Georges Dumezil

B) F. B. J. Kuiper, 'Some observations on Dumezil's theory' (Numen, VIII, 1961, p. 34-45), 15 şi Gosta Johnsen, 'Varuna and Dhrtarăşţra' (Indo-lranian Journal, IX, 1966, p. 245 –), p. 261, îmi reproşează că fac din structura trifuncţională a fraţilor Păndava, pe care par î Pe de altă parte, Hodr şi Baldr, fii ai lui Odinn şi care îi vor îi substituiţi lui Odinn la vremea renaşterii, prezintă mai întâi, alături de el, două tipuri divine care ni-i amintesc pe suveranii minori din vechea mitologie care a produs pe eroii Mahăbhăratei. Hodr, am subliniat-o, este orb şi, pentru că este orb, e unealta sorţii rele vestite lui Baldr de vise. Baldr, la rându-i, faţă de îngrijorătorul Odinn, în care se află reunite trăsăturile pe care India vedică le împarte între Varuna, Indra şi Rudra, întruchipează suveranitatea idealizată; pe cât de bun pe atât de frumos, el este înţelept, îndurător, neprihănit si, prin fiul său, îndrumează dreptul – în opoziţie cu dreptul nesigur şi violent al Ping-văvd – către conciliere. Hodr şi Baldr sunt deci două varietăţi originare ale' aceluiaşi tip de care ţin, în cea mai veche mitologie indiană, Bhaga şi Aryaman şi, în epopee, Dhrtarăştra şi Vidura31. Pur şi simplu, la germani, pălirea aspectului, Mitra' al suveranităţii – poate degenerată în persoana lui Tyr, zeu jurist, desigur, dar mai curând zeu al certurilor de drept ca şi al războiului32 – face ca Baldr să corespundă atât lui Mitra cât şi lui Aryaman, atât lui Yudhişthira cât şi lui Vidura. Ne amintim, de altfel, în ce măsură vedicul Aryaman este apropiat de Mitra şi cu Mahăbhărata însăşi îi reduce, în Iodul lor, pe Yudhişthira şi pe Vidura la unitate, dat fiind că face din unul fiul, din celălalt întruparea aceluiaşi zeu Dharma, în care funcţiunile lui Mitra şi ale lui Aryaman sunt contopite.

În ce-l priveşte pe I^iki, după ştrengăriile uneori dăunătoare care l-au opus adesea zeilor, dar care nu-l împiedicau să trăiască printre ei, într-o legătură deosebit de strânsă cu Porr, după cum se pare şi mai cu seamă cu Odinn, uciderea lui Baldr îi dezvăluie adevărata natură, îi dă adevărata dimensiune, pe care o va păstra în toate evenimentele următoare: acest tată de monştri este spiritul Răului, al întregii game a răului, de la festele răutăcioase până la crima cea mai mare; prin fatalitatea tipului său, el provoacă bătălia finală, în care vor fi nimiciţi şi zeii şi el însuşi, împreună cu familia sa demonică, spre a face loc curat domniei lui Baldr, de acum înainte asociat cu orbul Hodr şi ajutat de fiii zeilor dispăruţi. La fel ca zoroastrianul Ahriman, el îi corespunde lui Duryodhana din epopee, care este întruparea celui mai rău demon, Kali şi care, după jignirile şi prigonirile minore, uneori încă de pe atunci criminale, pe care le-a înmulţit împotriva verilor săi în timpul copilăriei, se vădeşte, odată cu scena jocului măsluit, drept ceea ce anunţau sinistrele minuni care îi însoţiseră naşterea: inspiratorul şi executantul îndârjit al marilor nenorociri şi al bătăliei în care vor fi nimiciţi împreună cu el toţi fraţii săi şi armata celor 'buni', în afară de cei cinci Păndava, dintre care unul, Yudhişthira, atunci şi abia atunci, va statornici regalitatea sa idilică, asociat cu orbul Dhrtarăştra şi cu propriul său dublu, Vidura.

Să o admită, singurul fundament al interpretării Mahăbhăratei şi că nu înţeleg că ea se inserează într-o structură mai vastă şi mai importantă, dualistă, reproducând între fraţii Păndava şi verii lor antagonismul mitic dintre zei şi demoni. Capitolul din Dieux des Germains asupra, dramei lumii apăruse totuşi în 1959, cu doi ani înaintea articolului lui Kuiper; iar în 1960, în articolul său din Kairos, 2, p. 87, S. Wikander mă urmase. Este oare atât de anevoios să te informezi înainte de a scrie, some observations' asupra lucrării altuia? Cât priveşte interpretarea foarte personală pe care Kuiper pare s-o dea teologiei vedice (se pare că totul s-ar reduce la un mare mit cosmogonic), el ar face un serviciu expunând-o o dată în ansamblul ei; s-ar putea atunci discuta cu folos. Ceea ce întrevăd prin Indu-lranian Journal, IV, 1960, p. 217-242, unde imnurile către Aurora sunt reduse fără menajament la mitul cosmogonic, mă lasă perplex.

31 Vezi, mai sus, p. 107- 122.

32 Les dieux des Germains, p. 66- 72.

— Mit şi epopee 161 i amândouă ansamblurile, marile nenorociri încep cu un joc măsluit: care se ştie protejat de jurămintele tuturor lucrurilor, consimte cu comţă la jocul cu proiectilele; el este omorât şi trimis la Hei pentru că Doki n mâna orbului un proiectil care n-a jurat. Yudhişţhira ar trebui să aibă normale la jocul cu zaruri, însă Duryodhana, abuzând de slăbiciunea i, îl obligă, printr-un ordin al orbului, la o partidă în care un zar este în chip magic. Yudhişţhira, învins, este condamnat la exil: între aceste scene, principalele deosebiri sunt, pe de o parte, felul jocurilor* pe de irte, faptul că Baldr, care se ştie invulnerabil, se pretează cu complezenţă pe când Yudhişţhira, care are bănuieli, nu porneşte partida decât din ere; în sfârşit, repartiţia răspunderilor: aici şi acolo principalul vinovat, itorul, răâbani, 'ucigaşul cu sfatul', este fiinţa demonică, Duryodhana, ski; însă orbul scandinav nu este decât unealta sa cu totul nevinovată – dacă dreptul germanic cere pedepsirea acestui handbani, a 'ucigaşului cu ' involuntar – în timp ce orbul indian este complicele lui Duryodhana, Uzează jocul pe care-l doreşte Duryodhana, ştiind totuşi că el va fi necinstit

1 lui Yudhişţhira. Aceste divergenţe au amploarea care e de aşteptat între variante independente, consemnate în societăţi indo-europene atât de

; e, la epoci atât de îndepărtate una de alta.

'erioada care urmează jocului este cea a înlăturării provizorii, a absenţei Buni. În mitul scandinav, care dispune de durate lungi şi de lumi fabuabsenţa lui Baldr durează, pe cât se vede, secole întregi, în cursul cărora; e ca şi surghiunit în împărăţia lui Hei, întoarcerea pe pământ fiindu-i i imposibilă de către Doki; în epopeea indiană, care se rânduieşte după 1 de viaţă al oamenilor, absenţa fraţilor Păudava durează cei treisprezece exilului lor. Marea deosebire este aici că, după joc, scandinavii îl pedepde Doki, îl pun în lanţuri, pe când Duryodhana domneşte, se substituie li Păndava pe care l-a înlăturat provizoriu.

Lceastă divergenţă impune o alta la începutul răufuielii, al bătăliei de io ['pentru domnie']. În Scandinavia, iniţiativa aparţine puterilor răului,

: iv lui Doki, până atunci aflate în lanţuri (unele, precum Dupul, de la utul timpurilor; Doki, drept pedeapsă pentru jocul fatal): ele se eliberează acă lumea zeilor; în India, eroii cei buni au iniţiativa: după absenţa să, ei reapar şi îşi reclamă drepturile. Cât priveşte bătălia însăşi, compaa fost schiţată mai sus în esenţa ei. Cele mai remarcabile concordanţe irmătoarele: de o parte, eroii, de alta zeii funcţionali din lista canonică rinei Păndava; Cdinn şi Tyr, Porr, Freyr) sunt opuşi fiecare câte unui sar precis (fiecare din fraţii Păndava hotărâse dinainte, la plecarea în exili anul prin excelenţă pe care rămânea să-l ucidă în bătălia viitoare); şi, emenea, faptul că Bhişma şi Heimdallr, erou-cadru şi zeu-cadru, mor cei irmă. Prima concordanţă, cum s-a văzut, este cu atât mai interesantă, cu în Iran, la vremea bătăliei eshatologice, fiecare din cei şase Arhangheli suitori ai zeilor funcţionali se bate în duel cu Arhidemonul care îi corese33. Deosebirile principale sunt că zeii funcţionali scandinavi pier în acelaşi cu adversarii lor (şi chiar, în cazul lui Freyr, fără ca potrivnicul său să ă), pe când cei cinci Păndava, ca şi cei şase Arhangheli mazdeeni, îşi ucid rsarii şi supravieţuiesc; apoi şi faptul că eroul-cadru indian şi m uiţi eroi i' se găsesc din necesitate socială în partida celor răi, luptă şi mor pentru îi – ciudăţenie deja semnalată şi asupra căreia va trebui să revenim.

3 Vezi, mai sus, p. 156, n. 16.

Nimicirii totale a lumii la scandinavi îi corespunde, în India, nimicirea aproape totală a dinastiei prin spulberarea nădejdilor ei, cei tineri. În rest, pare că domnia idilică a lui Yudhişthira, ajutat de către orb şi de conciliator, corespunde, în India, renaşterii lumii sub domnia lui Baldr împăcat cu Hodr [restul epopeii, episodul embrionului cu antecedentele şi consecinţele sale, opoziţia dintre Krşna şi As'vatthaman şi, prin ei, dintre Vişnu şi Siva, fiind poate e adăugire posterioară sau cel puţin remanierea s'ivaită a unei istorisiri pe care ar fi zadarnic să pretindem să o reconstituim.

Paralela pe care tocmai am schiţat-o este mai precisă şi mai strictă decât paralelele ce se stabilesc între 'sfârşitul lumii' scandinav şi iranian, pe de o parte şi între 'sfârşitul lumii' iranian şi intriga Mahăbhăratei, pe de altă parte. Această repartiţie geografică a afinităţilor îndeamnă la trei concluzii: trebuie să se reuunţe la explicarea la s: andinavi a sfârşitului şi a renaşterii lumii printr-un împrumut, fie din Iran, fie de la creştinism: tocmai un mit de sfârşit şi de renaştere a lumii a fost utilizat, pentru transpunerea lor literară, de către autorii Mahăbhăratei; mitul indian citit în filigran în epopee, mitul citit direct în Vohispâ şi în Gylfaginning sunt două forme luate, în condiţii de loc, de timp şi de civilizaţie foarte diferite, de către acelaşi mit moştenit din timpuri indo-europene.

8. ZEUL SCANDINAV VfDARR ŞI VIŞNU.

Iată, în mod provizoriu, în ce sens putem spera să rezolvăm problema care ne preocupă. În ultimii ani, această încercare a fost întărită prin confruntarea a doi zei, scandinavul Vidarr şi indianul Vişnu, care, dacă se acceptă că Ragnarok-ul şi o eshatologie paravedică subiacentă Mahăbhăratei derivă amândouă din acelaşi mit indo-european despre sfârşitul şi reînnoirea lumii, apar remarcabil de asemănători34.

Cine este Vidarr? În prezentarea sa generală a zeilor, Gylfaginning (16 = = p. 33) îi consacră rândurile următoare36: Există [un Ass] care se numeşte Vâ3arr, Ass-vd tăcut. El are o încălţăminte groasă. Este puternic, cel mai apropiat de Porr ca putere. Zeii primesc de la el mare ocrotire în toate primejdiile prin care trec.

Ultima frază este uimitoare: în mitologie Vidarr nu îi salvează pe zei de nici o ameninţare, Porr, fie prezent, fie chemat imediat, fiind de ajuns în toate împrejurările cunoscute. El nu intervine decât la începutul Lokasennei* şi în chip foarte paşnic, la porunca lui Odinn, pentru a-l introduce pe Loki în sala ospăţului. În realitate, el este rezervat celei mai mari primejdii pentru zei şi pentru lume, bătăliei eshatologice, însă în ea, cum s-a văzut, joacă rolul capital: lupul Fenrir înaintează cu fălcile căscate de la pământ la cer – 'le-ai căsca şi mai mult dacă ar fi loc', spune textul36; l-a înghiţit deja pe 6dinn, când apare Vidarr şi dislocă botul monstrului printr-o tehnică remarcabilă: graţie unei încălţări pregătite în cursul secolelor de către oamenii prevăzători, el 'păşeşte cu un picior în falca de jos a lupului' (stigt oclrum foeti i nedra kjapt iilfins) t „Ceea ce urmează este împrumutat din articolul meu, X, e dieu scandinave Victarr, Revui de l histoire des religions, CCXVIII, 1965, p. 1 – 13; acolo se vor găsi în note mai multe precizăr Şi discuţii pe care nu le pot reproduce în întregime.

36 Edda Snorra Sturlusonar, ed. F. Jonsson, 1931, p. 33 (Gylfaginning, 16).

* Lokasenna este poemul eddic închinat luptei dintre zei şi Loki cu monştrii săi, ducând li sfârşitul şi înnoirea lumii.

38 Ibid., p. 72-73 (Gylfaginning, 37-38).

Se vede, acolo un sprijin de neclintit; apoi, cu o mână, apucă falca i o smulge. Datorită acestei isprăvi, lumea pustiită de foc şi de apă cel puţin, înghiţita: ea va renaşte din ruinele ei; iar în reînnoire, a fi alături de zeii cei tineri, moştenitori ai zeilor morţi. Datina, sem- „ Snorri, de a păstra cu grijă, pentru a-l încălţa pe Vidarr, bucăţelele tăiate de la încălţămintea bărbaţilor, garantează că isprava' finală nu renţie de literat, ci o reprezentare populară. Iată deci, fişa' structurată i zeu, aşa cum rezultă din dosarul său: iste vorba desigur de un zeu foarte puternic, de nivelul lui Porr, dar marii crize.

N această criză, rolul său va fi acela de a interveni în punctul extrem trului cosmic, după ce toţi zeii care trebuie să piară, chiar şi cei mai i în afară de unul ('zeul-cadru' Heimdallr), vor fi murit deja, însă le nimicire, tocmai la timp spre a evita această nimicire şi prin urmare i asigura condiţia primă a renaşterii.

Pentru această operă de salvare, el va recurge la un procedeu prevăzut îauna, pregătit în mod conştient, dat fiind că, din generaţie în generaâenii îi alcătuiesc, îi 'âmbină' încălţămintea de care va avea nevoie: le învins un monstru care îşi deschide cele două fălci pe toată măsura ă a spaţiului, de la cel mai de jos la cel mai de sus ce se poate închipui, i o rămăşiţă (gapa myndi hann meira, ef rum vaeri til), procedeul constă temeinic sprijin pe 'cel mai de jos' – pe falca de pe pământ a mons- – cu o călcătură (stigr) a piciorului încălţat cu vestita încălţăminte şi ige cu o mână pe 'cel mai de sus', falca cea din cer a fiarei: cu alte, constă în a opune acestei totalităţi verticale a spaţiului, ocupată de tonstru, o totalitate egală, dar cu o energie mai mare, asigurată de către însuşi asigurat de încălţăminte.

Acest procedeu presupune, la zeul care îl foloseşte, putinţa de a-şi: rupul la nesfârşit, căci, în stare normală, aşa cum apare în Lokasenna, un zeu ca toţi ceilalţi, care intră şi iese prin aceleaşi uşi ca şi ei. I eshatologie, el poate ceea ce însuşi Odinn n-a putut: să se lungească ită înălţimea disponibilă a lumii şi să domine astfel, în loc să se lase t de el, monstrul care dispune de această înălţime.

Ică, astfel, apare vădit raportul dintre zeu şi spaţiul vertical, raportul spaţiul orizontal nu este mai puţin lămurit: acţiunea sa este îngăduită sul miraculos pe care-l face, în' falca inferioară a monstrului şi pe face cu o 'âncălţăminte', adică folosind unealta obişnuită a 'umblătoân filosofia implicită pe care o exprimă mitologia scandinavă, Vidarr ci o valoare şi o funcţie spaţială37, paralele cu valoarea şi cu funcţia tem- 88 care au fost recunoscute pentru Heimdallr, zeul care piere ultimul în rok, aşa cum se născuse primul în zorii timpurilor, i ărdaga32. Stfel definit, zeul scandinav are un omolog indian.

Um să nu te gândeşti, în faţa acestui bilanţ, la zeul salvator pe care igia postvedică îl face să intervină în fiecare criză, în fiecare reînnoire îi: Vişnu? Una din aceste crize, în care se vede lesne prototipul celornu este vorba, bineînţeles, de un spaţiu abstract, ci de decupări, de poziţii în spaţiu.

Neexcluzând (la fel ca în cazul lui Ianus la Roma) o valoare spaţială, alta decât cele care esează pe Vfilarr: Heimdallr se naşte, acţionează la capătul, în pragul lumii, vezi, mai sus, – 132 şi Dieux des Indo-Europe'ens, 1952, p. 204-205. 1 Asupra tăcerii lui Vidarr, asupra rolului său în Lokasenna, vezi Le dieu scandinave Vidarr, lalte, pentru că ea este deja menţionată în Brahmana, este aici deosebit de importantă40.

Asura Bali, fiul lui Virocana, povesteşte Rămăyana (I, 31, 2-20), i-a învins pe zei şi în primul rând pe regele lor Indra şi a cucerit cele trei lumi – pământul, văzduhul şi cerul. Zeii sunt într-o cumplită cumpănă; mai rău încă: sunt decăzuţi, înlăturaţi. Ştiind că Bali, în exercitarea funcţiilor sale de suveran al celor trei lumi, este tocmai pe cale să celebreze un sacrificiu şi că prin urmare nu poate respinge o cerere, ei îi spun lui Vişnu: Ia chipul unui pitic şi cere-i trei paşi' – adică mărimea spaţiului pe care-l vei putea străbate în trei paşi. Bali nici nu se gândeşte să refuze: se află într-o toană de dărnicie şi de ce s-ar teme el de cei trei paşi ai unui pitic? Îngăduie deci cei trei paşi.

Obţinând trei paşi (trân kramăn), Vişnu, zeul cu trei paşi (trivikramah), luă o formă miraculoasă şi, cu trei paşi (tribhih kramaih), puse stăpânire pe lumi. Cu un pas el ocupă pământul întreg, cu al doilea văzduhul etern, cu al treilea cerul.

Atunci el îi fixează lui Bali un sălaş în infern, fiătăla şi redă stăpmirea celor trei lumi lui Indra.

Aceasta este schema, foarte constantă, a povestirii. O variantă, de pildă, în Bhăgavatapurăna, VIII 15-23, agravează cazul lui Bali şi îl face aproape simpatic (de altfel, Vişnu îl iartă în cele din urmă): zeul ocupă cu primul său pas pământul, cu al doilea cerul, umplând intervalul, văzduhul, cu trupul său; nu rămâne deci loc pentru al treilea pas şi Bali, neputându-şi ţine făgăduiala, devine sperjur.

Cea mai veche variantă atestată (Satapathabrăhmana, I, 2, 5, 1 – 10) are acelaşi sens, dar este puţin diferită. Ea nu este probabil mai arhaică şi dovedeşte numai că această 'funcţiune' a lui Vişnu era de pe atunci un lucru bine cunoscut şi susceptibil de expresii diverse: acelor Asura care sunt pe cale să-şi însuşească întreg pământul, zeii le cer 'atât cât Vişnu culcat poate acoperi din el' – şi (pentru că el este Sacrificiul personificat, comentează Brahmana) el acoperă totul.

În forma obişnuită a istorisirii, funcţia lui Vişnu este aceea de a ocupa totalitatea verticală a spaţiului, de a o reocupa în folosul zeilor de la un demon care pare că a cucerit-o definitiv; şi aceasta prin paşi, trei paşi, făcuţi de jos în sus. Sub deosebirile dintre istorisiri (şiretenie în India, luptă în Scandinavia; trei paşi în India, un pas în Scandinavia etc.)41, apare indentitatea funcţiunii lui Vişnu şi a lui Vfdarr: şi unul şi altul intervin în acelaşi moment, cu ocazia unei crize cosmice, când trebuie reinstalaţi zeii, restabilită o lume bună după o victorie efemeră a puterilor răului; şi unul şi altul iau în piept aceeaşi materie, spaţiul, totalitatea verticală a spaţiului; şi unul şi celălalt operează cu

40 Gaya Charan Tripathi, Der Ursprung und die Entwickelung der Vămanalegende în der indischen Literatur.

41 Ceea ce le este comun ambilor zei este funcţiunea lor şi, în îndeplinirea acestei funcţiuni, importanţa atât a dilatării cât şi a paşilor, acestea fiind fireşti, dat fiind că este vorba de zei spaţiali. Insă scenele în care se exprimă această funcţiune şi se utilizează aceste mijloace sunt cu totul diferite şi de asemenea primejdiile pe care le întâmpină lumea în cele două cazuri: 1. Scandinavia: monstrul cu botul căscat (tip larg răspândit, de ex., în India Bhăgavatapurăna, X, 12, 16-17; 28, 30-31; X, 27, 4.) înfruntat de un zeu care îi pune botniţă sau pătrunde în el şi îl omoară din interior; 2. India: posesorul şi uzurpatorul de spaţiu despuiat prin cererea a trei paşi, ceea ce este un caz particular al temei 'cererilor viclene de teren' – din care pielea de bou a Didonei este un altul (esenţialul bibliografiei este în Stith Thompson, Motif-Index of Folk-Literature, sub K 185, 1 – H, Deceptive Land Purchase', cf. ale mele Documents anatoliens sur Ies langues et Ies traditions du Caucase, II, 1962, p. 72-80, cu nota finală a lui Pertev N. Boratav); recent, Alwyn şi Brinley Rees, Celtic Heritage, 1961, p. 66-67, au făcut o apropiere cu cele trei sărituri ale irlandezului Tairchell, viitorul sfânt Moling (şiretenia celor trei sărituri solicitate şi acordate serveşte aici la asigurarea unei fugi, nu la dobândirea unui teren sau a unui spaţiu).

Iiloace, puterea lor de dilatare nemărginită pe de o parte şi pe de jor _ cei trei paşi ai lui Vişnu fiind de ajuns pentru tot, pasul lui ăduind restul.

În imnuri nu există eshatologie, acest rol al lui Vişnu nu este menele42. Dar aici este locul de a aminti o observaţie făcută deseori': imnurilor nu este cea a unei întregi epoci, ci, la vremea „redactării unui mediu; ele nu dau mărturie despre ceea ce se ştia şi se păstra rcuri.

Ce spun imnurile nu este, de altfel, mai puţin preţios pentru confrunvidarr cu Vişnu. Am citat mai sus semnalmentul pe care Abel Beri dat despre Vişnu rgvedic. Legenda sa, spunea el, se poate rezuma; răsături esenţiale: 'Vişnu a străbătut universul în trei paşi; Vişnu; ul fidel al lui Indra'. Iar Hermann Oldenberg a interpretat bine pravă şi această alianţă43. Vişnu, spune el, este măsurătorul spaţiului, cesibile, disponibile diversele lui părţi; de unde rezultă o afinitate cu itor şi cuceritor: Vişnu este cel care îl introduce pe Indra în partea înde acţiunea sa este necesară. Desprins de eshatologie, acest rol pare

1 tot cazul subordonat, când îl comparăm cu cel al lui Vişnu clasic.

2 imaginăm ce ar fi Vidarr într-o formă de mitologie scandinavă care să vorbească despre Ragnarok: am şti doar că el este, cel mai tare

: r', că el reprezintă o mare speranţă pentru zei în primejdiile lor, că Li pregătesc din generaţie în generaţie o încălţăminte pentru un anueoarte însemnat: însă, practic, el n-ar interveni mai deloc, toate dueuriaşii, aceşti demoni nordici, fiind fapta lui Porr. În Rgveda, unde te la mare cinste, aceasta este situaţia, cu rezerva că Vişnu, aliatul Lucios, îl ajută prin paşii săi, care sunt ca şi prefigurarea – sau vestitor pe care îi săvârşeşte singur în epopee sau în Purăna, cu ocazia; e tot atât de grave pentru deva, pentru Indra însuşi, pe cât este Ragpentru A si.

O compensare a acestei sărăciri, cei trei paşi ai lui Vişnu primesc în interpretări şi aplicări mai variate decât în epopee. Uneori ei sunt rizontal, pe pământ şi atunci beneficiarul lor este Mânu, căruia îi asipânirea pământului astfel măsurat (VI, 49, 13; VII, 100, 4; cf. I, 155, 100, 3); alteori ei sunt verticali, cu două variante, străbătând fie pămâniuhul şi cerul (VI, 69, 5), fie pământul, cerul şi o lume de apoi mistecerului (I, 155, 5, cu comentariul lui Bergaigne, La Religion vedique, 14_415)44. Beneficiarul este cel mai adesea Indra. În două imnuri care

3tuşi RV, I, 155, 6, pare să conţină o aluzie la Visnu pitic, X,. Renou, Ltudes vâdiques et es, XV, 1966, p. 38.

Ie Religion des Veda*. 1917, p. 230 – 231; traducere a primei ediţii, Victor Henri, La reli- 'eda, 1903, p. 192-193. V. F. B. J. Kuiper, 'The three strides of Vişnu', Indological Studies TNorman Brown, 1962, p. 137-151.

Ceasta formulă este evident în raport cu varianta din Bhăgavata Purăna, citată mai sus, care Vişnu termină de străbătut lumea vizibilă numai din doi paşi şi îşi înfundă adversarul ră cu al treilea. Cf. ceea ce se spune despre Trupul pe care-l dislocă Vi3arr; el deschide la cer la pământ şi l-ar deschide şi mai mult, dacă ar mai fi loc', ef rum vaeri til, vezi, p. 164.

Privesc lupta sa contra lui Vrtra se găseşte, cum am văzut, aceeaşi chemare, pe cât se vede cu caracter de formulă şi foarte greu de tradus, adresată aliatului său făcător de spaţiu (IV, 18, 11; VIII, 89, 12): sakhe visno vitardm vi kramasva! 'Prietene Vişnu, desfăşoară-ţi mai departe paşii!'. (sau, cum se traduce în mod curent, fă marii tăi paşi!').

Însă în altă parte beneficiarii sunt oamenii, după moarte (I, 154, 5; cf. 6; I, 22, 20; cf X, 15, 3). Şi, dacă se ia seama la ritualuri – păstrate din fericire în cărţile din India, pe când în Scandinavia ele nu au supravieţuit creştină-l rii – paşii lui Vişnu servesc la multe alte lucruri: funcţiunea zeului este să dea celor pe care îi favorizează spaţiul de care au nevoie acţiunea, ambiţia şi viaţa lor şi, la urma urmei, în mod mistic, să le permită să ocupe totul. I, a consacrarea sa, regele face 'cei trei paşi ai lui Vişnu' (ăat. Br., V, 4, 2, 6 etc); oficiantul îi face în mai multe împrejurări, anume la instalarea altarului focului (ibid., VI, 6, 4, 1; 7, 2, 10-16; 7, 4, 1-8 etc); 'Fă marii tăi paşi, Vişnu, fă un loc larg pentru locuinţa noastră!', se cere la sfârşitul lui agniştoma* [ibid., IV, 5, 1, 16); la sacrificiile lunare, asociat lui Agni, Vişnu primeşte această rugăminte elocventă: 'O, Agni şi Vişnu. Faceţi un loc şi pentru mine, voi care faceţi locuri!' (Ăpastambasrautasutra, II, 13, 7-8). Utilizarea acestei competenţe a zeului merge foarte departe: într-un imn care cere o bună zămislire şi o naştere bună (RV, X, 184), sunt invocaţi mulţi zei, fiecare pentru o operaţie specială: Tvaşţar, lucrătorul zeilor, ca să 'pieptene' formele; Prajăpati, stăpânul creaturilor, ca să îndrepte şuvoiul de sămânţă spre locul cel bun; Dhătar, Creatorul, ca să aşeze embrionul la locul său etc.; însă Vişnu este invocat mai întâi ca să pregătească matricea (str. 1, Vişnur yânim kalpayatu): în acest caz special este vorba tot de acelaşi lucru şi anume de a da celor interesaţi locul acţiunii lor.