Georges Dumezil

O funcţiune asemănătoare de 'dătător de spaţiu' explică fără îndoială singura intervenţie cunoscută a lui Vidarr în viaţa obişnuită a zeilor, în afară de Ragnarok. I^a începutul Lokasennei (strofa 8), zeii refuză să-i dea lui Loki, deja nelegiuit, 'jilţ şi loc de stat', sessa ok stadi. Dar puţin mai târziu (strofa 10), în speranţa de a îngrădi scandalul, Odinn revine asupra acestei hotărâri. Atunci el i se adresează lui Vfdarr.: Scoală-te, Vidarr şi pune-l să şadă pe tatăl Lupului la ospăţ, de frică să nu ne spună I/ok vorbe de ocară în sala lui AEgir'.

Poetul Lokasennei cunoştea în chip desăvârşit mitologia: fiecare strofă este plină de aluzii (chiar aici, în acest poem în care fiecare din zei se arată atât de vorbăreţ, Vidarr nu-şi îndeplineşte oare misiunea în tăcere, aşa cum o vrea semnalmentul său?). Pe de altă parte, contextul, evenimentul dovedesc îndeajuns că nu în calitate de 'foarte puternic', ca emul al lui Pdrr, primeşte Vidarr sarcina de a-l introduce pe I^oki, de a-i da ceea ce îi fusese mai întâi refuzat, 'jilţ şi loc de stat'. Trebuie deci s-o facă în virtutea altui aspect

* Consacrarea focului, arderea rugului funerar.

T al caracterului sau al acţiunii sale: la fel cum poetul Prymskviâei, în dlor (str. 14 -15), îl pune să vorbească primul (şi singurul, pe atât de este îndemnul său) pe zeul Heimdallr, care este tocmai, 'zeul-cadre', 'zeul dintâi', zeul începuturilor, tot astfel aici, la ospăţ, pe ze'ul, dacă nitor al spaţiului, cel puţin familiar cu operaţiile spaţiale, îl pune mai zeilor să intervină, când este vorba de a da un 'loc'. Poate că, în candinav despre care nu ştim. Mai nimic, el făcea în mod curent acest 15, ca şi Vişnu.

; ste reflecţii asupra zeilor salvatori ai indienilor şi ai scandinavilor par rme existenţa unei eshatologii comune strămoşilor acestor două popoare, 1 tuturor indo-europenilor.

Iceastă identitate de funcţiune dintre Vişnu şi Vi3arr, acţiunea lor prin dilatare şi prin paşi, la punerea, secundară, a chestiunii etimologiei. Oricare ar fi cea care se reţine pentru numele iu, este un fapt notat de multă vreme că limba vedică îi asociază cu predilecţie cuvinte

: ale preverbului viânsemnând 'separare', aici fără îndoială ca mijloc de înaintare în spaţiu iistribuire a spaţiului (acelaşi preverb, viâl întrebuinţează în Iran Videvdăt-vl, 2, 10-11

— 19) pentru a desemna extinderea pământului pe care o produce operaţia, prea puţin a lui Yima: vi-namvî-sav-): vî cakrame, vi nâme, 'el a păşit peste, el a măsurat despărpormula de apel atribuită de două ori lui Indra (vezi, mai sus, p. 167) conţine de două t preverb vi kramasva, 'desfăşoară paşi', dar şi vitardm, 'mai încolo, pentru a merge mai.

Acest comparativ, care lămureşte astfel sensul acţiunii zeului, aminteşte că Vişnu poate să facă un pas tot 'mai departe', atâta timp cât există o parte de spaţiu de străbătut şi, mistic, prin 'al treilea pas' al său, chiar dincolo de spaţiu. Poate că avem aici explicaţia simplă a numelui lui Vidarr (al cărui f este cu certitudine lung: Jan de Vries, Altnordisches ţisches Worterbuch, 1957-1961, p. 659); apropierea cu zeul ilir Vidasus, căruia nu i se cunoaşte imele, este deşartă şi nu este de ajuns ca să readucă la viaţă explicaţia lui Kauffmann, 1894,

; ătură cu caracterele zeului, prin vechi-scandinavul vi~ur 'pădure', în pofida lui A. Meyer, yrischen Gotter Vidasus und Thana', Glotta, 31, 1948, p. 235-243). Au fost propuse multe gii şi cele mai bune îl leagă într-un fel sau în altul de adjectivul viâr (cf. germ. weit etc), precum şi cea pe care o preferă Jan de Vries: 'VÂHarr, zu vidr gebildet, und zwar *vvsa- „der weitherrschende „ (cf. F. Johnsson, Lexicon poeticum, s.v.) '. [Vidarr, format de la nume *vi-âa-harjaR „cel ce domneşte până departe „ (cf.)]. Adjectivul vî-ăr este el însuşi igine discutată, dar cea mai probabilă explicaţie îl apropie tocmai de sanscritul vâtardm, 'mai

! De avesticul vitardm, 'alături', adică, în ultimă analiză, de preverbul viAdjectivul scanX-fi r are un comparativ vâhari, iar adverbul corespunzător, vX-âa, un comparativ vvuar sau vvâarr.

Lsar {S), 'mai departe', califica sau orienta oare, în formule liturgice sau populare, funcţiunea larr, la fel ca vitardm pe cea a lui Vişnu? Nu este o ipoteză neverosimilă. În cazul acesta i de Vidarr ar putea să nu fie decât o tratare artificială a adverbului care caracteriza numele' Victarr, la fel ca vitardm pe cea a lui Vişnu? Nu este o ipoteză neverosimilă. În cazul numele de Vidarr ar putea să nu fie decât o tratare artificială a adverbului care caracteriza

: zeului: Vi3arr ar fi, declinat la masculin, apelul însuşi, nădejdea adoratorilor lui.

Capitolul IX CONCLUZII ŞI PROBLEME

1. SENSUL MAHĂBHĂRATEI.

Analizele convergente prezentate mai sus recomandă, cât priveşte geneza Mahăbhăratei, una şi aceeaşi concepţie* şi le fac greu de crezut pe toate celelalte. Iată liniile călăuzitoare ale acestei concepţii.

Mahăbhărata este, în esenţă, transpunerea în lumea oamenilor a unui vast sistem de reprezentări mitice: principalii zei, în jurul zeilor ierarhizaţi ai celor trei funcţiuni şi câţiva demoni, n-au fost apropiaţi de eroii principali în mod secundar, ci au fost modelele lor, iar raporturile conceptuale dintre aceşti zei au fost transpuse asupra eroilor în termeni de rudenie (fraţi, soţie) sau de alianţă, de prietenie, de duşmănie. Intriga poemului este ea însăşi transpunerea unui mit referitor al o mare criză a lumii: înfruntarea forţelor Binelui cu forţele Răului se dezvoltă până la paroxism distrugător şi se rezolvă printr-o renaştere.

Această mitologie este, în esenţă, extrem de veche. Ea păstrează trăsături (locul lui Văyu printre taţii fraţilor Păndava; grupul zeilor suverani necomportând decât patru figuri; o mitologie a lui Dyu transpusă în istoria lui Bhâşma; însăşi existenţa unui mit eshatologic) absente din mitologia vedică şi care, dincolo de ea, trimit înapoi la timpurile indo-iraniene, ba uneori şi mai departe.

Transpunerea a fost o operă literară chibzuită cu maturitate şi urmărită cu fermitate de către specialişti învăţaţi, ingenioşi şi plini de talent, care au explorat temeinic, fără abatere, posibilităţile pe care le ascundea substanţa mitică. O echipă lucrând în înţelegere potrivit aceloraşi principii, sub o conducere fermă, este ipoteza care explică cel mai bine amploarea şi reuşita operaţiei. Şi nu doar o echipă: o şcoală, căci în afara interpolărilor exterioare intrigii, a nenumăratelor excursuri narative sau filosofice care sunt uşor de detaşat, se recunosc retuşări, variante asociate, anumite proliferări (de pildă, cântul al patrulea) care atestă eforturi succesive în sensul şi în folosul transpunerii.

Nu se poate preciza momentul în care a luat naştere ideea acestei întreprinderi literare, însă ea a luat totuşi naştere fără a continua o moştenire. Dat fiind caracterul arhaic, în raport cu Rgveda, al materialului mitic utilizat, am putea fi ispitiţi să o situăm într-o epocă prevedică; acest lucru n-ar fi deloc verosimil din numeroase pricini şi nici nu este necesar. Este de ajuns să ne gândim că transpunerea a fost concepută şi executată într-un mediu diferit de cel în care se redactau imnurile şi de către învăţaţi care, nefiind îngrădiţi, ca autorii imnurilor, de grija acţiunii religioase imediate, păstrau, fără alegere, mitologia tradiţională în ansamblul ei. Începuturile întreprinderii pot astfel să fi fost contemporane cu orice moment al timpurilor vedice sau întrucâtva ente. Mai apoi, diferite corecturi au adaptat câteodată opera stării relia noii vremi. Cea mai ciudată şi cea mai vizibilă este cea semnalată Lre la zeii şi la eroii suverani: numele foştilor zei suverani, cei doi majori oi minori, au fost eliminate (doi fără înlocuitor, alţi doi substituiţi deode acelaşi Dharma personificat), pe când cele patru tipuri ale lor au clar transpuse în cei doi regi şi în cei doi eroi aproape regi; nu este ut ca aceasta să fi fost starea dintâi a tabloului. Una din corecturile îi recente, s'ivaită, va fi fost poate cea care a făcut din sfârşitul 'crizei' iflict între Krşna şi As'vatthăman, adică, prin intermediul lor, între pi Siva. Dar şi aici ar fi zadarnic să pretindem o datare, eraţia a fost, cu siguranţă, literară prin concepţia şi prin procedeele ei, corespuns, fără îndoială, unei trebuinţe care depăşeşte literatura: în mtică şi medievală, Mahâbhărata, împreună cu toate compunerile purăre s-au acumulat în jurul ei, nu este istorie, potrivit concepţiilor noastre, ocuieşte istoria şi aduce aceleaşi servicii dinastiilor în căutare de străbuni L, ca şi mulţimii auditorilor avizi de un trecut glorios. În principiul ei, nderea nu este deci diferită de cea care va fi amintită în partea a doua: ei cărţi, prin care analiştii romani şi Saxo Grammaticus au alcătuit.' primilor regi ai Romei, respectiv, ai Danemarcei, într-un caz plecând structură de concepte, în celălalt, deosebit de apropiat de Mahâbhărata, structură de personaje divine1.

2. INTERPRETĂRI IMPOSIBILE tă acum concepţiile înlăturate.

Îi întâi sunt cele care pretind să descopere în poem 'un' erou principal, aproape un secol, Adolf Holtzmann junior a cheltuit multă erudiţie, Lţă de sine şi fantezie spre a susţine că Arjuna fusese la început eroul hăratei, al unei proto-Mahăbhărate extrem de reduse ca volum, cu Kama idversar şi cu Bhâşma drept. Bunic2. Disertaţia sa se desfăşoară în r, cu o dezinvoltură care descurajează discuţia şi cu o îndrăzneală care pară timizi şi cuminţi cei care mutilează Iliada şi Odiseea pentru a le forma originală.

Oi sunt toate exegezele care, fără să altereze astfel textul, nu ţin seama daritatea dintre principalii eroi, în primul rând dintre fraţii Păndava, care trebuie numite acum exegezele 'prewikanderiene'. Ele nu erau deceptabile nici înainte ca structura funcţională a zeilor-taţi să fi fost îcută, dată fiind insistenţa cu care poeţii s-au străduit să sublinieze irile dintre cei cinci fraţi; ele nu mai sunt scuzabile astăzi. Este instrucprivim în ce fel, chiar în anul în care Wikander îşi publica descoperirea, 1, Louis Renou prezenta, în manualul L'Inde antique, 'caracterele' eroilor ini din Mahâbhărata3: îtru o operă indiană, caracterele sunt trasate cu o remarcabilă individualitate. Cel mai ste cel al lui Bhâma (sena), forţă a naturii, pântece de lup', cum îi este porecla: contrast udhişţhira, păzitor al dharmei, care îndură şi conciliază: Yudhişţhira este totuşi, ce derî-; ela care îi va duce pe ai săi de râpă prin patima jocului de noroc. În tabăra neamului, unde trăsăturile sunt mai puţin precise, acelaşi contrast între slabul şi bătrânul Dhrtafiul său Duryodhana, insolent, gata pe dată la rău.

Ezi, mai jos p. 185-187 (Saxo), p. 190-199 (Roma). Rjuna, ein Beittag zur Reconstruction des Mahâbhărata, 1879.

Înde classique, I, § 100, p. 399. Cartea, publicată în 1949, fusese dată la tipar în 1947, le publicarea articolului lui S. Wikander.

O asemenea prezentare, paralelismul astfel stabilit în mod artificial între fragmente de structuri cu totul diferite, împiedică dinainte înţelegerea poemului. Yudhişthira nu poate fi caracterizat doar prin constrastul său cu Bhâmasena: ceea ce-l defineşte este locul său în grupul fraţilor, al tuturor fraţilor săi. Nu este adevărat nici că Dhrtarâştra este faţă de Duryodhana ceea ce Yudhişthira este faţă de Bhâma, nici că Dhrtarăşţra este în vreun grad omologul lui Yudhişthira în cealaltă tabără. 'Remarcabila individualitate' a unora şi a altora interzice aceste alunecări: ea derivă în fiecare caz dirrtr-un tip divin, dintr-o funcţiune la care ea se reduce adesea. Mai satisfăcător era, în 1863, Monnier Williams, când, având să schiţeze figurile fraţilor Păndava în cadrul îngust al unei conferinţe, spunea, chiar dacă nu fără câteva inexactităţi4: Cel mai vârstnic, Yudhişthira, este idealul indian de perfecţiune, un model de dreptate, de integritate, de comportare calmă şi fără patimă, de onoare cavalerească şi de eroism rece (în notă: 'Yudhişthira avea probabil o statură de şef şi o „prezenţă” impunătoare. El este descris ca mahăsimhagati, „cel care are un maiestuos mers leonin”, cu un profil î la Wellington, pralambojjvalacarughona şi ochi migdalaţi în formă de lotus, kamalăyatăkşa'). Bhâma este tipul curajului şi al forţei brutale: are o statură uriaşă, este năvalnic, irascibil, câteodată răzbunător şi chiar crud, până la hotarul sălbăticiei, justificându-şi numele care însemnează 'Groaznicul'; dar este în stare să iubească fără egoism şi dă dovadă de devotament faţă de mama şi de fraţii săi. Arjuna se apropie mai mult de ceea ce Europa consideră drept perfecţiunea; 'el poate fi socotit drept eroul Mahăbhăratei' (în notă: cu toate că, riguros vorbind, nu există acolo „un” erou care să fie mereu pe primul plan, ca în Iliada): de o bravură indiscutabilă, generos, modest, el are sentimente rafinate şi delicate şi o inimă duioasă: el iartă, se ataşează ca o femeie, dar are o forţă mai mult decât omenească şi este fără de pereche în mânuirea armelor şi în exerciţiile atletice. Nakula şi Sahadeva sunt amândoi îndatoritori, cu inimă nobilă şi curajoşi.

În aceste rânduri, originalitatea fiecărui frate este pusă în valoare, chiar dacă structura pe care o formează gruparea lor nu este recunoscută.

În sfârşit, sunt de înlăturat interpretările care văd în poem înfrumuseţarea unui eveniment istoric5: bătălia de la Kurukşetra, eroii care o pregătesc şi o dau îşi au justificarea altundeva decât în istorie. Cât timp mitologii nu dispuneau decât de mitologia solară, filologilor le era lesnicios să refuze recunoaşterea 'fondului mitic' al Mahâbhăratei. Este prea evident că Draupadî, cu cei cinci soţi ai ei care se bucură de ea în mod ciclic, unul după altul, la intervale convenite, nu este pământul căsătorit cu anotimpurile succesive ale anului: foarte pătrunzător în critica exegezelor istoricizante, Alfred Ludwig n-a putut, dată fiind starea studiilor mitologice în vremea sa, decât să imagineze o exegeză naturalistă care n-a scăpat discreditării de care a fost curând lovită şcoala lui Max Muller. Mitologia funcţională de tip indo-european, scoasă acum la iveală în special în India străveche, ca şi la majoritatea popoarelor de aceeaşi origine, furnizează ceea ce I^udwig căuta şi nu putea găsi. Aşadar, problema nu mai este de a explica în ce mod poemul s-a dezvoltat plecând de la un sâmbure de fapte autentice, pentru care nu rămâne lor, ci de a determina în ce chip, la ce punct al istorisirii, la care generaţie a eroilor a fost făcută racordarea povestirii imaginare cu istoria. N-am de gând să discut aici, deşi ele îmi provoacă nelinişte, puţinele date istorice pe care le-au adunat cercetările vechi şi cele recente. Este suficient să li se supravegheze utilizarea.

Dintre toate personajele din Mahăbhărata, primul care este numit într-un text neepic, având o cât de mică probabilitate de a fi istoric, este Parikşit: imnul XX, 127 din Atharvaveda face panegiricul acestui rege, stăpânitor al

* Indian Epic Poetry, being the Substance of Lectures recently given at Oxford, p. 19-20.

* Dacă cineva ţine neapărat, se poate presupune, fireşte, un eveniment a cărui amintire ar fi fost acoperită în întregime de o materie neistorică: lucru de nedemonstrat şi inutil.

'kuru' şi laudă pacea şi prosperitatea ce caracterizează domnia lui*.

Im cine este Parikşit în Mahăbhărata: copilul minunii, nepotul de fiu juna prin Abhimanyu, tânărul principe căruia Yudhişthira îi Iasă egală când pleacă împreună cu fraţii săi spre paradis. Al doilea nume „ este cel al fiului lui Parikşit, Janamejaya, în faţa căruia se zice recitată Mahăbhărata de către un autor, de altfel, imaginar: Brăh-

~are se dau liste de regi care, în timpurile vechi, au celebrat „sacrificiul

1 menţionează cu acest prilej pe Janamejaya şi pe fraţii săi, fiii lui (Bhâmasena, Ugrasena)7. În al treilea rând, aceleaşi texte menţionează îi ocazie pe fiul lui Janamejaya, Satănâka, Sătrăjita8, pe care introduihabhăratei îl cunoaşte, de asemenea, cu aceeaşi stare civilă (I, 95, i poate deci crede că la nivelul acestor personaje, dacă astfel de menasigură autenticitatea, legenda care ocupă partea cea mai mare a a fost ancorată în istorie, o istorie ea însăşi foarte legendară: într-un mănător, în tradiţia analistică romană imaginarul pare să se lege cu a preajma perioadei etrusce, cu câteva (nu cele principale) dinistorisiivesc domnia a patra, cea a lui Ancus Marcius9; într-un mod asemănaşi, atâtea dinastii germanice care ţin a descinde din 6dinn sau din ung cu a treia sau a patra domnie, uneori şi mai târziu, la o realitate i. De ce Parikşit, pe care imnul din Atharvaveda nu pare să-l destineze iromovări, a fost el oare ales pentru a fixa în timp întâmplări care nu ît imaginare? Nu o putem determina. Însă trebuie să rezistăm ispitei fita de această serie de trei nume, poate istorice, cel al unui tată, cel iu şi cel al unui nepot, pentru a istoriciza generaţiile care îi precedă: esupunând că al cincilea sau al şaselea rege din Ynglingsaga este deja

) naj istoric, nici strămoşul seminţiei, zeul Freyr, nici fiul său, Fjolnir, l acestuia nu sunt, de aceea, figuri istorice: ceea ce se spune despre şi despre păţaniile lor nu este istorie.

Ce priveşte numele colective din epopee, dacă unele, cum sunt cele ale lor Kuru sau Bharata, se întâlnesc şi ca nume de triburi în textele aceasta nu garantează că numeroşii eroi care sunt categorisiţi drept iu drept Bharata au fost membri aievea ai acestor triburi, nici oameni când o materie mitică este transpusă în evenimente umane, trebuie

: a ea să se insereze în cronologia, în topografia, în etnografia umană.

Sfârşit, o altă categorie de nume este evident fără pondere într-o proe istoricitate, anume acelea ale eroilor de legende care, apărând ca atare le vedice, reapar ca atare în Mahăbhărata: de acest tip sunt purohita iul) Devăpi şi regele Săntanu, patronul său; o legendă moralizatoare

: i, pe care ar fi riscant s-o luăm drept o anecdotă autentică, este substraului 98 din cartea X din Rgveda şi tot ei figurează, ca fraţi, în şirul iilor neamului Kuru, chiar înainte de a începe materia proprie a Mahăirikşit^este numit în strofele 7, 8, 9, 10.

— Ex., Satapathabrăhmana, XIII, 5, 4, 1 – 2 (Janamejaya Părikşita), 3 (descendenţii Păriktamejaya cu fraţii săi Bhâmasena şi Ugrasena). A se vedea (deşi vederile acestor autori mpatibile cu cele ale lui Wikander şi ale mele) H. Munro Chadwick şi N. Kershaw Chadie Growth of Literature, II, 1936, p. 511 – 528 (, Historical and unhistorical elements în jetry) şi E. J. Rapson, The Cambridge History of India, I, Ancient India, 1922, îndeosebi

— 307 (. The legend of the war of the Mahăbhărata în India finds its exact pathe legend of the Trojan war în Europe'. [Xegenda războiului din Mahăbhărata din India te paralela exactă în legenda războiului troian din Europa.] în discuţia de faţă se va adse pot utiliza Sat. Br., XIII, 5, 4 şi textele paralele ca documente istorice: când este vorba antică, nu putem fi exigenţi. at. Br., XIII, 5, 4, 19-23. Ezi, mai jos, p. 197-198.

Bharatei: Santanu (cu primul a lung; a lost repartizat m roiurne ae soţ ai zeiţei Gangă, apoi al fiicei regelui pescar, de tată al lui Bhişma, apoi al lui Citrărigada şi al lui Vicitravârya.

Între acest Săntanu, evident legendar şi Patrikşit cel, poate, istoric se desfăşoară, pe patru generaţii, transpunerea zeilor în eroi: fiul mai mare al lui Săntanu este primul zeu întrupat în familie, Dyu, iar tatăl lui Parikşit este ultimul, Varcas, fiul zeului Lunii. Or, tocmai în acest interval, niciunul din numele – care sunt cele mai prestigioase – ale eroilor nu se regăseşte nicăieri în niciunul din textele vechi, imnuri, tratate rituale, comentarii, care nu fac nici aluzie la vreunul din evenimentele în care eroii aceia sunt amestecaţi, nici o aluzie, mai ales, la o 'bătălie de la Kurukşetra'. A spune că o 'depărtată prefigurare' a acestei formidabile înfruntări este dată de 'războiul celor zece regi', eveniment considerat drept istoric, la care face numeroase aluzii cartea a şaptea din Rgveda, înseamnă a vorbi echivoc: singurele puncte comune ale celor două războaie sunt că ele sunt războaie şi că învingător în ele este un Bharata. Tot restul este diferit: numele regelui victorios – Sudăs în Rgveda, Yudhişthira – în epopee şi toate împrejurările. Ceea ce se poate admite este că firea belicoasă a tribului Bharata, celebrată de tradiţie, a putut fi determinată pentru a face ca protagoniştii bătăliei de la Kurukşetra să fie incluşi în acest trib, considerat ca o dinastie. Douis Renou scrie10: Numele tribului vedic al acestor Bharata a dobândit atâta vază, încât a intrat în numele indigen al Indiei, Bharatavarşa, 'Ţinutul lui Bharata' şi, în această expresie, Bharata este numele deja menţionat în Rgveda al strămoşului eponim al tribului. Dar amintirea războaielor regelui Sudăs, cel din neamul Bharata [= eroul războiului celor zece Regi], este împuţinată şi desfigurată în textele postvedice. 'Războiul fiilor lui Bharata' [= Mahăbhărata] este acolo un alt război şi, dacă rivalitatea dintre capelanii succesivi ai lui Sudăs, Visvâmitra şi Vasişţha se află încă povestită în ele, aceasta se face într-o istorisire diferită, în care Sudăs este şters. Aceasta nu infirmă faptele la care se face aluzie în Rgveda, ci subliniază antichitatea lor în raport cu istorisirile ulterioare în care ele sunt alterate.

De fapt, ele nu au fost alterate în istorisirile ulterioare: acestea sunt cu totul diferite, prin conţinut şi prin origine. Războiul celor zece Regi, Sudăs şi victoria sa nu au produs prin deformare epopeea, în care rivalitatea dintre legendarii Visvâmitra şi Vasişţha este într-adevăr păstrată, însă, ca multe tradiţii vechi, în excurs, fără legătură cu intriga principală, fără rol în marea bătălie, nici, îndeobşte, în conflictul fraţilor Păndava cu verii lor.

3. ÎNTRUPĂRI REMARCABILE: ABHIMANYU, DRAUPADEYA.

Punctele, de vedere prezentate aici vor trebui precizate şi completate. În special, pentru personaje mai puţin importante în poem, va trebui efectuată operaţia schiţată mai sus pentru personajele centrale, adică să se verifice 'potrivirea' asocierii ce se face (filiaţie, întrupare) între fiecare din ei şi o fiinţă mitologică, zeu sau demon. Unele dintre aceste asocieri par artificiale şi fără însemnătate, dar multe se vădesc abile şi oportune. Mă voi mărgini la două exemple, unul deja relevat, altul nou.

Dacă zeul Soare se reflectă în eroul Kama şi dacă mitologia tatălui a impus particularităţile existenţei fiului, zeul Dimii, Soma, nu lipseşte de la mobilizarea generală. El a pus la dispoziţia lui Brahma pe fiul său Varcas, propriu-zis 'Strălucirea' sa, care s-a întrupat în Abhimanyu, fiul lui Arjuna şi al surorii lui Krşna. Abhimanyu deţine în intrigă un rol care nu este fără

10 L'ânde classique, I, §359, p. 192-193.

Ate: căsătorit el însuşi de către tatăl său, ca încheiere a evenimentelor al la patrulea, cu fiica regelui Virata, el moare eroic în cântul al după ce s-a comportat foarte bine în cursul primelor treisprezece^ lătăliei. Dar, mai ales, el îşi lasă soţia însărcinată cu copilul care, ucis; ele mamei lui de către As'vatthăman-Siva şi înviat la naştere de şnu, va fi salvarea seminţiei sale. Limitele scurtei sale existenţe, cum it-o Hopkins11, au fost impuse de esenţa sa lunară. R în clipa când tatăl său consimte să-l împrumute, el pune zeilor o precisă (I, 67, 2749-2760): mie să ne îndeplinim datoria de zei şi să-i stârpim pe Asura de pe pământ: Varcas va acolo, dar nu va rămâne mult timp. Va fi acolo un erou, fiul lui Indra, al cărui prieten ana [= Visnu]: gloriosul fiu al lui Păndu, numit Arjuna. Lui îi va fi Varcas pe pământ, cel cu marele car; el nu va rămâne acolo decât şaisprezece ani (tatah sodasa varşăni o, voi cei mai buni dintre nemuritori! Când va fi în al şaisprezecelea an, va avea loc

; are părţi din voi înşivă (amsă vah) vor îndeplini sarcina de a-i ucide pe războinici. Lupă ce vesteşte isprăvile vitejeşti ale lui Abhimanyu, el adaugă: ifârşitul zilei, acest copil cu braţe mari va veni iar la mine. El va zămisli un singur fiu,: viţă, care va duce mai departe în viitor seminţia spulberată a neamului Bharata.'.

Lreşte, în momentul naşterii lui Abhimynau, poeţii înmulţesc compainare (I, 227, 8030-8031, 8036):