Georges Dumezil

Feiim de expresiile moderne, iată de celelalte el este emiţător. Nu e deci întâmplător faptul că cele dintâi daruri ale lui Iuppiter sunt legate de semizeul Romulus, iar celelalte, de Numa, credinciosul închinător la Fides.

Este fără îndoială foarte importantă identificarea, pentru fiecare trăsătură a lui Romulus şi a lui Numa, a unui auctor, a analistului răspunzător de inventarea ei şi a circumstanţei istorice, sau a modelului grecesc, sau (în privinţa lui Numa) a pretenţiei gentilice care, anacronic, i-a oferit ocazie şi materie: această cercetare este acum destul de avansată şi poate fi încă aprofundată. Dar cel puţin tot atât de importantă este sublinierea faptului că toate amănuntele, tot efortul prelungit din care a rezultat acest tablou compozit s-a modelat respectând scu stricteţe schema tradiţională care opunea două tipuri de regi, două tipuri de activitate regală şi de suveranitate, tocmai cele exprimate de anume ipostaze violente ale lui Iuppiter (Feretrius, Stator) şi de Dius Fidius (ruda masculină a femininei Fides).

7. TULLUS, ANCUS.

Dacă este să judecăm după datele vedice, opoziţia celor două tipuri de regi la indo-europeni nu dăduse naştere unor mituri, ci rămăsese la stadiul de definiţie teologică: exprimată în Romulus şi Numa, ea trebuie să fi fost deci amplificată, dezvoltată cu ajutorul unui material specific roman. Nu aşa stau lucrurile cu reprezentantul funcţiunii războinice, Tullus Hostilius. Aici exista dinainte un bogat repertoriu de legende caracteristice tipului 'războinic'. De aceea, constatăm un paralelism atât de continuu şi de complet între miturile zeului războinic vedic Indra şi gesta regelui războinic Tullus, încât singura lui explicaţie este ipoteza unei scheme comune19. Semnificaţiile, dar şi structurile celor două episoade strâns legate ale legendei lui Tullus – victoria celui de-al treilea Horaţiu asupra celor trei Curiaţi şi pedepsirea lui Mettius Fufetius, două acte care scapă Roma de primejduirea puterii ei abia înfiripate, unul prin subordonarea Albei, celălalt prin distrugerea ei – acoperă două dintre principalele mituri ale lui Indra prezentate adesea de tradiţia epică drept consecutive şi solidare şi anume victoria lui Indra şi a lui Trita asupra Tricefalului şi uciderea lui Na muci. Nu putem, aici, decât să punem în evidenţă omologiile într-un tablou schematic, rugându-l pe cititorul interesat să se adreseze cărţii în care argumentele şi consecinţele lor au fost pe larg expuse.

A. a) (India): în cadrul rivalităţii lor generale cu demonii, zeii jânt ameninţat de primejdiosul monstru cu trei capete, care este totuşi, fiu de prieten' (în Rgveda), sau văr primar al zeior (in Brahmane şi în epopee) şi, mai mult, brahman el însuşi şi 'capelan' al zeilor. Indra (în Rgeda) îl pune pe Trita, al treilea' dintre fraţii Aptya, să-l omoare pe Tricefal şi Trita îl omoară, scăpându-i astfel pe zei. Dar fapta aceasta, ucidere de rudă, sau de aliat, sau de brahman, iduce o pângărire de care Indra se descarcă asupra lui Trita, sau a fraţilor Aptya, care o anulează onform ritualului. De atunci Aptya rămân specializaţi în spălarea diferitelor pângăriri şi în special a celei provocate în orice sacrificiu de inevitabila vărsare a sângelui victimei.

H) (Roma): Pentru a pune capăt îndelungatului conflict în care Roma şi Alba îşi dispută supremaţia, se hotărăşte ca lupta să se dea între trei gemeni, Horaţii şi alţi trei gemeni, Curiaaceastă paralelă constituie prima parte din Aspects de la fonclion guerriere chez Ies IndoL-'roplens, 1956, p. 15-61 (= Heur et malheur du guerrier, 1969, p. 11 – 50). Reproduc aici rezumatul dat în lucrarea L'ideologie tripartite des Indo-Europeens, 1958, p. 83-86. Studiul acesta a reluat, utr-un alt punct de vedere, problema abordată în Horace et Ies Curiaces, 1942. O completare ^Portantă (iraniană) s-a dat în Cahiers pour l'analyse, publicate de Cercul de epistemologie de la St/t I5orma. Ie Superieure, 7^ Du mythe au roman, 1967, p. 39-42 (p. 42, rândul 8 de jos, trebuie] t, chef în loc de, chien'). Bibliografia studiilor comparative asupra celei de a doua funcţiuni se găseşte în Heur., p. 3-4.

; re care unul este logodit cu o Soră a Horaţilor; şi care sunt chiar, în versiunea urmată is din Halicarnas, veri primari ai Horaţilor). Curând, în luptă rămâne un singur Horaţiu, 3t, al treilea' îşi omoară toţi adversarii, aducându-i Romei supremaţia. În versiunea lui această ucidere de veri riscă să aducă o pângărire, dar o remarcă de cazuist o evită: de e Curiaţii au acceptat cei dintâi ideea acestei lupte, răspunderea le revine lor. Dar pânprin vărsare de sânge familial reapare curând, transferată într-un episod fără paralelă în i indică: cel de-al treilea Horaţiu îşi omoară sora care-l blestema pentru uciderea logodniginta Horatia trebuie deci să spele această pângărire şi va continua, an de an, să ofere ificiu expiator; data acestui sacrificiu, la începutul lunii de încheiere a campaniilor mililendele lui octombrie), sugerează faptul că aceste ritualuri priveau, dincolo de legendarul pe soldaţii reîntorşi 1' Roma, pângăriţi de inevitabilele omoruri din bătălii.

A) (India): După primele ostilităţi, demonul Namuci a încheiat un pact de prietenie cu are s-a angajat să nu-l omoare 'nici ziua, nici noaptea, nici cu uscat, nici cu ud'. Într-o tând în chip necinstit de o slăbiciune a lui Indra, provocată de tatăl Tricefalului, Namuci ni Indra toate darurile: puterea, bărbăţia, soma, hrana. Indra cere ajutorul zeilor canonici; iunii a treia, Sarasvatii şi Asvinii, care îi dau înapoi puterea şi-l învaţă cum să-şi ţină călcându-şi-l: să-l atace pe Namuci în zori, când nu e nici zi, nici noapte; să-l ucidă ia, care nu e nici uscată, nici udă. Astfel că Indra îl prinde pe Namuci, care nu are nici ilă şi îl decapitează în mod ciudat, bătându-i' * capul în spumă.

(Roma): După înfrângerea celor trei Curiaţi, conducătorul albanilor, Mettius Fufetius, s-a mpreună cu oraşul său la porunca lui Tullus, aşa cum cerea înţelegerea. Dar pe ascuns ază aliatul. În timpul bătăliei cu fidenaţii*, se retrage cu trupele lui pe o înălţime, lăsând rit flancul armatei romane. În această primejdie de moarte, Tullus face făgăduinţe zeilor di a treia, în special lui Quirinus şi iese învingător. Deşi a văzut trădarea lui Mettius, se că nu ştie nimic şi îi convoacă la pretoriu pe albanii care nu aveau nici o bănuială, ca i-i felicita. Acolo, îl prinde pe Mettius şi-l condamnă la o pedeapsă unică în istoria Romei, ea.

; este mituri şi legende exprimă o întreagă filosofie a necesităţilor, a inţelor, a riscurilor funcţiunii războinice şi totodată o concepţie coerentă relaţiile acestei funcţiuni centrale cu cea de a treia, pe care o cheamă tor şi cu aspectul 'Mitra, Fides' al celei dintâi, pe care nu-l respectă, e nu-l poate respecta, fiindcă, angajată cum este în acţiune şi primejdii, r putea ea accepta ca respectarea principiilor să-i stânjenească acţiunea

0 dezarmeze în faţa primejdiilor?

Ici relaţiile lui Indra, lui Tullus cu aspectul 'Varuna, Iuppiter' al funcsuverane nu sunt foarte line: sunt bine cunoscute imnurile vedice în care îl provoacă pe Varuna, se laudă chiar că-i va desfiinţa stăpânirea (la iârbardsljodii din Edda îi prezintă pe Odinn şi pe Porr înfruntându-ye

1 dialog injurios). Iar Tullus constituie, la Roma, un adevărat scandal: î regele lipsit de credinţă, a cărui poveste se sfârşeşte cu groaznica pei aplicată de Iuppiter, atâta vreme nesocotit de el, acestui rege prea iv războinic: o epidemie se abate asupra armatelor lui, dar el le sileşte Ltinue luptele până în momentul când o lungă boală îl loveşte şi pe el; spune Titus Livius (I, 31, 6-8),

: gele, care înainte considerase că nimic nu e mai puţin regesc decât a-şi lăsa gândul pradă inte, dintr-odată s-a dat rob tuturor superstiţiilor şi mari şi mici, ba a mai impus şi potot felul de ritualuri. Se spune că el, răsfoind cărţile cu însemnări ale lui Numa şi găsind acolo anume sacrificii care se săvârşeau în taină în cinstea lui Iuppiter Elicius*, ins ca să le îndeplinească; sacrificiul n-a fost însă început, sau n-a fost desfăşurat conform ui, iar regele nu numai că nu a avut parte de vreo apariţie divină, dar, din mânia lui Iuppicare îl invocase greşit, a fost lovit de trăsnet şi a ars, cu casă cu tot.

Dumezil pune aici între ghilimele termenul tehnic care desemnează baterea smântânii în ca să se aleagă untul: baratter. ' Docuitorii oraşului sabin Fidena.

; * Iuppiter Elicius avea pe Aventin un altar unde era invocat, la secetă, ca dătător de apă agitam = a scoate apa] sau de trăsnete prevestitoare de furtună. I, egenda spune şi că Numa ţinut de la zeul care i se şi arătase explicarea sensului tuturor semnelor sale şi a ritualurilor de aceste semne.

Acesta este destinul tragic al funcţiunii războinice. Faptul că Indra, marele păcătos Indra, nu sfârşeşte dramatic se datorează doar divinităţii lui şi interesului oamenilor îndreptat, la urma urmelor, mai mult spre puterea lui şi spre serviciile pe care li le-a făcut.

În privinţa lui Ancus, al patrulea rege, tot ceea ce, în afară de aspectele lui 'comerciale' şi 'plebee' constituie povestea domniei lui şi anume: sosirea foarte bogatului Tarquinius, căruia bogăţiile sale, puse în slujba Romei şi a regelui, îi aduc notorietate; aventura curtezanei Darentia, căreia Hercule, după ce se bucură de ea, îi procură un soţ putred de bogat pe care ea îl moşteneşte şi ale cărui averi le lasă, când moare, poporului roman; în sfârşit, întemeierea cultului pentru 'Venera Cheală', ca mulţumire că a vindecat femeile de o boală care le lipsea de importantul farmec al pletelor lor: toate aceste legende, oricare le-ar fi originile, fără îndoială diverse, au ca factor comun calitatea de a aparţine, toate.

— Bogăţie şi generozitate, farmec şi voluptate, sănătate – celei de 'a treia funcţiuni”'0.

8. ISTORIE ŞI MITOLOGIE.

Verificarea s-a încheiat: s-a văzut că elementele fiecăreia dintre primele patru domnii dovedesc foarte clar apartenenţa lor la una dintre cele trei funcţiuni sau, pentru primele două, la o jumătate de funcţiune: cea pe care o rezuma eticheta cuprinsă în 'anacephalaeosis' a lui Florus. Iar ansamblul constituie o excelentă reprezentare a schemei trifuncţionale indo-europene.

Putem atunci recunoaşte sau presupune sub această acumulare de poveşti organizate în care totul, în fiecare parte, este orientat în sensul necesar sintezei, vrec amintire de fapte sau personaje istorice? Aş răspunde aici bucuros cu vorbei* lui Granet despre cei cinci Suverani cu care începe Istoria Chinei21: 'Desigur nu am intenţia de a prejudeca asupra realităţii istorice a Dinastiilor Regale sat chiar asupra celei a celor cinci Suverani. Dar, fie că au fost sau nu reali, m mai dăinuie astăzi despre ei decât date legendare'. Sub pana lui Granet, afir maţia aceasta nu are, de bună seamă, decât un caracter formal, ea constituind o precauţie împotriva acelor furores [atacuri vehemente], de care n-a dus lipsă ale istoricilor. Şi sub pana mea, admiterea unei posibilităţi de existenţă realî pentru Romulus, pentru Numa, pentru Tullus şi chiar pentru Ancus ar constitu: acelaşi lucru. Îl admir pe savantul arheolog suedez Einar Gjerstadcare, abando nându-l pe Romulus, crede că îl poate salva pe Numa: oare cei doi fondator nu sunt ei concepuţi solidar, ca cele două părţi ale unui diptic? Adevărata problemă este, sau mai degrabă ar fi, dacă am putea-o trata cu date precise şi stabile, determinarea acelui moment al legendelor regale în care amintim faptelor autentice a început să intre în substanţa povestirilor. Lucrul nu s-S putut întâmpla în timpul primelor trei domnii. Ocupaţia etruscă, în schimb este reală, deşi detaliul evenimentelor, trăsăturile şi chiar numărul regilor etrusc sunt Jncă nesigure. Să păstreze oare povestea sosirii paşnice şi idilice a celu ointâi Tarquinius sub ultimul rex preetrusc urma, înfrumuseţată, a contacteloi care au pregătit, desigur mai puţin paşnic, dominaţia străină? Posibil. În căzu acesta, domnia lui Ancus ar fi primul loc de întâlnire a istoriei fabuloase cu ui ' Tarpeia, p. 176-182 (Ancus, războiul, pacea şi elementul economic), 182-189 (Ancus ş plebea), isg_ 193 (Ancus şi funcţiunea a treia).

Danses et Ugtndes. (vezi, mai sus, p. 183, n. 2), p. 48, n. 1.

De istorie reală. Dar lucrul poate fi îndelung discutat. Aceasta este l1 situaţia acolo unde o preistorie artificială, clădită pe o schemă contrebuie să se adapteze unui trecut mai recent, legat el însuşi fără uitate de prezent. În cazul Vârstelor, trecerea este clară şi chiar Vârsta de fier are trăsături mai umane, mai plauzibile decât Vârstele e argint şi de bronz. În cazul dinastiilor, determinarea exactă a acestui te mai delicată: istoricii şi arheologii scandinavi n-au căzut de acord ăspunsului la întrebarea care dintre Ynglingar trebuie socotit primul autentic. Oare Fjolnir, fiul lui Freyr? Sigur nu. Sau Sveigdir, fiul lui Nici el. Atunci fiul lui Sveigdir? Sau nepotul lui? Trebuie mers până Aun? Sau mai departe? Probabil, dar răspunsul este încă incert.

Gur, istoria primilor patru regi nu se explică în întregime prin schema L funcţiuni. Dar nu încape îndoială că nu 'faptele' pot explica restul.

Alcătuirea istoriei Chinei, se pare că s-au interferat mai multe scheme.

Nt sigure: alternarea regilor 'romani' cu regii 'sabini'; gradele de care îi leagă pe regi. Cea de a doua, pe larg şi prea îndrăzneţ tratată

*C, a fost de curând supusă unui examen mai riguros de către Jean

; Cea dintâi, solidară, cred, cu legenda 'primului război al Romei', nu explica decât împreună cu ea şi probabil prin ea: o vom regăsi curând.

Te alte probleme s-au ridicat odată cu recunoaşterea specificităţii funci primilor patru regi. Voi semnala numai una dintre ele, deosebit de ată din perspectiva acestei cărţi. Trebuie oare să considerăm că la a petrecut o 'coborâre' a unei mitologii divine pe pământ, o transpuân Mahăbhârata şi în prima carte a lui Saxo, a legendelor despre zei de despre eroi, urmată de eliminarea celor dintâi? Nu cred. E greu de ă Romulus şi Numa l-au prădat pe Iuppiter de miturile lui şi că Tullus Ktituit lui Marş, iar Ancus lui Quirinus. Tot atât de greu de crezut că u regi au fost formaţi, construiţi, pornind de la aceşti trei zei: cu linte de a se fi fixat vulgata istoriei originilor, aceşti mari zei nu mai dtologie, dacă cumva avuseseră vreodată. Mai probabil este că romanii, ţi de pământul şi de civitas a lor mai mult decât de depărtările spaţiului ului, îşi lăsaseră dintotdeauna zeii într-o goliciune maiestuoasă şi păspentru 'strămoşii lor' tezaurul de învăţăminte pe care îl formează, în analiză, orice mitologie. În această privinţă nu am de adus nici o ire reflecţiilor de la începutul (p. 64-68) celei de a doua părţi a vechii rţi, Horace et Ies Curiaces (1942): ia şi-a avut mitologia şi această mitologie ni s-a păstrat. Numai că ea nu a fost nicii fantasmagorică, nici cosmică: a fost naţională şi istorică. În vreme ce Grecia şi India în imagini grandioase ceea ce credeau ele că au fost geneza şi vârstele universului, haosul uile, opera şi aventurile zeilor organizatori ai, întregului', Roma, n-a avut altă ambiţie iceea de a-şi relata, cu simplitatea proceselor verbale, propriile ei începuturi şi propriile ntemeierea şi progresele ei, opera şi aventurile regilor, care, după închipuirea ei, o formape rând. Dar aceste relatări, deşi datate şi situate într-o perspectivă apropiată, erau car în mare parte fictive şi moştenite din vremea când Roma încă nu exista şi îndepli-: t aceeaşi funcţie pe care o îndeplineau, la greci şi la indieni, povestirile fantastice: justi- -ntificau ritualurile, obiceiurile şi toate celelalte elemente constitutive ale societăţii romane, terului şi ale idealului roman, în plus, îi distrau pe fiii lupoaicei (căci nu trebuie nesoacest folos al miturilor) şi în acelaşi timp le confirmau stima pe care şi-o purtau şi frucredere în destinele lor. De fapt, echivalentul teogoniilor şi cosmogoniilor altor popoare pene trebuie căutat în primele două cărţi ale lui Titus Livius. Citite astfel, toate aceste egale dobândesc un interes sporit.

I contribuţia lui la culegerea Le Pouvoir et le Sacre, Annales du Centre d'etud.es des religions, atea din Bruxelles, I, 1962, p. 103-120 ('La sacralite du pouvoir royal î Rome').

Acest aspect aparte al imaginaţiei, al gustului romanilor apare mai puţin ciudat celor care, alături de mitologiile Greciei şi ale Romei, le-au studiat şi pe cele ale Irlandei şi ale Ţării Galilor Fără a ajunge atât de departe cât verii lor din Italia, celţii au mers pe acelaşi drum: nici ei i vor altceva decât să povestească istoria veche a insulei lor, a districtului lor. Paralela irlandeză Vârstelor Lumii' înfăţişate de Hesiod şi de Mahăbhârata sunt populari succesive, cuceritori are se dau ^a ° Parte uuui Pe celălalt; până şi zeii, sau cel puţin acele fiinţe care, în numele 1 r colectiv de Tuatha De Danann, păstrează numele *deiwoal zeilor indo-europeni, sunt înteţi jn această înlănţuire, alcătuind doar penultima invazie; ei trăiesc pe pământul insulei, îl anără îl administrează, se retrag după înfrângere pe colinele lui. Istoria lor este o istorie politică formată din lupte şi negocieri cu străinii, din instituţii şi dezbateri interne foarte puţin diferite de cele care vor caracteriza Vârsta următoare; într-un cuvânt, mitologia este integrată în epopee şi este prezentă ca un fragment relativ recent al vieţii adevărate a ţării locuite de colectivitatea naţională. Această asemănare între irlandezi şi romani este dealtminteri compensată de o imensă diferenţă: cele două popoare sunt în dezacord total în privinţa felului în care concep acest cadru uman al miturilor lor. Pentru scânteietorul şi poeticul paladin irlandez care, în pofida risipei sale de vitejie şi a inteligenţei sale foarte vii, nu va fi ştiut, înainte de veacul nostru, să-şi organizeze insula, divinul şi umanul nu sunt opuse unul altuia, ba nici măcar foarte distincte: irlandezul trăieşte atât înlăuntrul clanului său şi printre duşmani, cât şi în supranatural, între zânele colinelor şi nălucile ceţurilor; ştie că nimic nu e cu neputinţă nimănui; că reţelele de tabuuri mistice conduc atât societatea cât şi viaţa oricui într-un grad mai înalt decât legile şi uzanţele în care totuşi perspicacitatea lui excelează; că harurile şi ajutoarele misterioase contribuie mai mult la izbândirea urmărită decât calculele; că fiecare om este cine se crede, dar uneori şi altcineva, reîncarnat pentru a treia sau a patra oară, sau chiar o fiară a pădurii; mai ştie că, dând colţul unei stânci din mările apusului, luntrea pescarului poate ajunge deodată pe tărâmul Morţilor, sau mai degrabă al Celor Vii şi că după aceea se va întoarce de acolo în chipul cel mai firesc, încărcată de vrăji şi de tristeţe. Dimpotrivă, pentru soldatul ţăran care avea, în mai puţân de o mie de ani, să supună întreaga lume câtorva coline din Latium, umanul se defineşte în opoziţie riguroasă cu divinul; umanul este cu stricteţe limitat la pozitiv, la verosimil, la firesc, la previzibil, la codificabil, la normal; aşadar, de vreme ce miturile sunt, umane' şi terestre, zeii vor participa foarte puţin la ele, iar esenţialul poveştii se va petrece chiar între oameni, în uneltiri dibace şi îndepliniri precise, asemănătoare celor care, mai târziu, se vor pune în seama Scipionilor sau a Gracchilor, a lui Sulla sau a lui Caesar; comunicarea intre uman şi divin se va putea realiza, ca şi în viaţa adevărată, numai cu ajutorul sacrificiilor şi al rugăciunilor, de o parte, al prevestirilor şi al minunilor, de cealaltă; morţii, întocmai ca în existenţa curentă, nu vor constitui altceva decât xemple de urmat sau imagines* de purtat în procesiuni; fluxul iraţionalului va fi oprit de nenumărate diguri pe care acest popor de jurişti şi de analişti a ştiut, cu tot respectul, să i le ridice în faţă.

* Chipuri ale strămoşilor, păstrate de obicei în atrium şi purtate prin oraş cu prilejul fune faliilor unui membru al familiei.

Ai Capitolul II CELE TREI COMPONENTE ALE ROMEI

1. ZEII INDIENI ŞI ASVINII colectivi, fie individuali – Mitra, Varuna, Indra, cei doi As'vini – [ici ai celor trei funcţiuni formează un grup armonios. În imnuri, mai mic nu tulbură înţelegerea, colaborarea As'vinilor cu zeii de nivel supeî asemenea, nimic nu îndreptăţeşte bănuiala că această înţelegere s-ar idit după o perioadă mai grea. Şi totuşi, textele posterioare cunosc o a cărei vechime este confirmată de o corespondenţă iraniană şi după (vinii nu au făcut întotdeauna parte din lumea bună a zeilor1. După acută mai sus2, se cuvine acum să privim această tradiţie mai de aproape Urata, III, 123-125, 10345-10409):

: r-o zi, cei doi As'vini – zei nedesăvârşiţi, care n-au încă dreptul de a na laolaltă cu ceilalţi zei şi care trăiesc mai mult pe pământ, printre, decât în cer – au surprins-o îmbăindu-se pe frumoasa prinţesă Sukanyă,; ă cu bătrânul ascet Cyavana, o soţie-model. Zadarnic îi mărturisesc lor, zadarnic încearcă să o înduplece cu mijloacele obişnuite. Atunci ă tactica: Suntem, zic ei, excelenţii medici ai zeilor, devabhişagvarau, da înapoi bătrânului tău soţ tinereţea şi frumuseţea, dar tu va trebui legi din nou un soţ, pe el sau pe unul dintre noi. Prinţesa cere sfatul ei şi, la îndemnul lui, primeşte. Dar nici el nici ea nu bănuiesc ce ă li se pregăteşte. Când Cyavana iese, tânăr şi frumos, din apele lacului î l-au cufundat As'vinii, aceştia îi stau alături, aidoma lui la chip, la te, la podoabe: imposibil de deosebit. Biata femeie trebuie să aleagă împlare, dar dragostea e în stare de orice minune. Ascultându-şi intuialege tot pe fostul ei bărbat. Cu eleganţă, As'vinii renunţă, ir Cyavana nu este ingrat. Ştie că până acum Indra – regele zeilor, în i formă a mitologiei3 – nu le-a îngăduit As'vinilor să bea soma, ceea ce uie privilegiul şi, cumva, caracteristica zeilor. 'Am să vă fac băutori ia, le spune el binefăcătorilor săi, în pofida regelui zeilor' (mişato devai). Şi organizează un mare sacrificiu de soma; când lichidul e gata, vrea ere As'vinilor. Dar intervine Indra, oprindu-l: ceşti doi Năsatya nu merită să bea soma, aceasta este credinţa mea; nu sunt în cer decât zeilor, nu merită cinstea aceasta'.

^ 'aissance d'Archanges, 1945, p. 159-160. Legenda iraniană garantează vechimea formei epice lei lui Cyavana (Cyavana), alături de forma pe care o are în Satapatha Brahmana, IV, 1, 5-rezi, mai sus, p. 48 – 49. „ezi, mai sus, p. 39. * Cyavana protestează, îi laudă pe As'vini, afirmă că sunt zei. Indra se încăpăţânează: 'Sânt medici; sunt meşteşugari; umtlă prin lumea muritorilor (loke carantau tnartyănămm cu chipul pe care şi l-au ales: cum ar putea ei merita să bea soma?'.

Înfruntarea se înteţeşte. Indra se pregăteşte să trăsnească mâna lui Cyavana! Care întinde soma As'vinilor. Dar asceza are puteri nesfârşite: Cyavana îl paralizează pe Indra şi dă naştere 'prin puterea austerităţii' (topobalăt) unui monstru uriaş ale cărui fălci se cască de la cer la pământ şi ameninţă să înghită totul: este monstrul Mada, 'Beţia'. Indra se dă bătut. Pretinde că n-a vrut decât să-i dea ascetului prilejul de a-şi arăta puterea şi acceptă ca de acum încolo cei doi As'vini, egali în drepturi, să bea ofranda. Lui Cyavana nu-i mai rămâne decât să distrugă monstrul: tăindu-l cruciş şi curmeziş, îl desparte în patru părţi pe care le închide, respectiv, în băutură, în femei, în zaruri şi în vânătoare'4, Structura funcţională a povestirii este evidentă. La început, se găsesc în preajma zeului trăsnetului, Indra, de o parte zeii superiori, iar dealta. Îrj simple relaţii de servicii cu cei dintâi, cei doi As'vini, medicii lor, simpli meşteşugari (karmakarau), care mai sunt şi prietenii şi binefăcătorii oamenilor La sfârşit, deosebirea aceasta se şterge şi societatea divină se completează prir incorporarea acestor 'oameni de serviciu'. Cum? Cele două ranguri de zei nt sunt singure. Există, ca Tertius ftotens*, un tip de om superior zeilor superiori ascetul Cyavana şi lui i se datorează fericitul deznodământ. La acest dezno dământ se ajunge prin momentele în care cele două tipuri de zei şi omul sfânl au prilejul să-şi demonstreze natura, recurgând la un procedeu care ţine de ea As'vinii, totodată senzuali şi cinstiţi, îl vindecă pe Cyavana de bătrâneţe şi î redau, tânăr şi frumos, soţiei sale; rege şi războinic, Indra ameninţă cu arm; proprie lui, trăsnetul, care, fără asceza lui Cyavana, ar fi fost atuul cel ma tare; dar Cyavana, aliat cu As'vinii, taie acest atu cu magia lui totodată para lizantă şi creatoare de forme, iar forma pe care o creează, Beţia, se potriveşt bine cu funcţiunea protejaţilor săi.