiar şi în război: legat prin poziţie de 'grosul' fare se întâmplă să fie partida celor 'răi', el primeşte să fie geil lor şi nu-i trădează, însă în fiecare seară, când starea de război face ivit înţelegerii, stării de pace, el primeşte vizita celorlalţi nepoţi ai, buni', le urează victoria, îi încurajează şi, la rugămintea indiscretă i-o face Yudhisthira, îi dezvăluie el însuşi ce condiţii trebuie împliâmpul de bătaie pentru ca, stăpân cum este pe ceasul morţii sale, el; ască în imposibilitate de a se apăra, deci de a refuza moartea (VI, 707, iciştii nu admit că privilegiul lui Bhişma este vechi. Ei cred că, într-o redactare anteiemului, Bhişma murea în mod normal de pe urma rănilor şi că, mai târziu, pentru a ne în gura lui învăţăturile din cânturile XII şi XIII, ar fi fost inventată această ciudă-: eva este arbitrar. Urmele unei morţi imediate a eroului, pe care E. W. Hopkins a cre-? Ăseşte în însuşi poemul, 'The Bhărata and the great Bhărata', American Journal of SIX, 1898, p. 1 – 24, nu sunt reale: odată Bhâşma scos din luptă, înlăturat din acţiune, u despre care se ştie că sunt mortale chiar dacă efectul le este suspendat, este natural i spună^ uneori Bhişme hale, 'Bhâşma fiind omorât'. Pe de altă parte, acest privilegiu uri decât după propria voie nu este decât prelungirea, încoronarea unui alt privilegiu, ' şi fundamental în poem, acela de a trăi un timp îndelungat, de a străbate trei genendu-şi întreaga vlagă.

2. DYU ÎNTRUPAT: COPILĂRIA LUI BHIŞMA.

Preveniţi de atâtea alte exemple, putem bănui că acest statut şi acest comportament straniu traduc în termeni umani un tip mitic. De fapt, pitămaha este şi el, un zeu întrupat. Care anume? Şi, dat fiind că, pentru cine studiază aceste probleme de transpunere, naşterea eroilor este, în fiecare caz, un element deosebit de revelator, cum se întrupează oare acest zeu?

Cum se întâmplă adesea, poemul dă una după alta, împletindu-le chiar pe una cu cealaltă, două variante foarte apropiate, dar care nu concordă exact într-un detaliu important2.

Potrivit celei dintâi (I, 96-98, 3883-3919), un rege din viţa lui Ikşvăku, Mahăbhişa, sacrificator eminent care meritase primirea în cer, asista la o adunare la Brahma. Între alţi vizitatori, era de faţă zeiţa Gangă, fluviul Gange personificat. O pală de vânt ridică rochia zeiţei şi toţi cei de sex bărbătesc prezenţi acolo coborâră privirea, în afară de Mahăbhişa. Brahma îl pedepsi, condamnându-l să se mai nască o dată printre muritori; de îndată, fără să-şi piardă cumpătul, vinovatul îl alese, dintre regii disponibili pe pământ, pe cel al cărui fiu va fi: Prătipa. Însă Gangă n-a rămas nesimţitoare la omagiul lui Mahăbhişa. Ea pleacă, dar în timpul întoarcerii pe pământ, întâlneşte o ceată de opt zei, Vasu, cu toţii abătuţi şi deznădăjduiţi. Ea îi descoase şi află că şi ei sunt sub puterea unui blestem. Pentru că din nebăgare de seamă şi fără a-l vedea săriseră peste marele ascet Vasişţha, acesta i-a osândit să se întrupeze, să se nască într-un pântece de femeie. Întâlnirea cu Gangă li se pare providenţială t dacă nu pot scăpa de condiţia umană, pot cel puţin să se nască dintr-o zeiţă, numai aceasta să vrea să se împreune cu un muritor: 'Cruţă-ne, îi spun ei, de a intra într-un pântece de femeie.'. Zeiţa primeşte şi de-abia întreabă cine va fi tatăl, că zeii Vasu au şi ales: va fi, spun ei, ^ăntanu, fiul care i se va naşte regelui Prătipa. Zeiţa se învoieşte iarăşi. Providenţa, cum se vede, a potrivit bine lucrurile, căci zeiţa va avea drept partener pe pământ pe cel care, în cer, a cutezat s-o privească pe când o bătea pala de vânt şi, astfel, i-a tulburat puţin inima. Zeii Vasu mai au o rugăminte: pe măsură ce se vor naşte – şi ei sunt opt – mama lor – apă curgătoare – să-i arunce iute în propriile ei unde pentru a-i îneca şi a le permite să-şi reia fără întârziere locul printre zei. Ea se învoieşte şi acum, dar de astă dată cu o rezervă: regele care îi va face atâţia copii poate oare rămâne fără moştenitor? Atunci cei opt Vasu făgăduiesc să pună în comun fiecare câte o optime din el însuşi pentru a alcătui un al nouălea copil care va trăi, dar, adaugă ei, va rămâne fără posteritate.

Este doar un joc pentru Providenţă, bine ajutată de Gangă însăşi, de a înfăptui unirea dorită: S'ăntanu se naşte din Prătipa, iese în calea zeiţei şi se aprinde de dragoste. Zeiţa consimte să-i fie soţie, dar cu o condiţie de melusină* I el nu se va pune niciodată în calea nici uneia din faptele ei, oricât de rele i s-ar părea şi nu-i va spune niciodată nimic neplăcut. Idila se desfăşoară cât se poate de bine, fără alte tulburări decât uciderea de opt ori la rând a câte unui fiu nou-născut: mama se grăbeşte de fiecare dată să-l arunce în apele râului 'ei' spunându-i: Mi-eşti drag!'. Regele suferă, dar, temându-se să nu fie părăsit, nu protes-

1 Eu sunt sceptic în faţa criteriilor formale, stilistice, utilizate pentru a pune aceste două versiuni în perspectivă cronologică de către Ronald M. Smith, 'The Story of Amba în the Mahabharata', Brahmavidyă, the Adyar Library Bulletin, XIX, 1 – 2, 1955, p. 91 – 96.

* Melusină, zână-vrăjitoare din romanele cavalereşti franceze, pretinsă străbună a casei Imsingnan. Legenda spune că ea nu putea rămâne alături de cel drag ei, decât dacă el nu căuta să afle cine este şi de unde vine.

A noua naştere, el nu se mai poate stăpâni şi i-o ia înainte: 'Omo îi spune el, săvârşeşti un foarte mare păcat.'. Astfel învoiala este Melusina trebuie să se despartă pentru totdeauna de imprudentul tiut să fie mai mult soţ decât tată. Şi totuşi pe acest al nouălea nu cat, de vreme ce ea însăşi îl obţinuse de la zeii Vasu pentru ca regele să stră un fiu. Aici este plasată a doua variantă, chiar în gura lui re, înainte de a dispărea, îi explică regelui pruncuciderile ei în două feâai întâi cel pe care l-am citat adineauri şi apoi, la o întrebare a lui, 1 (99, 3920-3967): o zii, zeii Vasu se plimbau cu soţiile lor în pădurea în care se afla lui Vasiştha, fiul lui Varuna. Înţeleptul lipsea, dar se afla acolo o aculoasă, Surabhî, fiica lui Dakşa, al cărei uger lăsa să izvorască în lapte tot ceea ce i se cerea. Ascetul nu se servea de ea altfel decât btinerea untului necesar libaţiilor sale. Una din doamnele de faţă luă a' această vacă şi primi de la unul din zeii Vasu, numit Dyu, o insuplimentară, care îi aprinse dorinţa: cel care va bea din laptele lui va trăi zece mii de ani în plină tinereţe. Tânăra zeiţă se gândeşte de o bună prietenă pe care o are în lumea oamenilor: ea îi cere lui Dyu sine vaca împreună cu viţelul ei, pentru ca prietena sa să bea laptele mişi să fie singura fiinţă de pe pământ ferită de boală şi de bătrâneţe.

J'utat de ceilalţi Vasu, printre care şi Agni, Dyu fură vaca. Da întoarcerea

; ul constată fapta, îi numeşte pe autori şi îi osândeşte să se nască în imenilor. Cu căinţă, zeii Vasu vin să ceară iertare; tot ceea ce -obţin se întrupeze, dar astfel, ca aceia care n-au fost decât nişte complici, mână decât un an pe pământ – vasăzică, timpul sarcinii şi câteva săpa plus; doar principalul vinovat, Dyu, va fi aspru pedepsit: el va rămâne tidelungat' în lumea oamenilor, virtuos şi devotat tatălui său şi lipsit, Zeii Vasu vin atunci s-o roage pe Gangă să fie mama lor şi să-i înece stere. Şi în felul acesta, toţi zeii Vasu, în afară de unul, revin fără înn lumea zeilor, dar ultimul rămâne în urmă, condamnat, să trăiască timp lem că există aici, faţă de prima variantă, o deosebire în forma delictuul vacii înlocuind săritura nerespectuoasă; o deosebire şi în motivul ravieţuirii ultimului născut: nu mai este o favoare, o compensaţie cemamă în folosul tatălui, ci o agravare a osândei pentru cel mai vinovat; solidar, o diferenţă în constituţia însăşi a copilului, care nu mai este iment, conglomeratul artificial al, optimilor prelevate de la cei opt Vasu, iin zeii Vasu, asemenea celorlalţi; în sfârşit, o diferenţă în starea numeripravieţuitorului, care nu mai este un al nouălea, ci, dacă ne mărginim arul obişnuit al zeilor Vasu, al optulea din cei opt (100, 3998). Dar lumai interesant în această variantă este că zeul, personal, întrupat în supravieţuitor – viitorul Bhişma – este denumit: el este Dyu (99, tfel, subliniază poetul, după vorbirea zeiţei, acest erou care fu numit Devaviata, fiu al ă, acest fiu al lui îântanu, superior lui îăntanu prin calităţile sale, nu era altul decât, Dyu este un zeu vedic venerabil, ba, fără îndoială, unul prevedic: pita, 'Cerul-tată', al cărui nume concordă cu cel al lui Iuppiter, a tima, inexpugnabila redută a mitologiei comparate în cursul lungii jude secol în care tot restul îi era contestat şi este interesant să-l vedem it în pitămaha din Mahăbhărata. Prezentarea lui ca unul dintre Vasu colectiv al unui grup de zei foarte incolori din KLpvedd) poate fi surprinzătoare, însă această apartenenţă este formulată deja în Brahmana (Sar. Br., XI, 6, 3, 6) şi, de altfel, cum s-a văzut, un alt zeu, a cărui personalitate este mai puternică decât cea a lui Dyu, este, de asemenea, socotit printre acei Vasu: Agni. În ambele cazuri, alipirea la un grup este artificială şi, pentru Dyu, ea se explică aici prin necesitatea de a face din el, în întrupare, singurul supravieţuitor dintre mai mulţi fraţi. În schimb, nu este verosimil ca fostul zeu al cerului, Dyu, aproape cu totul absent din Mahăbhârata, să fie recrutat aici prin artificiu. Dar, înainte de a-i confrunta pe zeu şi pe erou, să-l urmărim pe acesta până în clipa când ia asupră-şi rolul de tutore, pe care-l va păstra timp de trei generaţii.

Gangă, părăsindu-şi soţul, îşi ia cu sine copilul nou-născut. Ea îl creşte cum n-ar fi putut s-o facă o femeie şi când, într-o zi, el reapare înaintea tatălui său, s-a făcut un falnic tânăr, desăvârşit: frumos, fără prihană, iscusit la toate armele. Sub numele de Devavrata, el va rămâne de-acum înainte 'ân lumea oamenilor', potrivit termenilor blestemului care îl loveşte.

Lipsit de Gangă, Săntanu petrece totuşi patru ani fericiţi cu acest fiu pe care ea i l-a lăsat. Dar într-o zi, la vânătoare, el întâlneşte o fată care îi învăpăiază inima: ea conducea o barcă şi răspândea o mireasmă suavă. Ea se prezintă ca fiica 'regelui pescarilor' şi Săntanu merge de îndată s-o ceară în căsătorie de la tatăl ei. Acesta îi răspunde că Satyavatî, născută într-o nobilă castă, i-a fost încredinţată ca să o dea unui soţ potrivit*, că îăntanu este, după credinţa lui, o partidă foarte de dorit, dar că el trebuie să-i impună o condiţie: copilul ce se va naşte din ea va fi rege şi nimeni altul. Cu inima zdrobită, regele refuză: tronul nu aparţine oare de drept celui mai mare, fiului pe care l-a avut de la Gangă, Devavrata? Şi el se întoarce la palat, unde, istovit de o dragoste fără nădejde, se ofileşte pe zi ce trece; Devavrata se nelinişteşte, caută să afle. Tatăl său nu vrea să-i spună nimic, însă un bătrân ministru este mai puţin discret (WO, 4011-4938).

Atunci, urmat de un frumos alai, Devavrata se duce la regele pescarilor şi îi zice pur şi simplu că îi primeşte condiţia: pentru ca Satyavatî să-i fie acordată tatălui său, el reunuţă la drepturile lui, lasă dinainte tronul fratelui vitreg care se va naşte. Însă regele pescarilor îşi sporeşte pe dată cerinţele: el nu pune la îndoială cuvântul prinţului şi ştie că şi-l va ţine. Dar ce se va întâmpla pe urmă, dacă Devavrata va avea fii? Nu se vor ridica ei ca pretendenţi? Trebuie deci ca Devavrata să reunuţe şi la însurătoare, la zămislire. În mod solemn, fiul lui Gangă face şi acest jurământ: 'Rege al pescarilor, cel mai mare dintre principi, ascultă cuvântul pe care îl spun, din respect pentru fratele meu, în mijlocul acestor ksatriya care mă aud: principi, eu am renunţat deja la domnie; iată acum hotărârea pe care o voi lua în ce priveşte urmaşii mei: începând de astăzi, pescarule, voi păstra înfrânarea şi, fără să fi avut copii, voi dobândi totuşi în cer lumile nepieritoare „.

Pescarul este cuprins de admiraţie: dadăni, 'trebuie s-o dau!', zice el şi îşi predă fiica aceluia care nu mai este decât umilul mesager al ginerelui său regesc. Dumea cerească se asociază la această cinstire: zeii, Apsaras, ţş% fac să plouă flori şi cei dinţii spun: 'Acesta este înfricoşător, bhâşmo 'yam!'. Când se întoarce în capitală, oamenii regăsesc aceeaşi formulă: astfel Devavrata îşi schimbă numele şi va fi de acum înainte 'Bhâşma, fiul lui Gangă' In sfârşit, Săntanu, măsurând sacrificiile fiului său şi întărind, fără să ia seama, bles-

* Pentru antecedentele 'ni Satyavatî, vezi voi. II, p. 655 – 657.

Iul lui Vasiştha, îi acordă un dar nemaiauzit: el nu va muri decât când va înarmat cu renunţările şi cu privilegiul său, Bhişma îşi începe atunci luncarieră pe calea dovotamentului (100, 4039-4066).

3. BHÂŞMA, DYU ŞI ZEUL SCANDINAV HEIMDALLR.

Ce au în comun zeul-cer vedic Dyu şi eroul în care s-a întrupat? La prima ere, nimic, pentru motivul că Rgveda nu spune aproape nimic despre Dyu, aia nu-i este dedicat nici un imn. Când Dyu nu este simplul apelativ al ului şi este personificat, el este îndeobşte în cuplu cu zeiţa Pământului*, mai adesea într-o formă la dublu dual dyăvăpxthivi. Când este despărţit ea, singura lui trăsătură aparte este aceea de a fi tată: Aurora este frecat numită fiica sa, As'vinii descendenţii săi (napătă). Agni fiul său (sunuj puiul său (sisu), Parjanya, Stirya şi, în grupuri, zeii Ăditya, Măruţii, Ahgiras; fiii săi (putrâ); o dată este dat drept tată al lui Indra, o altă dată este acterizat cel 'cu sămânţă bună' (IV, 17, 4 suretas) şi este denumit de mai lte ori 'taurul'; el este, de asemenea, numit de mai multe ori Dyu-pitra ', 51, 5 etc). Şi totuşi, de vreo douăzeci de ori în această carte de imnuri, tre care în mai multe personificarea este sigură, Dyu este de genul feminin.

Mai vechi semnalment al zeului se reduce la aceste indicaţii, iar în celelalte ţi vedice este şi mai sărac.

Bhâşma, am spus-o mai sus, este cu adevărat numit pitămaha [tată-mare bunic] (îndeosebi în cântul al doisprezecelea) şi chiar prapitămaha [= străâic], ceea ce se justifică deopotrivă prin anterioritatea sa faţă de ceilalţi i, prin grija pe care o are de a asigura descendenţa la fiecare generaţie a astiei şi prin paternitatea morală ce rezultă din aceasta şi care se extinde pra multor personaje; dar în realitate el nu este decât unchiul unora, straniul celorlalţi; după sânge, el nu este tatăl nici unuia şi aceasta nu pencă ar fi neputincios, ci în virtutea unui legământ. Pe deasupra, el nu este ătorit, nu este împerecheat cu nici un personaj feminin care, de aproape de departe, să amintească pământul (Terra). Dacă, alături de dânsul, rea mamă (şi bunică) joacă uneori un rol de acelaşi nivel ca al său, nu este ba niciodată decât de deliberări despre calea de urmat şi de hotărâri luate comun: colaborare, nu unire. În sfârşit, se simte într-adevăr că acest tip erou, a cărui viaţă, prelungită atât cât vrea, încadrează atâtea alte yieţi şi: ea evenimente, corespunde bine amplorii, eternităţii acelui cadru imuabil tuturor lucrurilor care este cerul, însă situaţia aparte a cerului nu a dat lej, în Rgveda, unui teologem explicit.

Şi totuşi, Bhâşma moşteneşte aievea de la un zeu ceresc şi tipul şi strania 'copilărie'; numai că modelul lui se face cunoscut nu în Rgveda, ci la mdo-europeni. Prin urmare şi în acest caz se cuvine să credem că nişte pun sociale, nu cele în care se compuneau imnurile, ci în care se alcătuia peea, păstraseră o reprezentare uitată sau neglijată de către poeţii vedici' unte de toate, scandinavii sunt aceia care dau mărturie: în persoana lui

* In toate limbile indo-europeae în care personificarea supravieţuieşte, Pământul este întruat de o zeiţă (în sanscrită, cu un epitet Prthvî =, cea întinsă, largă, vastă').

Î Heimdallr, ei prezintă un zeu, destul de bine cunoscut, care lămureşte multe din ciudăţeniile lui Bhişma3.

Heimdallr este cel mai vechi dintre zei: el s-a născut în zorii timpurilor, i îrdaga (Hyndluljoâ, 37), el este străbunul omenirii (Voluspă, l)4. Şi totuşi, el nu este nici stăpânul lumii, nici regele zeilor; acest rang este al lui Odinn, născut după el, dar născut 'mai mare decât toţi' (ibid., 40).

În mod simetric, în marea bătălie eshatologică ce va marca sfârşitul, dacă nu al lumii, cel puţin al erei prezente, el va muri ultimul din zeii acestei ere.

Dacă el nu este cerul – zeii scandinavi nu sunt naturalişti – cerul este totuşi domeniul său propriu: 'Bl locuieşte la capătul lumii, scrie Jan de Vries5, la poalele curcubeului, dar palatul său este în înaltul cerului, Himinbjorg. Curcubeul este calea care leagă orizontul limită cu centrul însuşi al cerului şi din înaltul cerului, din vârful axei centrale, zeul paznic pândeşte tot ocolul lumii'. Căci el este pândarul, prevestitorul zeilor: ca atare, în eshatologie, el anunţă prin sunetul goarnei sale drama în care lumea va pieri.

Însă, în acelaşi timp în care continuă să fie un asemenea zeu cosmic, el a luat parte în mod decisiv la viaţa socială a oamenilor6. Cutreierând incognito pământul sub pseudonimul de Rigr* – un nume străin al regelui: poate, prin bizantini, reglatin; mai curând însă, rigal irlandezilor – el se înfăţişează întâi la o casă foarte săracă, unde este primit de către perechea denumită Străbunic-Străbunică; petrece acolo trei nopţi în patul conjugal şi pleacă după ce a zămislit un fiu care va trece drept fiul perechii şi care, la naşterea sa, va fi numit Praell, 'Sclav': urmaşii săi, băieţi şi fete, nu poartă decât nume peiorative. Rigr se prezintă apoi la o casă mai înstărită în care este oaspetele perechii Bunic-Bunică; după trei nopţi pleacă, lăsând-o pe Bunică însărcinată cu un făt care va trece şi el drept fiul perechii şi care la naştere va fi numit Karl, 'Ţăran liber'; numele copiilor masculini ai lui Karl fac aluzie în majoritate la viaţa ţărănească, însă unul este chiar apelativul Meseriaşului; numele fetelor, mai puţin caracteristice, sunt elogioase. Rigr se prezintă în sfârşit la o a treia casă, luxoasă, în care Tatăl şi Mama îl primesc somptuos; aici, produsul trecerii sale primeşte numele de Jarl, 'Nobil'; spre deosebire de copiii săi anteriori, Rigr nu-l părăseşte pe acesta, deşi îl lasă la început pe seama perechii, dar contribuie la educaţia lui şi chiar, în cele din urmă, îl adoptă ca fiu. Acestui 'Rigr-Jarl' nu-i sunt atribuiţi decât descendenţi masculini, care poartă cu toţii nume însemnând 'băiat, fiu, moştenitor' şi care trăiesc ca războinici, ca şi tatăl lor; doar ultimul, 'tânărul Konr', 'Konr ungr' se detaşează din grup şi devine primul rege, konungr, un rege caracterizat de altfel mai cu seamă printr-o ştiinţă magică întemeiată pe rune. Această povestire, a cărei autenticitate nu este de pus la îndoială, îl arată deci pe Rigr întâlnind pe rând nişte perechi de soţi pe care numele îi desemnează ca formând trei generaţii succesive; în femeia fiecăreia, el zămisleşte cu totul în taină un fiu dar acesta, din punct de vedere social şi legal, nu este fiul său, ci rămâne al perechii; ultimul, Jarl, devine în cele din urmă fiul său,

3 Les dieux des Indo-Europeens, 1952, p. 104-105; 'Remarques comparatives surle dieu scandinave Heimdallr', Etudes Celtiques, VIII, 1959, p. 263-283 (comparaţie cu Bhâşma). Ceea ce urmează reia materia acestui articol.

* Şi al zeilor? Însă al doilea vers din Voluspd, 1 poate că înseamnă altceva. Se întâmplă ca Heimdallr să fie supus regulii generale şi, ca toţii zeii, să fie declarat fiu al lui Oclinn, însă aceasta nu se potriveşte cu expresiile din Hyndlulj&u, 37-40.

6 Etudes Germaniques, X, 1955, p. 253.

, Iva Rigspulaet la structure sociale indo-europLenne', Revue de l'histoire des religions, CUV, 1958, p. 1-9.

* Vezi voi. II, p. 537.

Mit şi epopee ista prin adopţiune, ca şi cum nu i-ar fi tată după sânge. Mai mult, aceste tii succesive, care traversează de jos în sus cei trei termeni ăi ierarhiei tind spre un rezultat; să facă să se ivească, dintre jarlar, regele, un re să poarte numele scandinav al regelui, konuttgr, deci un rege real, 5 ce Heimdallr, care, de altfel, îl învaţă ceea ce trebuie ca să fie un konungr, nu este rege sau nu este decât virtual, sub numele străin al [„, Rigr, pe care l-a luat ca pseudonim şi de care nu se prevalează în moment ca să domnească în persoană, sarul lui Heimdallr cuprinde alte două trăsături ciudate.

Nu are arme, sau mai curând arma sa este capul, cu care loveşte ca i şi, în pofida contestărilor, există o legătură probabilă între numele m nume poetic al berbecelui, heimdali; nişte kenningar, sau perifraze scalesemnează: una, sabia ca fiind capul lui Heimdallr, Heimdallar hofud, i, capul drept sabia aceluiaşi zeu, hjorr Heimdallar. În fapt, pe când roprie fiecăruia din zeii cei mari este specificată, Heimdallr nu are arafară de aceasta, naşterea lui este miraculoasă şi, de fiecare dată când Dmenită, are o formulare enigmatică. Iată textele. În Husdrăpa, poem de la sfârşitul secolului al X-lea, în care se vorbeşte de duelul lui Heim-: u demonicul I/) ki, adversarul lui I^oki este numit mogr moedra einnar ', 'copil al uneia şi a opt mame'. În Heimdallargaldr, însuşi Heimdallr zintă în aceşti termeni: Eu sunt copil din nouă mame, eu sunt fiul a surori'. Mica Voluspâ inserată în acele Hyndluljod precizează în plus [şi locul acestei naşteri:

37. O fiinţă se născu la începutul timpurilor, de o putere prodigioasă, din viţa zeilor; nouă îl născură, omul -?

— Fiice de uriaşi, la marginile pământului.

Edem ce sunt aceste 'margini ale pământului' două strofe mai departe, poemul zice despre această fiinţă primordială:

39. Ea se dezvoltă prin puterile pământului, prin marea foarte răcoroasă, prin sângele jertfei porcilor (?) acă din 1844, W. Mtiller a explicat aceste nouă mame, care îl nasc pe iallr la punctul de întâlnire hrănitor dintre pământ şi mare, prin acele rudir dihtr-un poem al lui Snaebjom (începutul secolului XI) care sunt valurile mării şi, de asemenea, prin cele, nouă fiice ale lui AEgir) ', nării despre care vorbeşte Snorri, citind un alt poem scaldic şi care sunt cu certitudine valurile; ba, mai general, le explică prin mayjar, 'fetele', „eprezintă valurile în mai multe texte poetice (Baldrsdraumar, 12; ghicitoiropuse lui Heidrekr în saga care îi poartă numele). Trebuie acceptată ta enunţare stranie, deşi, cum constată Birger Pering, 'mitul unui zeu it de către nouă fete ale mării n-a lăsat nici o urmă în legendele Nor- „. Ciudăţenia acestei expresii a fost eliminată în 1959 şi, totodată, leile lui Heimdallr cu berbecele au fost lămurite prin aducerea în comparaţie or date din folclorul Ţării Galilor8.

În India, un alt, zeu dinţii', epicul Dakşa.'primeşte un cap de berbece. 1 Reproduc aici un lung pasaj şi câteva note din articolul citat mai sus, p. 129, n. 3, p. 274 – într-adevăr, despre Gwenhidwy, una din morforwynion sau 'fett ale mării', genii feminine de un tip cunoscut de toate popoarele de marinari din Nord şi nu întotdeauna foarte atrăgător9, se spune 'că valurile înspumate erau mioarele ei şi al nouălea val berbecele ei'10. Această figură, astfel definita în plăcuta carte pe care un autor local, J. Jones, sub ambiţiosul pseudonim Myrddin Fardd, a consacrat-o în 1909 folclorului din Caernarvonshire, Llen gwerin *t Gaernarvon, p. 106, se înscrie într-un ansamblu cunoscut. Multe popoare de coastă compară valurile care, sub vânt puternic, au o coamă de spumă albă (astfel se exprimă Myrddin Fardd: tonaf brigwynion), cu diverse animale, mai cu seamă cu cai sau iepe, cu vaci sau cu tauri, cu câini sau cu oi. Noi spunem în Franţa 'moutons, moutonner, moutonnant', iar englezii 'white horses' [cai albi]. Galezii moderni, ca şi irlandezii, vorbesc de 'iepe (cesyg) albe', însă vechea tradiţie legată de numele lui Gwenhidwy (ca şi folclorul francez, basc etc.) preschimbă aceste valuri în oi. Pe de altă parte, în multe ţări, marinarii sau oamenii de pe coastă atribuie anumitor serii de valuri însuşiri sau puteri deosebite, uneori chiar, după Paul Sebillot, o putere supranaturală: se întâmplă astfel ca al treilea, sau al nouălea, sau al zecelea val să fie cel mai înalt, sau cel mai primejdios, sau cel mai zgomotos, sau cel mai întreprinzător11. Însă ceea ce este original în tradiţia galeză despre Gwenhidwy este o combinare a acestor două credinţe, care ajunge să facă din al nouălea val berbecele simplelor mioare ce sunt cele opt valuri premergătoare12.