Georges Dumezil

: geau numai dintre patricieni. Ceilalţi doisprezece colegi ai lor, minores, slujeau divinităţi inferior, caflora, Pomonaşi Volturnus, dar, toate, indigene. Şi acest lucru şi formele arhaice lului, atestă vechimea instituţiei flamurilor.

A religion romaine archaique, avec un appendice sur la religion des Etrusques, 196S, ed. A Acestei ipostaze a lui Iuppiter i se închinau spolia opima, 'magnificele trofee', luate de o e romană căpeteniei duşmanilor, ucise. Numele se pare că trebuie legat nu de feretrum, care erau purtate, în cortegiile triumfale sau funerare, obiecte, chipuri şi chiar oameni, re, alovi', a jertfi', cu valoarea lui religios-juridică din sintagma foedus ferire, a încheia t' consfinţit printr-un sacrificiu.

' 'Cel care ţine pe loc'.

'mitologie umană' care atribuie oamenilor aventuri asemănătoare, ba chiar coincide uneori, celor pe care Rgveda sau Edda le atribuie zeilor?

Luminată şi orientată astfel, interpretarea legendelor legate de originile Romei a progresat repede. Mai întâi, interpretarea legendelor despre cei patru regi preetrusci, Romulus, Numa, Tullus Hostilius şi Ancus Marcius.

4. ÎNCEPUTURILE ISTORIEI ROMANE.

Abia în cursul secolului al patrulea şi până la începutul celui de-al treilea, când devenise cea mai mare putere din Italia, s-a gândit Roma să-şi construiască un trecut oficial. Roma, sau mai degrabă intelectualii romani. Opinia publică, anonimă, lipsită de scop, care uneori prelungeşte timp de câteva generaţii ecoul unor evenimente importante, n-a contribuit prea mult la această construcţie. Specialiştii au fost cei care, constatând o necesitate, s-au angajat să-i dea un răspuns.

Dar, în această etapă a carierei Romei, intelectualii ei nu mai erau liberi. Tipul de cinstire pe care voiau să o aducă oraşului lor se impunea. Era vorba doar despre legitimarea marii parvenite prin procurarea actelor pe care le pretindea, de la Herodot încoace, orice societate aleasă din Mediterana orientală. Nu mituri fabuloase, nici măcar poveşti epice risipite ici-colo, ci o 'istorie a originilor', o povestire cursivă şi plauzibilă de felul celor pe care şi noi, credincioşi vechilor modele greceşti, le vom numi 'istorice'.

La cererea Romei, sau pur şi simplu fermecaţi de importanţa deja considerabilă a aventurii romane, s-au asociat şi câţiva greci la această legitimare: la începutul Vieţii lui Romulus, în legătură cu naşterea eroului, Plutarh notează opinii divergente purtând, toate, numele unor compatrioţi ai săi. De vreme ce, cu preţul câtorva şiretlicuri, se putea considera că marele oraş italic este, mai mult sau mai puţin, o colonie grecească niţel aberantă, nu era firesc ca erudiţii din marea Egee sau din Grecia Mare, beneficiari ai unui progres mai rapid al 'Civilizaţiei', să dăruiască un trecut frumos acestor tineri veri, ale căror mâini erau ocupate cu făurirea unui frumos viitor? Apoi, elevi sârguincioşi şi fără îndoială colaboratori ai acestor dascăli, romanii înşişi au reluat lucrul pe cont propriu şi au dat naştere astfel 'introducerii la analistică', istoriei originilor.

Aşadar nu încape îndoială că încă de la primele lor redactări aceste povestiri au căpătat aparenţa savantă, cu pretenţii critice chiar, pe care o cunoaştem. Lungimea domniilor este notată cu grijă, evenimentele importante sunt datate, totul este localizat cu precizie. Un efort constant îndepărtează evenimentele de miraculos şi le apropie de verosimil. Este de notat mai ales că, exceptând, cu oarecare jenă de altfel, naşterea lui Romulus, fiu al lui Marte, zeii nu intervin decât în felul permis lor în vremurile istorice ale Romei: prin semne, prin protecţii sau mânii identificabile cu ajutorul efectelor lor, dar aproape fără minuni, aproape fără teofanii*.

Lucrarea s-a făcut, sau cel puţin s-a revizuit, de mai multe ori, în variante probabil destul de diferite, dar din care au rămas prea puţine urme. Căci altă caracteristică a acestei literaturi, aşa cum o cunoaştem, este unitatea ei. Pe yremea aceea, nici o universitate nu autentifica, nici o academie nu consacra istoria; totuşi, foarte de timpuriu s-a detaşat o vulgata care a izgonit în fişierele erudiţilor variantele fără noroc şi care, adoptată de toată lumea, preluată curând de poeţi, a devenit populară. Aşa încât cariera acestei producţii istorice

* Apariţii ale zeilor.

Le două ori paradoxală: ea este o operă savantă, artificială, care s-a îrirăat abia mai târziu în conştiinţa naţională, devenind parte integrantă şi ală, a mândriei oricărui roman; pe de altă parte, la Roma, epopeea nu a dat istoria, iar istoria, aici, nu este epopee controlată şi sărăcită; dimpo^- autorii – târzii – de epopee şi în primul rând Ennius, n-au avut altă ie decât să adauge ritm şi formule nobile textelor în proză preexistente.

5. CEI PATRU REGI PREETRUSCI; TABLOU STRUCTURAT

^ucrarea aceasta, cu aspect ştiinţific după canoanele epocii, s-a alcătuit aza unei, sau a mai multor, materii prime. Care sunt acestea? Aici opidiferă. Dar există un fapt care domină totul, un fapt care restrânge drep-: exegezei şi pe care îl putem cu toţii observa dacă citim neîntrerupt pe: Livius şi pe Dionis: istoria oficială a primelor timpuri ale Romei, istoria slor patru domnii, de la Romulus la ultimul rege preetrusc, este o lungă ste unitară, coerentă, structurată, din care nu s-ar putea suprima sau ta altfel nici o parte fără ca operaţia să altereze echilibrul şi intenţia gului. Căci această istorie este intenţională: ea are pretenţia că relatează Lmente care, desigur, s-au petrecut cândva, dar dintre care fiecare, atunci,: el moment din şirul timpului, a avut un rol, un sens şi anume un sens nu. Poate fi înţeles decât raportat la sensul celorlalte. Într-un cuvânt, încerile Romei, conform vulgatei, constituie o succesiune organizată de eveni-; e semnificative; astfel spus, o istorie construită.

Romanii epocilor strălucite, Cicero în cartea a Ii-a din De republica, Titus îs în înfăţişarea domniilor şi, de asemenea, în secolul următor, inteligentul is au avut cu toţii această adâncă impresie şi au exprimat-o în chip fericit11, ru cel dintâi (ÎI, 21), istoria regilor, până la treapta ei antepenultimă, se ieşte ca achiziţia succesivă a 'unor lucruri bune şi utile', fiecare dintre tind binefacerea caracteristică unuia dintre regi: perspicuum est enim, spune ersonaj al lui Cicero, Caelius, quanta în singulos reges rerum bonarum et uiifiat accessio [Este evidentă sporirea, cu fiecare rege, a lucrurilor bune ile]. Florus, în Breviarul său, nu vrea şi nu poate să spună decât esenţiadar o face cu mare precizie (I, 1-7). După Romulus semizeul, primus °-t Urbis et imperii conditor [cel dintâi întemeietor al Oraşului şi al puterii me], care stabileşte constituţia politică, statum reipublicae imposuit [a dat ilui o formă de organizare], (şi anume iuventus divisa per tribus şi consilium 'Micae penes senes [tineretul împărţit în triburi şi dreptul de hotărâre în în mâna bătrânilor]), urmează Numa, care sacra et caerimonias omnemque ţm deorum immortalium docuit [a instituit cultul, ritualurile şi toate formele mstire a zeilor nemuritori] şi educă poporul astfel încât să trăiască religione tstitia [în cucernicie şi dreptate]; acestuia îi urmează Tullus, care omnem tarem disciplinam artemque bellandi condidit [a instituit întreaga ştiinţă tară şi meşteşugul războiului]; în sfârşit, apare Ancus, care deschide Romei, ajutorul podului peste Tibru şi a portului de la Ostia, viitorul ei destin ercial ut totius mundi opes et commeatus Mo veluti maritimo Urbis hospitio berentur [ca averile şi proviziile din toată lumea să fie primite în acest punem, han maritim al Oraşului]. Şi când, mai departe, după ce a încheia „Cicero, totuşi, a modificat în mai multe locuri tradiţia (Romulus şi Tullus, curăţiţi' în lite privinţe) din motive care au fost studiate în, I, es archanges de Zoroastre et Ies roisromains iceron, retouches homologues î deux traditions paralleles', Journal de Psychologie, 1950, pistoria regalităţii, se opreşte şi priveşte mapoi ia acest trecut îndepărtat, plorus admiră acea industria fatorum [iscusinţă a sorţii] care a făcut să se cea dă regi cu talente atât de diferite, potrivite de fiecare dată cu folosul, bine snndit, al momentului, ut reipublicae ratio et utilitas postulabat [după cum rereau interesul şi folosul ţării]. Şi, m strălucitoarea 'anacephalaeosis' [recaitulare] a Brevi'arului său (ibid., 8), exclamă: Nam quid Romulo ardentius? Opus fuit ut invaderet regnum! Quid Numa religiosius? Ita res poposcit, ut ferox populus dcorum metu mitigaretur! Quid iile militiae artifex Tullus? Bellatoribus viris quam necessarius, ut acueret ratione virtuteml Quid aedificator Ancus} ut TJrbem colonia extenderet, ponte iungeret, muro tueretur! [A existat oare înflăcărare mai mare decât cea a lui Romulus? De un asemenea om era nevoie, i „să' se facă stăpân pe domnie! A fost oare cucernicie mai adâncă decât cea ' luj Numa? Aşa cerea momentul, pentru ca poporul, violent, să fie îmblânzit prin teama de zei. Da ce a slujit vestitul meşter în arta luptelor, Tullus? Ce bine le-a priit războinicilor, ca să le ascută curajul prin ştiinţa armelor! Dar Ancus, constructorul? Ca să sporească Oraşul cu o colonie, să-l lege printr-un pod, să-l apere cu un zid!] în fapt, munca de creaţie necesară s-a încheiat cu aceşti patru regi. Regii etrusci vor mai aduce şi ei servicii, dar unele de care Roma' s-ar fi putut lipsi: instituirea însemnelor regale (Tarquinius Priscus), cea a censului (Servius) şi, ca reacţie la unele reprobabile excese, a dorului de libertate (Tarquinius Superbus).

Aceste fraze nu fac decât să pună în valoare liniile directoare ale unui loc comun pe care l-au tratat şi istoricii şi poeţii: atât descrierea, adesea diferenţiată, a caracterelor în cartea întâi a istoriei lui Titus Divius, cât şi prezentarea viitorilor eroi făcută de Anchises în cartea a şasea a Eneidei se sprijină deopotrivă pe simţământul că Romulus, Numa, Tullus şi Ancus au fost agenţii şi instrumentele unei creaţii progresive care s-a dovedit, după ei, completă, fiecare răspuuzând, la timpul său, unei necesităţi a Romei; că aceste patru necesităţi formează un ansamblu coerent; în fine, că ele nu puteau fi satisfăcute decât în această ordine: întemeierea, cu sprijin supranatural; cultul şi legile; puterea şi ştiinţa războiului; expansiunea demografică şi economică.

Iată, de pildă, cum îl consolează umbra lui Anhise pe Aeneas de nenorocirile pe care acesta le trăieşte, prevestindu-i măreţia făgăduită urmaşilor săi15: Romulus (779-783): 'Cum îl slăveşte chiar tatăl din cer cu cereasca-i mărire.

Vezi-i tu coiful voinic cu creastă-ndoită, pe creştet?

Roma-nflori-va spre cer, copile, sub paza lui Romul, Doamnă pe-o mie de ţări şi rivală-n puteri cu Olympul.

Şapte coline va-ncinge cu ziduri unita cetate'. (trad. G. Coşbuc*) Numa (808-811): Cine-i acel, mai departe, cu verde măslin pe-a lui frunte. Sfintele daruri purtând? Cunosc păru-i şi barba cea albă; Rege roman este el şi va da temelia cetăţii Prin legiuiri'. (D. M.) „Rezum aici Tarpeia, 1947, p. 162-169. Exist Pasaiele vergiliene din acest volum vor fi date în aceea traducere dintre cele trei, în versuri, 19-611 la U°- ^G* Co? Tuc' reeditată în revizia Stellei Petecel în 1980, hexametri; D. Murăraşu, în ' 5ametri; TNaum, 1979, primele şase cărţi, endecasilabi) care se dovedeşte, pentru pasajul indi – „*! °ea mai 1'mpe'^e' m3i adecvată originalului şi mai elegantă. Pentru distingere, se vor Puţuf'fi Paranteze iniţialele traducătorului: G. C., respectiv, D. M. şi T. N. Fragmentele de mai

1 de un vers le-am tradus noi înşine (Gabriela Creţia) şi nu le-am marcat cu iniţiale.

Fllus (812-813): Veni-va, pe urma lui, Tullus Care va rupe a patriei pace, la lupte-mobldi-va Pe liniştiţii bărbaţi şi oştirile nemaideprinse Să biruiască'. (D. M.) f~ l sfârşit, Ancus, dar caracterizat, împotriva vulgatei, printr-o singură îră: 'prieten al mulţimii' (816-817), trăsătură conformă de altfel spif uncţiunii a treia18: 'ândată după dânsul vine Ancus Trufaşul, care de pe-acuma prea mult Se bucură de-aplauzele plebei'. (T. N.) u se poate concepe existenţa unei istorii autentice, chiar deformată, în s acestei scheme în patru părţi. Cum să ne închipuim, de exemplu, că îi şi-au schimbat cu totul firea în două rânduri, o dată după moartea) mulus şi a doua oară după moartea lui Numa, devenind din lupi miei, refăcându-se din nou în fiinţe sălbatice ca să ofere materie primă pentru râs disciplina? Cum ar fi putut numai prestigiul unui Numa, în Latium-ul lui al VlII-lea, după violenţele atribuite lui Romulus, să facă să amuţească evărat resentimentele îndreptăţite ale vecinilor, să împiedice revanşele lor S? Sub Tullus, cum ar fi putut tânăra Romă să distrugă puterea Albei? Ar fi fost ea în stare, încă din timpul celei de a patra domnii, să atragă ă-şi, prin Ostia, toate bogăţiile lumii? Etc.

Dimpotrivă, schema aceasta, cadrul cu patru locuri, e cea care şi-a deterI propriul conţinut. Ca să se ilustreze, ca să se încadreze chiar, fiecare t cele patru tipuri regale pe care ea le prevedea a atras şi adunat commente şi acte, desigur omogene prin destinţia şi semnificaţia lor, culese iin cele mai diferite izvoare ale imaginaţiei: evenimente posterioare prefie în chip anarconic (de pildă, câteva dintre acţiunile lui Ancus Martius), ţii gentilice, folclor latin, copii modificate de legende greceşti. Citite astfel, ipate din mâna istoricilor (cei mai cuminţi dintre ei au încetat, de altfel, le revendice), aceste texte compozite, dar orientate, câştigă un interes t pentru spiritele interesate de gândirea romanilor, de marile concepţii care ajutat să străbată grelele secole ale creşterii lor. Căci, privit în ansamblu,

; cadru cu patru locuri desenează o filosofie politico-religioasă foarte pre-

1. Un rege semizeu, înflăcărat şi cam primejdios, apoi antiteza lui, regele e uman şi înţelept, întemeiază succesiv oraşul, cel dintâi auspiciis [prin icii] şi cu război, celălalt, om al legii, legibus et sacris [prin legi şi rituaşi cu pace; ambii sunt credincioşi şi au relaţii bune cu zeii, dar în condiţii

: e diferite; 2. Apoi, oraşul odată creat de aceşti doi protejaţi ai lui Iup- ', apare un rege nu numai războinic, ci şi tehnician al războiului, care aduce iei serviciul dotării ei cu o armata şi cu o artă militară perfecţionată; i sfârşit, se iveşte un rege care se îngrijeşte de comerţ, de bunăstare, de trucţiile şi de binele poporului, al mulţimii de populares [oameni din popor].

Clar că avem de-a face aici, distribuită în timp şi exprimată sub forma ţiei umane progresive, cu schema care, din primele timpuri indo-europene, ujit gânditorilor la analizarea armonioasă a realităţii, atât cosmice cât şi

16 Vezi cel de-al treilea eseu din Tarpeia, Iactantior Ancus'; am schiţat acolo mai multe caţii posibile ale lui iactantior. Pierre Grimal a propus alta: Te livre VI de 1'Eneide et son ilite en 23 avânt Jesus-Christ', Revue des etudes anciennes, I/VI, 1954, p. 47.

Mitice şi sociale şi psihologice; schema pe care multe alte popoare ale familiei au utilizat-o, cum am arătat, ca ordine cronologică în expunerea 'originilor' lor.

Aşadar, cele patru domnii trebuie analizate ca expresii, necesare fiecare la nivelul său, ale acestor elemente de ideologie tripartită (în care primul termen este dublat) şi nu ca urme de istorie autentică încărcate de fantezii inexplicabile. Această analiză dă rezultatele aşteptate.

6. ROMXJLUS ŞI NUMA.

Romulus şi Numa se opun unul altuia ca două aspecte complementare, pozitive amândouă, ale regalităţii şi asta prin toate trăsăturile care îi caracterizează, atât cele exterioare cât şi cele mai profunde, în aşa măsură încât, pornind de la una dintre cele două Vieţi, Plutarh ar fi putut-o plăsmui pe cea de a doua; şi se opun aproximativ la fel ca cei doi zei supremi ai Indiei vedice, Varuna şi Mitra17. Redau aici încă o dată tabloul principalelor opoziţii, stabilit încă' din 1940 (Mitra-Varuna, p. 29-32; ed. A 2-a, 1948, p. 58- -65)18.

Romulus s-a făcut singur rege; el şi fratele lui au plecat din Alba fiindcă nu puteau accepta să nu domnească acolo (Plutarh, Romulus, 9, 1) şi fiindcă exista în ei acel avitum malum şi anume regni cupido, 'setea de putere, boală ereditară' (Titus Livius, I, 6, 4); Romulus măsluieşte semnele augurale în dauna lui Remus, apoi îl ucide sau pune să-l ucidă, ca să rămână el singur stăpân (Plut., R., 9, 9-10, 1 – 2).

— Numa a primit domnia cu aversiune, cu regretul de a-şi pierde tihna, numai pentru, a sluji' şi la solicitările repetate ale romanilor care, fără excepţie, îi venerau înţelepciunea (Plut., Numa, 5 – 6).

Romulus reprezintă tipul însuşi al unui iuvenis [tinăr], al unui iunior; într-adevăr, cariera lui aventuroasă începe chiar de la naştere; împreună cu tinerii (iuvenes) săi tovarăşi, denumiţi Celeres [Cei iuţi] (Plut., R., 26, 3), aflaţi mereu în preajma lui şi în timp de pace şi în timp de război (Titus Livius, I, 15, 8), el domneşte astfel încât îşi atrage duşmănia senatorilor (patres, senatores, Plut., R., 26-27); dispare brusc, în urma unei minuni sau a unui asasinat, 'ân plină putere' şi îndată după dispariţie îi apare unuia dintre prietenii săi 'mai înalt, mai frumos decât fusese vreodată' (28-29).

— Numa are deja patruzeci de ani, iar viaţa pe care a dus-o a fost o lungă sihăstrie până în momentulcând i se oferă regnum [domnia] (Plut., N., 5, 1) în urma desemnării lui de către senatori (ibid., 3, 3) la capătul unui interregnum al lor (ibid., 2, 7-8); primul său act este desfiinţarea organizaţiei Celor Iuţi, iar cel de-al doilea, organizarea întreitului flamonium [demnitatea de flamen] (ibid., 7, 6), sau mai degrabă înfiinţarea lui (Titus Livius, I. 20, 1 – 2); trăieşte extrem de mult, până după optzeci de ani şi moare, încet, de bătrâneţe, de o 'zăcere' (ibid., 21, 4); legenda îl va numi 'regele cărunt' (Vergiliu, Eneida, VI, 809); la wmormântare, patul funerar îi este purtat pe umeri de senatori (Plut., JV., 22, 1); va rămâne mereu un model de gravitas [seriozitate] (Claudian, In Ruf. I, 144: sit licet iile Numa gravior [fie acela mai serios chiar decât Numa.]).

Întreaga activitate a lui Romulus este războinică; el le dă romanilor un sfat postum: rem mihtarem colant [să se îndeletnicească cu războiul] (Titus Livius, I, 16, 7).

— Numa îşi asumă sarcina de a-i dezvăţa pe romani de război (Plut., N., 8, 1 – 3); niciodată în timpul domniei sale nu se încalcă pacea (ibid., 20, 3); locuitorilor Pidenei*, care îi jefuiau pământurile, le oferă o Megere favorabilă şi instituire cu acest prilej, după o variantă a legendei, colegiul preoţilor jehales care să asigure respectarea formelor care împiedică sau îngrădesc violenţa (Dionis din Halicarnas, II, 72; cf. Piut. (W., 12, 4-6).

E t Rorriulus îşi omoară fratele, sau pune să fie omorât; în momentul morţii colegului său Tatius, ite cel puţin suspectat (Plut., R., 23, 7-8); primeşte şi ocroteşte, în 'locul de refugiu' pe care

^a constitui Roma, pe toţi fugarii, fără deosebire: ucigaşi, rău-platnici, sclavi răzvrătiţi (ibid., Vezi, ruai sus, p. 102-104. Desigur există o anumită divergenţă în tratarea principiilor mune îa India şi la Roma. De pildă, Varuna e reprezentat bătrân, pe când Romulus este un M'M°Mtinăr) tipic^ *-*

8 Reluat în L'heritage indo-europeen ă Rome, 1948, p. 147-152. Oraş sabin de pe Tibru.

— Mit şi epopee une la cale răpirea sabinelor (ibid., 14); violenţa lui provoacă duşmănia tot atât de vicsenatorilor, care, poate, îl şi căsăpesc (ibid., 27, 10).

— Numa nu are nici o pasiune, ar pe cele preţuite de barbari, violenţa şi ambiţia (Plut., N., 3, 6); şovăie să accepte dotn-; ru că nu vrea să se expună bănuielii de a-l fi ucis pe Romulus, aşa cum acesta a fost le uciderea colegului său (ibid., 5, 4); înţelepciunea lui e molipsitoare: cât domneşte el, ă nici răscoale, nici comploturi, iar viaţa se desfăşoară fără dezordine şi corupţie (ibid., preocuparea lui majoră o constituie dreptatea: motivul pentru care încearcă să-i îndepărromani de război este acela că războiul dă naştere nedreptăţii (Plut., Paralela între Li. Sluma, 2, 2).

Mulus umblă cu înşelăciuni în religie (Plut., R., 9, 9), inventând un zeu Consus numai transforme sărbătoarea într-o capcană (ibid., 14, 5-11).

— Întreaga viaţă a lui Numa eiază pe religie, pe bună-credinţă în religie, instituie nu numai credinţe, ci şi formele exale pietăţii şi reculegerii (Plut., N., 14, 5-8) şi aproape toate colegiile preoţeşti (ibid., îşi ia el însuşi sarcina de a le da preoţilor învăţături (ibid., 22, 2).

Tneile, familia, aproape că nu încap în viaţa lui Romulus; răpirea sabinelor are drept unic petuarea spiţei romane; deşi se căsătoreşte cu una dintre ele (conform numai câtorva diniuni, Plut., R., 14, 15), nu întemeiază de fapt o gens [gintă]: fie că nu are copii, fie că, nu au viitor' (ibid)., căci nu joacă, nici ei înşişi, nici urmaşii lor, nici un rol în istoria iar Cezarii îşi vor legitima drepturile prin Aeneas, nu prin Romulus; desigur, le tratea? Î ie cu tot respectul, când ele izbutesc să-i împace pe taţii lor cu răpitorii (ibid., 20, 6), nu-l împiedică să le supună, de-a valma, unei flagelări fecundante când se dovedesc sterile Fasti, II, 425-452 etc); în fapt, întreaga lui carieră este o carieră de flăcău: sistemul îi, stabilit de el, acţionează net în defavoarea matroanelor (ibid., 22, 4 – 5). Numa nu conceput, cum nu poate fi conceput un flamen dialis, fără de soţie: timp de treisprezepână la moartea ei, el trăieşte cu Tatia o căsnicie model (Plut., N., 3, 7); de la Tatia, la o a doua soţie, legitimă şi ea, are o fată, care va fi mama unui pios rege al Romei,; i, după unii autori, patru feciori, strămoşii, celor mai ilustre familii romane' (ibid., 7-8).

Chip naiv, Plutarh îi atribuie lui Numa, ca argument de refuz al domniei, o observaţie Ltemeiată (5, 4-5): 'I se atribuie lui Romulus gloria naşterii dintr-un zeu; se spune mereu jpilărie, a fost hrănit şi salvat prin ocrotirea specială a acelui zeu; pe când eu sunt dintr-un uritor, iar cei ce m-au hrănit şi crescut sunt oameni pe care îi cunoaşteţi.'. Contrastul dintre cei doi regi fondatori se vădeşte puternic în ceea ce am putea numi e lor predilecte'. Romulus nu instituie, în totul, decât două culte, închinate, ambele, celor terminări speciale ale lui Iuppiter, Iuppiter Feretrius şi Iuppiter Stator; elementul lor co-; e faptul că Iuppiter este, în ambele, protectorul regnum-ului, dar în circumstanţe războivictorii; iar victoria a doua se datorează unei magistrale prestidigitaţii, unei prefaceri cu ochii împotriva căreia, evident, nici o putere omenească sau supraomenească nu poate care răstoarnă desfăşurarea aşteptată, firească, a evenimentelor. Dimpotrivă, toţi autorii asupra deosebitei cucernicii a lui Numa faţă de Fides*. Dionis din Halicarnas scrie (ÎI, iu există simţământ mai înalt şi mai sfânt decât buna-credinţă în treburile de stat şi în dintre oameni; încredinţat de acest adevăr, Numa, cel dinţii dintre oameni, a întemeiat 3lu pentru Fides publica [Buna-credinţă obştească] şi, în cinstea ei, sacrificii tot atât de ca şi cele ale celorlalţi zei'. Plutarh (N., 16, 1) spune şi el că Numa, cel dintâi, a clădit îlu pentru Fides şi că i-a învăţat pe romani cel mai sfânt jurământ al lor, cel în numele s Iâvius (I, 21, 4) precizează că Numa a iniţiat un sacrificiu anual pentru Fides şi că, tă împrejurare, flaminii majori, purtaţi cu toţii de acelaşi car, acţionau împreună, împlinind i rituale cu mâna dreaptă complet înfăşurată.

Tracterul semidivin al lui Romulus şi relaţiile lui exclusiv cu Iuppiter, îrul cu totul uman şi general-sacerdotal al lui Numa explică modul caten care tradiţia pontificală le repartiza cele două mari secţiuni ale vieţii îse.

: i una dintre formele religiei nu trebuie nesocotită, declară în esenţă pontiful Cotta (Cicero, deorum, III, 2), mai ales niciuna dintre cele două zone între care a fost împărţită de la întreaga religie a Romei şi anume sacra [ritualurile] şi auspicia [auspiciile], căci 'cel itemeiat auspicia este Romulus, iar cel care a întemeiat sacra este Numa.'. Ce înseamipt această împărţire fundamentală? Arta auspiciilor constă în primirea, interpretarea şi respingerea semnelor pe care marele zeu binevoieşte a le trimite oamenilor; dimpotrivă, arta este cultul însuşi, cu omagierile, solicitările şi tocmelile lui. Aşadar, auspicia şi sacra cele două sensuri şi cele două puncte de plecare ale relaţiilor religioase; auspicia coboară sacra urcă de pe pământ; faţă de cele dintâi, omul este receptor, pe când, dacă nu ne îuna-credinţă ridicată la rang de divinitate.