Georges Dumezil

Regi egali. Religia se organizează: Romulus creează, numai în favoarea luj Iuppiter, cultul pe care-l promisese în cursul luptei (Stator), iar Tatius aduce Un lung şir de divinităţi legate evident de fecunditatea umană şi vegetală şi de viaţa naturii, sau de subsol11. În plus, Romulus împarte societatea în trei triburi denumite după cele trei căpetenii ale războiului, Ramnes sau Ramnenses (Romulus), Luceres (L, ucumo), Titienses (Titus Tatius). După unii, unica intenţie a lui Romulus ar fi fost aceea de a-i onora pe cei trei conducători denumind astfel cele trei grupuri sociale, grupuri alcătuite independent de componenţa lor etnică; alţii însă consideră corespondenţa mai completă, fiecare trib fiind format din supravieţuitorii fiecăruia dintre cele trei grupuri iniţial autonome (protoromani, etrusci, sabini). Numai în faţa istoricilor care, alegând versiunea cu două neamuri, îi eliminau pe etrusci şi pe conducătorul lor se ridica o dificultate: Ramnes şi Titienses puteau fi legaţi de Romulus şi de Titus Tatius, dar Luceres? Aceştia rămâneau în aer şi, primind o altă explicaţie decât cea eponimică, distrugeau omogenitatea triburilor. Soluţia cea mai prudentă este cea cu care s-a mulţumit Titus Iivius, care de altfel nici nu vorbeşte de triburi, ci de turmae equitum [escadroane de cavaleri] cu aceleaşi nume (I, 13, 8): Ramnenses ab Romulo, ab T. Tatio Titieneses appelati; Lucerum nominis et originis causa incerta est [Ramnes şi-au primit numele de la Romulus, Titienses de la Titus Tatius; explicaţia numelui şi a originii grupului numit Luceres rămâne îndoielnică]12.

În sfârşit, specialitatea funcţională atribuită în acest capitol al originilor componentei sabine rezultă din urmarea imediată a 'istoriei': în vreme ce primul şi al treilea rege, Romulus şi Tullus Hostilius, sunt amândoi războinici, deşi în chip diferit (Tullus, exclusiv războinic), cel de-al doilea, Numa, este cu totul pacific, chiar pacifist, iar cel de al patrulea, Ancus Martius, nu porneşte război decât dacă este silit şi îl scurtează cât poate; în plus, Numa acordă, sistematic, toată grija sa agriculturii13, iar Ancus se îngrijeşte de îmbogăţirea comercială a Romei14. Or, Romulus şi Tullus, nepot al tovarăşului lui Romulus, Hostius Hostilius, căzut în bătălia din For, sunt 'protoromani', Numa şi nepotul său Ancus sunt sabini. S-ar putea ca aceasta să fie cauza alternării celoi două neamuri în succesiunea regilor preetrusci15.

6. PROBLEME LITEBABE.

Legenda primului război al Romei, cu episoadele ei bine articulate, este deci o povestire cu adevărat semnificativă, paralelă cu cea indiană şi cu cea scandinavă mai sus citate: ea arată cum, pornind de la trei sau de la două

11 La religion romaine archaique, 1966, p. 174-175 (ed. A 2-a, 1974, p. 180 – 182).

' Urme de discuţie în această privinţă se găsesc la Varro, De lingua latina, V, 55: Ager Ro manus primum divisus est în partes tres, a quo tribus appellatae Tatiensium, Ramnium, Lucerum; nominatae, ut ait Ennius, Tatienses a Tatio, Ramnenses a Romulo, Luceres, ut Iunius, a Lucumone. Sed omnia haec vocabula Tusca, ut Volnius, qui tragoedias Tuscas scripsit, dicebat. [Ţinutul roman a fost mai întâi împărţit în trei părţi, de unde cele trei triburi numite Tatienses, Ramnes, Luc eres denumite, cum spune Ennius, Tatienses după Tatius, Ramnenses după Romulus, iar Luceres, cum spune Iunius, după I/ucumo. Dar după părerea lui Volnius, care a scris tragedii etrusce, toate aceste denumiri sunt etrusce.] Plutarh, Romulus, 20, 2, explică numele de Luceres prin acel lucus, 'dumbravă sacră', din Azil. Este îndreptăţită presupunerea că trebuie să fi existat, în privinţe lămuririi şi prezentării originilor romane, în fiecare generaţie şi nu numai sub Augustus, proetrusc: Şi antietrusci. Vezi, mai jos, p. 211, n. 17.

13 Vezi, mai sus, p. 107.

14 Vezi, mai sus, p. 197 şi n. 20.

16 Jupiter Marş Quirinus [I], 1941, p. 178-181.

— Mit şi epopee e etnice, originar separate şi integrate clar, fiecare, într-una din cele trei ai (sau unul în două funcţiuni), s-a format o societate unitară, mă', care reuneşte pentru totdeauna pe specialiştii în politică, în drept a mai înaltă religie, pe specialiştii în război (aceste două grupuri find confundate) cu deţinătorii bogăţiilor şi ai fecundităţii. Desigur, de vreme resupune că avem de-a face cu societăţi umane reale şi de vreme ce nici d nu poate trăi cu adevărat necunoscând, neexercitând decât una dintre îi funcţiuni, repartizarea iniţială a funcţiunilor între viitoarele compom este' absolută: este vorba mai degrabă, pentru fiecare, de o excelare ţiunea 'sa' decât de o exclusivitate (singura excepţie o constituie poate lui Lucumo, care nu sunt un popor, ci o trupă, o, mulţime', în care tul se poate subordona funcţiunii militare). În plus – spunem încă

; est lucru esenţial – istorisirea îi obliga pe naratori să atribuie tuturor

; rilor, la început, un nivel înalt în cadrul funcţiunii a doua. Dar când rea ajunge la împăcarea şi la contopirea finală, caracterul parţial, fraca.1 elementelor anterioare este declarat, iar constituirea societăţii complete,

: e, este prezentată ca un eveniment fericit pentru toate părţile, ca un jiicordanţa de structură a acestei povestiri cu cea a războiului între Asi i şi, ceva mai lax, cu cele ale conflictului între Indra şi As'vini şi ale ului între Tuatha De Danann şi Fomore, face probabilă presupunerea ilistica a folosit aici o schemă preexistentă de explicare a genezei unei. Ţi complete, schemă care făcea deja parte din bagajul intelectual al uropenilor. Dar presupunerea aceasta ne aruncă în mijlocul multor prounele istorice, de istorie romană, altele literare, oricum, de astă dată, tice.

'ă. Voi mulţumi deocamdată cu enunţarea celor două probleme de istorie ror fi în chip mai oportun nu rezolvate, ci examinate la sfârşitul acestor le romane, când va fi fost completat întreg dosarul16. Prima problemă miar aceea a originilor Romei: a fost oare Roma, la începuturile ei, etate omogenă, de latini, aşa cum sugerează aprecierea obiectivă a rezulr săpăturilor (P. Villard, A. von Gerkan, H. Miiller-Karpe)? Sau trebuie îtăm un strat adine de adevăr, o rămăşiţă de 'fapte' autentice sub legenda smului latino-sabin, cu sau fără adaos etrusc? Cea de a doua problemă jte cele trei triburi preetrusce ale romanilor – Ramnes, Duceres şi Titienle ce natură era deosebirea lor fundamentală: etnică, locală, sau funcţionai uşor de orientat, problemele literare au o importanţă mai mică. Cea, care n-a mai progresat din 1944, se referă la vechimea relativă a variancu două sau trei neamuri (Jupiter Marş Quirinus, II, p. 174, puţin revidosarul comparativ poate justifica ipoteza că, dintre variantele romane, cele care îi asociază usci (ca războinici-model) latinilor lui Romulus (ca reprezentanţi ai componentei sacre a iţii) sunt mai recente decât cele care le atribuie latinilor, în exclusivitate, esenţa celor două uni superioare şi în mod firesc aliate (di şi virtus, în opoziţie cu opes [zeii, forţa războinigăţiilej): într-adevăr, s-a putut vedea că atât mitul scandinav al Aşilor şi Vanilor cât şi leirlandeză despre Tuatha De Danann şi Fomore sprijină cele trei funcţiuni pe numai două ni şi îi atribuie unuia dintre ele cele două funcţiuni superioare. În acest caz, ar trebui să em că spiritul exact, riguros, al romanilor nu s-a împăcat cu această simetrie şchioapă şi r riscul unui grosolan anacronism, el a ţinut să atribuie singillatim [separat] fiecare une şi fiecare trib funcţional câte unei componente etnice distincte. Este posibil, dar, nu si- [nvers, se poate susţine că structura celor trei triburi recomandă varianta cu trei neamuri-

16 Vezi, mai jos, p. 307-309.

În plus, nimic nu ne obliga sa credem ca mitul primitiv roman, sau preroman, a tost întru totul identic mitului celtic sau ge*manic. Nu trebuie să atribuim lumii indo-europene o unitate pe care u 0 avea. La Roma chiar, cele două versiuni concurente, cea cu două şi cea cu trei neamuri, sunt poate, în privinţa principiului lor, la fel de legitime: oricum, divergenţa nu este mai mare decât cele pe care se aşteaptă folcloriştii să le găsească în sinul unei societăţi, chiar restrânse.

Este, de asemenea, posibil şi nu numai în privinţa scriitorilor romani din timpul lui Augustus, ca motive de oportunitate să fi recomandat când varianta cu trei neamuri, când varianta cu două: prima, de pildă, a putut fi preferată de cei care voiau să placă etruscului Maecenas, cea de a doua redobândind trecere după dizgraţia marelui om17.

Celelalte probleme literare nu se ridică decât dacă nu credem în realitatea sinecismului. De ce oare au ales cei răspunzători de versiunea romană a legendei indo-eir. Opene despre 'ântemeierea unei societăţi complete' pe sabini şi eventual pe etrusci, ca să reprezinte, alături de protoromanii lui Romulus, diferitele rubrici ale structurii trifuncţionale? De ce oare au fost împărţite funcţiunile aşa cum sunt, protoromanilor revenindu-le administraţia politică şi sacralitatea, garantată de promisiunea lui Iuppiter (şi, în plus, virtus, în varianta cu două neamuri); etruscilor, când există în legendă, tehnica războinică; sabinilor, bogăţia şi rodnicia, cu partea lor” necesară de virtus?

Ca cele două popoare folosite să fi fost etruscii şi sabinii este absolut firesc: erau popoarele italice cele mai însemnate din câte întâlnise Roma până în acel secol al patrulea în cursul căruia încep erudiţii să dea formă istoriei vechi; mai mult, cred şi în clipa de faţă că Mommsen avea dreptate când considera sinecismul o proiectare în trecutul cel mai îndepărtat a acordului romanosabin încheiat după un război de la începutul secolului al treilea, adică în momentul când fabricarea istoriei originilor se încheia18. E deci firesc ca sabinii şi, ca un al treilea adaos, etruscii să fie aceia care să confere o stare civilă italică personajelor tradiţionale ale vechii legende indo-europene despre crearea unei societăţi tripartite în urma fuziunii unor elemente preexistente. Repartiţia funcţiunilor nu mai ridică probleme. Să remarcăm mai întâi că, în varianta cu trei neamuri, aceste neamuri nu sunt omogene: sabinii sunt un popor constituit; la fel, deşi fictiv, adunătura de fugari şi de aventurieri care s-au grupat la chemarea lui Romulus şi care beneficiază împreună cu el de marile promisiuni naţionale, în vreme ce etruscii care intervin în conflict nu sunt decât o trupă militară comandată de un ilustru războinic şi nu atrag în nici un fel în acţiunea lor 'naţiunea' etruscă. Astfel încât, în acest tip de variantă, soldaţii lui I/Ucumo nu puteau fi altceva decât o mare trupă – deşi etruscii, în ansamblu, dată fiind istoria şi reputaţia lor, ar fi putut tot atât de bine juca rolul pioşilor sau al bogaţilor, nu numai pe cel al războinicilor. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi, dintre protoromanii şi sabinii alăturaţi într-o ierarhie ca cea funcţională, numai celor dintâi le putea fi atribuită maiestas [predominanţa]. Prin urmare, cu toate că sabinii erau cunoscuţi şi prin pietatea lor (de unde Jocul etimologic ceosc-Sai [a venera] – Sabini) şi prin vitejia lor, ei nu pu- ' Vezi, Propertiana, 2. Grandeur et decadence des Etrusques chez Ies poetes augusteens, Latomus, X, 1951, p. 293-296; cf. A. Fougnies, Mecene, ministre d'Auguste, protecteur des letires, 1947, p. 28-29 şi, mai sus, p. 209, n. 12.

U Jacques Heurgon, Revue des etudes latines, XLIV, 1966, p. 88, binevoieşte să-şi exprime J (tm) a faţă de noi, de Mommsen şi de mine, umilul lui urmaş, fiindcă socotim că un eveniment din „0 (şi nu, după părerea mea, din 268) a putut constitui modelul războiului cu sabinii, al împăcării Ş1 al sinecismului; evenimentul menţionat în invocaţia lui Romulus către Iuppiter Stator este totuşi „ 294 (vezi, mai jos, p. 306), împrospătarea cultului lui Quirinus, din 293: este deci limpede că ocmai în primele decenii ale secolului al III-lea şi-a primit forma definitivă vulgata pe care o citim aici decât 'bogaţii', opuşi celor 'iubiţi de zei' şi 'puternicilor' (reuniţi în aceeaşi categorie de reprezentanţi) sau, la rigoare şi mai ales la greci, 'bogaţii-puternici' opuşi celor 'puternici-iubiţi de zei'19.

7. SPRE PROPERŢIU ică naratorii primului război roman au fost nevoiţi, fiindcă înfăţişau un t care trebuia să se termine onorabil pentru toţi şi fără victoria decisivă nuia, să nu pună în relief calităţile militare ale uneia dintre partidele umbrind astfel întrucâtva corelaţia celor trei funcţiuni, o necesitate i l-a obligat pe Vergiliu, în singurul pasaj în care a reunit, explicit, ei componente ale Romei, să elimine cu totul războiul, sau mai degrabă bstituie, în locul aşteptat, întreceri sportive despre care cu greu am putea că îl reprezintă: subiectul lui fiind exclusiv lauda agriculturii – care,

; 1 ca şi după regele Numa, în versiunea lui Plutarh, exclude orice violenţă anume a unei agriculturi comune tuturor popoarelor vechii Italii, Vergiliu tea să împartă între componentele etnice enumerate în primele două verle concluziei (Georgice, II, 532-533) funcţiuni pe care pasajul precedent

— 531) păruse a le evoca succesiv, dar obligând cultele (527-529) şi acele Una [întreceri] câmpeneşti (529-531) să coboare la rangul de scurte epica un fel de recreaţii în laborioasa laudă neîntreruptă (513-526) a ţăra- (agricolae).

Jn autor, unul singur, a abordat într-o bună zi tema trifuncţională a oriir în condiţii care îi permiteau să o expună fără deformare sau alterare, să fie nevoit să generalizeze sau să ascundă funcţiunea războinică. Un ic, fermecătorul Properţiu, este cel care ne dăruieşte cea mai bună mărturie e naşterea cetăţii complete din trei componente preexistente, orientată: e spre una dintre cele trei funcţiuni fundamentale. Mărturia se găseşte ima Elegie Romană, în acel poem ciudat în mai multe privinţe, unde, cu îşi mişcare ca Horaţiu în ultimele sale două ode, poetul refuză să se angajeze ru lungă vreme pe calea regală a epopeii şi se întoarce iute, în versul 71,; selie, la glumă.

19 Tocmai când pleca la tipar (în iulie 1967) manuscrisul acestei cărţi, am primit importantul iu al lui Jacques Poucet, Recherches sur la legende sabine de Rome (Universite de Louvain, Recueil avaux d'histoire et de philologie, seria a 4-a, fascicolul 37, editura Universităţii Ijovanium, Kins-), 1967. M-a încântat constatarea că, în esenţă, analizele mult mai adâncite ale lui J. Poucet cid, ca rezultate, cu ale mele; avem păreri „deosebite într-o privinţă importantă, vezi, mai jos, 33, n. 17. Mai târziu, autorul şi-a apărat, dezvoltat şi nuanţat foarte util concepţiile în câteva: ole: I, es Sabins aux origines de Rome; legende ou histoire?', Etudes classiques, XXXIX, 1971, 29-151, 293-310; 'Romains, Sabins et Samnites', L'Antiquite classique, XI, 1971, p. 134-; I, es Sabins aux origines de Rome, orientations et problemes', Aufstieg und Niedergang der ischen Welt, editată de H. Temprini, I, 1971, p. 48-135.

Capitolul III PRCPERŢIU, IV, 1, 9-32

1. ÎNCEPUTUL PRIMEI ELEGII ROMAXB.

Tema abordată de poet este un loc comun al poeziei epocii: strigătorul contrast între simplitatea originilor şi splendoarea Romei lui Augustus. Dar, în privinţa originilor, Properţiu s-a gândit să dezvolte acest loc comun, urcând mai departe în timp, dincolo de Roma, până la primii colonişti din poveste, Evandru arcadianul, Aeneas din Troia şi, după ei, până la cei ce aveau să fie elementele 'sintezei Roma', protoromanii celor doi gemeni, etruscii lui Ducumo, sabinii lui Titus Tatius, meniţi să devină, sub guvernarea lui Romulus, cele trei triburi unite: Ramnes, Luceres, Titienses. Poetul nu vorbeşte, în acest ultim stadiu al preistoriei oraşului, despre războiul dinaintea înţelegerii, nu descrie nimic dramatic; nici acţiune, nici mişcare: înainte de a menţiona grupul unitar rezultat din fuziune, el se mulţumeşte să prezinte cele trei grupuri de oameni aşa cum erau ele în clipa întâlnirii lor, într-un şir de distihuri care opun, fiecare, explicit sau implicit, o trăsătură a vieţii arhaice unei trăsături a vieţii moderne. Este evident că, tratată astfel, static, în imagini juxtapuse, tema se putea adapta liber la liniile structurii trifuncţionale: era lesnicios să opui cultelor somptuoase, strategiei savante, economiei complexe din vremea lui Augustus forme simple de religie, de artă militară şi de bogăţie; niciunul dintre cele trei elemente nu era exclus şi toate îngăduiau notaţii pitoreşti. Mai mult, 'neamurile' nefiind înfăţişate în conflict, ci separat, fiecare putea fi declarat ca excelând într-unui dintre termenii structurii fără ca prin aceasta să-i fie depreciaţi partenerii. Properţiu a ştiut să profite cu măiestrie de aceste avantaje. Sa mi se ierte că meditez aici mai îndelung asupra acestui text, care a jucat, începând din 1933, un anume rol în exploatarea comparativă a datelor romane în legătură cu care a trebuit să duc câteva discuţii aprinse. Din acele distţ', sau cel puţin din acea aprindere, nu va răzbate aici nimic i îl invit pe cititor să viziteze un câmp de bătălie domolit1.

^P? Altfel, textul este greu. Mai multe versuri suportă construcţii sau interpretări ^diferite. Anumite variante sunt importante, iar ediţiile, care continuă sa_apară în ritm accelerat, diferă mult în alegerea lor2. Din punctul nostru n. -Principalele etapă ale discuţiei – în ceea ce mă priveşte – se găsesc în Jupiter Marş şi VToS' I' 1941' p- 129-154: Naissance de Rome, 1944, p. 88-127; JMQ, IV, 1948, p. 115-170 P- ^181. Dar vezi, mai jos, p. 233, n. 17. Di*! Ultiruale ediţii ale lui Properţiu se pot găsi o bibliografie a precedentelor, expunerea trap p manuscrise şi aparatul critic: W. A. Catnps, Propertius, Elegies, Book IV, Cambridge, 1965; m'j -i Properzio, Elegie, libro IV, Bari, 1985. In prezentul studiu, exceptând discuţiile mai lungi, oi mărgini la indicarea nuai-lui autorilor ale căror păreri le tnsnţionez.

Lere, incertitudinile acestea, precum repede va vedea cititorul, sunt lip- „ urmări.

Ître versurile 1-32, poetul se ocupă numai de Roma, urmând ca doar în versurile 33-36, să-şi arunce ochii asupra Latiumului; versurile 31-32 tuie, în privinţa Romei propriu-zise, o concluzie, graniţa firească a matejastre. Iată, în forma lor după mine cea mai plauzibilă, aceste treizeci ia de versuri şi traducerea lor*. Variantele vor fi semnalate în comen-

1. Hoc quodcumque uides, hospes, qua maxima Roma est, ante Phrygem A enean collis et herba fuit; atque ubi Nauali stant sacra Palatia Phoebo, Euandri profugae concubuere boues. 5. Fictilibus creuere deis haec aurea templa, nec fuit opprobrio facta sine arte casa; Tarpeiusque pater nuda de rupe tonabat, et Tiberis nostris aduena bubus erat, qua gradibus domus ista Remi se sustulit olim, 10- unus erat fratrum maxima regna focuscuria, praetexto quae nune nitet alta senatu, pellitos habuit, rustica corda, Patres. Bucina cogebat priscos ad uerba Quirites; centum illi în prato saepe senatus erat. 15. Nec sinuosa cauo pendebant uela theatro, pulpita sollemnes non oluere crocos. Nulii cura fuit externos quaerere diuos, cum tremeret patrio pendula turba sacro, annuaque accenso celebrare Parilia faeno, 20. Qualia nune curto lustra nouantur equo. Vesta coronatis pauper gaudebat asellis, ducebant macrae uilia sacra boues. Parua saginati lustrabant compita porci, pastor et ad calamos exta litabat ouis, 25. Uerbera pellitus saetosa mouebat orator, unde licens Fabius sacra Lupercus habet, nec rudis infestis miles radiabat în armis: miscebant usta proelia nuda sude; prima galeritus posuit praetoria Lygmon, 30. Magnaque pars Tatio rerum erat inter oues, hinc Tities Ramnesque uiri Luceresque Soloni, quattuor hinc albos Romulus egit equos, Primele opt versuri, o introducere, nu vorbesc decât despre configuraţia iei în timpurile străvechi, preromuleene, despre locurile pe atunci 'goale' unor monumente ilustre:

1. Străine.

— N tot ce veri aicea, pe-ntinderea măreţei Rome Pân'la Aeneas frigianul erau doar ierburi şi coline, Pe Palatin, unde se-nalţă lui Phoebus Corăbierul templu, Se tolănea cândva cireada unui fugar: Evandru-rege. 5. De aur astăzi mândre temple la zei de lut au fost durate, Ce nu s-au ruşinat odată de-acoperiş fără podoabă Şi când tuna Tarpeius-tatăl, tuna din vârful stâncii goale, Iar Tibrul, râul de departe, curgea doar pentru boii noştri.

De la versul 9 la versul 26, trecând la întemeierea oraşului şi la vremea i Romulus, poetul evocă primitivismul organizării politice (v. 9 -14: miciea locuinţei regale; rustica simplitate a ceea ce reprezentau pe atunci Senatul

* Traducerea în limba română aparţine Gabrielei Creţia.

U şi comiţiile*), ca şi pe cel al religiei (v. 15-26: nici sărbători, nici zei străini; numai Parilia, Vestalia, Compitalia, I/Upercalia*, desfăşurate fără iast).

Unde lăcaş cu trepte multe se-nalţă astăzi pentru Remns 10. Era al gemenilor mare palat: de fapt, o biată vatră, Iar Curia ce străluceşte de-a togilor pretexte* fală Adăpostea cândva bătrânii cei aspri.

— N blana lor de oaie.

Quiriţii i-adună la sfaturi al goarnei răguşite strigăt, Pe câmp adesea; senatorii erau pe-atuncea doar o sută.

15. Nu pânze multe fluturânde, umbrind găoacea unui teatru, Nici scene care-n sărbătoare înmiresmate-s cu şofranuri.

Şi nu se-ncumetase nimeni s-aducă zeităţi străine Cât timp păpuşi fermecătoare în vechea datină jucau Şi cât din an în an Parilia se prăznuiau cu rug de paie, /20. Serbare care cere astăzi un cal rănit spre ispăşire.

Se veselea, sărmană, Vesta, de măgăruşi încununaţi Şi costelive vaci la dânsa sărmane jertfe aduceau.

Cu porcii îngrăşaţi răspântia măruntă o purificau Păstorii, viersuind din fluier şi-şi închinau zeiţei mieii. 25. În piei de oaie-ncins, plugarul pletosul bici îl învârtea: De-aici aflară Fabii a face pe-acei Luperci neruşinaţi.

De la versul 27 la versul 29 poetul evocă formele elementare pe care le îmbrăca războiul în aceeaşi vreme: Oşteanul, încă aspru-atuncea, sub aprigi arme nu sclipea.

Ci gol lupta, lovind cu parul vârtos încrâncenat în foc.

Întâiul cort l-întinse L-ygmon, cel ce purta înaltă cuşmă.

Într-un unic vers, 33, poetul evocă turmele care pe atunci constituiau cea mai de seamă parte a averilor:

30. Şi-ale lui Tatius multe bunuri în turme doar se numărau.

Versurile 31-32 sunt o concluzie în formă de sinteză: De-aici şi Tities şi Ratnn: s şi I, ucares acei din Solon, De-aici şi Romulus sc-avântâ, în car cu patru cai di nea.

2. COMEXTARIU COMPLET.

Înainte de a începe analiza pasajului, este necesar să examinăm mai multe amănunte de exprimare.

1. Qua (corecţiune veche, necesară, a lui quam din manuscrise) indică fie întindere în spaţiu, fie o localizare mai puţin precisă decât cea exprimată de „bi (cf. 9, qua, în zona unde'; 3, ubi, în punctul în care').

3. Este vorba de templul lui Apollo înălţat de Augustus pe Palatin; Nava- „_$ ' Apollo contribuise mult la obţinerea victoriei de la Actium (Properţiu, (6 27 Vergiliu, Eneida, VIII, 704); Palatia, în locul singularului Palatium cfproperţiu, III, 9, 49 etc), dar întregul fiind aici numit în locul părţii, sacra Palatia. Phoeho nu înseamnă că întreg Palatinul îi este consacrat lui Apollo.

4. Trebuie păstrată varianta concubuere, din manuscrise, mai curând decât recţiunea (Vossius) procubuere, pe care nu o recomandă vecinătatea imediată I/ocul în care aveau să se ţină adunările poporului.

Pro. * Parilia, sărbătoare pastorală (21 aprilie) legată de cultul lui Pales, veche divinitate italică Iar e/rtoare a turmelor; Vestalia, sărbătoarea Vestei, zeiţa focului etern (9 iunie); Compitalia sau J3; serbare în luna iaauarie în cinstea larilor de la răspântii (compitum = răspântie); Luper.

A' ^art) îtorirea (la 15 februarie) a vechiului zeu Lupercus (izjpnitorul lupilor), identificat cu Pantoga pretextă era vaştnântul da ceremcaie, tivit cu purpură, al magistraţilor şi preoţilor.

Profugae (Sliakleton Bailey) şi care ar implica o oboseală sau o suferinţă cauză a tolănirii (Lachmann); preverbul cum poate marca fie că boii se acolo în număr mare, de obicei (cf. Varro, De lingua latina, VI, 7, desncubium, quod omnes fere tune cubarent' [fiindcă atunci se culcau mai Sh. Bailey), fie că fiecare animal îşi încovoaie trupul când se culcă stein); se obiectează că concumbere desemnează de obicei împerecherea, e care, de altfel, Hanslik îl acceptă aici: 'die Rinder paarten sicii' [vitele perecheau]. /.'. ' fictilibus deis, zeii de lut, nu sculptaţi în piatră sau turnaţi din metal; rţiu ar fi putut merge mai departe în timp, până la vremea când zeii au nici măcar reprezentaţi (Varro în Augustin, Civitas Dei, VI, 31), dar isideră că f.d. reprezintă faza cea mai veche; creuere arată fie înălţarea ă şi uneori înceată a templelor, fie, abstract, acumularea de bogăţii de în sanctuarele care au ajuns să fie aurea templa. Oricum, exprimarea roperţiu este frumoasă, dar pregnantă; dacă interpretăm f.d. ca dativ (zeii beneficiarii), trebuie să înţelegem 'zeii care, în vremuri vechi, erau de lut', pe măsură ce templele se vor înfrumuseţa şi materia şi tehnica sculpturii r modifica, dar Butler interpretează f.d. ca ablativ de origine (echivalând f.d.): 'from gods of clay yonder (adică pornind de la un nivel de civiliân care statuile zeilor erau de lut) gol den temples sprang' [în zeii de i au obârşia templele aurite].