Georges Dumezil

Zei vă voi da şi credinţa-mi; şi oaste păstreze-şi I, atinus Socru, el aibă puterea-i din neam. (D. M.) Lăsând pe seama socrului său regnum, imperium şi arma, Aeneas îşi păstrează ceea ce, în funcţie de punctul de vedere, înseamnă cel mai mult sau cel mai puţin: o misiune sacră, sacra deosque şi nu numai pentru el, ci pentru ambele popoare asociate, dabo: va transforma, sau cel puţin va completa, religia autohtonilor. Inegalitate, dacă chiar există, cu totul provizorie, de vreme ce, datorită Laviniei, el va fi la moartea socrului său (ca şi Romulus după moartea lui Tatius cu care fusese întâi coleg) regele, singurul rege.

Dar este într-adevăr inegalitate? În orice caz, nu la nivelul popoarelor, care vor fi asociate paribus legibus [cu drepturi egale]. Aceste ultime detalii ale statului sinecismului sunt apoi enunţate de Iuno şi ele amintesc importanţa locului acordat de analistică, în unirea sabinilor lui Tatius cu protoromanii lui Romulus, problemelor de nomenclatură: Roma se va numi, desigur, tot Roma, dar locuitorii ei se vor numi Quiriţi, după numele oraşului sabin Cures. Iuno cere, cum am văzut, ca numele Troiei să piară, numele acesta pe care pretindea poate să-l poarte chiar prima aşezare a lui Aeneas de la gurile Tibrului (XII, 823-825). Împlinidu-i rugămintea, cum iarăşi am văzut11, Iuppiter adaugă o lăuză importantă care merge în sensul intenţiei anunţate de Aeneas la începutul cântului (192): numele, limba, obiceiurile latinilor vor fi adoptate de comunitate, dar troienii le vor îmbogăţi capitalul ritual (836-837): morem ritusqtte sacrorum adiiciam.

_şi credinţa şi datina adaug. (G. C.)

Tot astfel au întemeiat şi Romulus şi Titus Tatius, după împăcare, religia Qon comunităţi: aducând fiecare propria sa teologie, Tatius, o mulţime de zei ' Vezi, mai sus, p. 242. Cf. şi vorbele rostite de Latinus în consiliul său, XI, 320-322: să se dea troienilor pământuri şifoederis/aequas dicamus leges sociosque în regna uocemus: /considant, tantus amor, et moenia condantl ('âăcând după dreaptă-nvoială/O înfrăţire cu ei, să-i poftim în gat ca tovarăşi; /Steie aici, dacă ăsta li-i dorul şi ziduri clădească-şi „ – (D. M.)]. Mai sus, p. 246.

Ţiunii a treia, Romulus, cultul major al lui Iuppiter. Judecind după deoi dintre listele de zei invocaţi de Aeneas (XII, 176-183) şi respectiv inus (198-200) când au încheiat acordul referitor la lupta în doi, combiva avea acelaşi sens. De data aceasta, Iuppiter este factor comun, ală-; câteva divinităţi ale naturii (Glie, Mare, astre); dar numai Aeneas îi pe Iuno şi pe Marte, care vor fi termenii doi ai celor două mari triade roiar Latinus, numai el, îi invocă pe Apollo şi pe Diana, zeităţi italice: ă muntelui Soracte (XI, 785) şi Ariciei* (VII, 764); pe Ianus bifrons*.

— Şi astfel revanşa religioasă asupra deschiderii violente a templului acestui către Iuno (VII, 621) şi opunând zeului Mauors, stăpânul tuturor răzr', pe care tocmai îl numise partenerul său, pacea; în fine, pe zeul ului, italic din pricina lacului Avem, a peşterii deschise (antrum i perii a răspântiei subpământene* (VI, 242, 262, 541): îmbinarea celor două ra procura armătura unui panteon echilibrat.

, precum războiul neînduplecat între Tatius şi Romulus se încheie cu o e pe care nimic, niciodată, nici la moartea lui Romulus, nici la cea a lui nici în luptele dintre plebei şi patricieni nu o va mai pune sub semnul irii, tot astfel troienii şi latinii sunt irevocabil şi intim legaţi aeterna în i [într-o alinată veşnică] (XII, 191)12. Iar poetul, în ultimele zvâeniri zboiului, va putea exclama cu îndurerată mirare (503-504): placuit concurrere motu, Iuppiter, aeterna gentes în pace futuras?

'Jupiter, astfel ai vrut şi-ntr-atâta răscoală s-amesteci Neamuri menite pe veci să trăiască-n frăţiile păcii?'. (G. C.) ăsturnare de situaţie care ar fi într-adevăr ciudată, dacă vreunul dintre me ar fi fost altceva decât o simplă poveste.

Î fine, un destin individual identic le este rezervat contractanţilor majori ir două tratate: pe lângă faptul că Aeneas, ca şi Romulus, va râmâne sinrege la moartea colegului său, el va părăsi pământul numai spre a deveni ui Quirinus, Romulus postum, Romulus după misterioasa sa dispariţie, spunde cu anticipaţie Aeneas dispărut şi proclamat Indiges* (XII, 794).

5. VERGILIU ŞI CELE TREI FATA dată observată intenţia lui Vergiliu de a prefigura, totodată fidel şi litre Aeneas, Latinus şi Tarchon, relaţia în care originile Romei îi vor aşeza mulus, pe Tatius şi pe Lucumo, o sumedenie de detalii ale Eneidci, care iu uneori dificultate de interpretare sau mister, se explică în mod filai întâi, solemna aşezare în prim-plan şi, cumva, în reciprocă echilibrare r trei fata rostite, cunoscute dinainte, ai căror beneficiari se caută şi se Pe muntele Soracte, la nord de Roma, era cinstit un zeu Soranus, identificat cu Apollo.: ia, în apropierea Romei, exista un sanctuar al Dianei, în care, după legendă, zeiţa l-ar f* pe Hipolit, reînviat de ea şi de Esculap. ' Cu două feţe.

'* Lacul Avern, din Campania, trecea, din pricina vaporilor săi răumirositori, drept un loc s în infern. Aeneas şi Sibila pătrund în lumea de dincolo printr-o peşteră largă. Răspântia ilor: spre Eliseu, la dreapta şi spre Tartar, la stânga.

În versul solemn care îl înfăţişează pe Aeneas imediat după încheierea alianţei, Vergiliu „ i evoce apariţia Romei (XII, 166), Hinc pater Aeneas, Romanae stirpis origo. [Iată şi tatăl părinte al poporului Romei. – (G. C.)]. ' * Zeitate băştinaşă.

Tecunosc în jocul întâmplător al primelor lor întâlniri. Aceasta este contribuţia i n Vergihu. Niciuna dintre formele tradiţiei nu i-o oferea. Dimpotrivă, în rivinta lui Tatinus şi a lui Romulus, forma cea mai apropiată şi de altfel cea 5 ai curentă a tradiţiei oferea altceva. Iată, în mare, cum povesteşte lucrurile Dionis din Halicarnas (I, 57-60, 64), sprijinindu-se mai ales pe Varro şi pe Cato: îndată ce primeşte vestea că troienii care au acostat ridică un oraş pe pământul său, tatideşi în război cu rutulii, vine degrabă cu oasce mare să oprească nelegiuita clădire. Cum soseşnUS e seară în preajma duşmanilor săi probabili, hotărăşte să nu pornească lupta decât în zori. R noaptea, în somn, i se arată un Ir. ix&pt-oc, Satjiwv, un zeu al locului, care îl sfătuieşte să-i rhnească pe greci (siâJJ Tfjx„pa, ouvotxouţ [să se aşeze şi ei în ţara lui], căci îi voi fi, lui, de mare folos, y. if' faxpsxrjfia, iar tuturor aborigenilor, un bine obştesc, y. oivov îya”6v. Pe de ltă parte, în aceeaşi noapte, zeii strămoşeşti pe care Aeneas i-a purtat cu el de la Troia îl îndeamnă în vis pe acesta să obţină prin convingere, 7ieUciv Acctâvov ex6vTx, pământul râvnit. În setnenea condiţii, tratativele întreprinse imediat nu pot decât să izbutească: troienii primesc o întindere de pământ şi în schimb le ajută latinilor să-i înfrângă pe rutuli. Aeneas îşi încheie în linişte construcţia şi o capătă pe Lavinia de soţie. De aici, un alt război, între Turnus şi rutuli, de o parte, Latinus şi Aeneas, de cealaltă. Turnus şi Latinus mor în război, iar Aeneas îi urmează la tron socrului său.

Aceste două vise şi-au adus desigur contribuţia la construcţia vergiliană, dar cum le-a transfigurat poetul! Cel al lui Aeneas dispare: primele şase cânturi ale poemului şi, ca încheiere, minunea meselor mâncate îl înlocuiesc splendid, Aeneas devenind progresiv conştient de misiunea lui şi de locul exact al împlinirii ei. Cel al lui I, atinus nu mai este un vis obişnuit şi nu se mai situează în plină acţiune: îngrijorat de anumite semne prevestitoare, bătrânul rege a cerut sfat celui mai de seamă dintre e7U)(apiot Saâjxovsţ [zeităţile pământene], tatăl său Faunus şi faptul că răspunsul vine în vis se explică prin aceea că tehnica acestui oracol este incubatio*. În fapt, este vorba aici de dezvăluirea unui destin, cu greutate şi cu solemnitate egale celor cerute de Aeneas şi primite de la Apollo şi Anhise. În acest sens, trebuie completate consideraţiile făcute de Henriette Boas, în atenta ei analiză a primelor 135 de versuri din cântul VII: 'Vergiliu, ni se spune, ca artist, a vrut să prezinte în forme variate numeroasele vise, portenta [minuni], oracole etc, pe care i le oferea subiectul'. Vergiliu n-a dat aici ascultare numai scrupulului literar de a evita monotonia. Dacă a vrut să dea o formă neobişnuită tocmai acestui vis, este pentru că îi atribuia un rol major în compoziţia sa.

Destinul lui Tarchon şi al etruscilor săi este întru totul inventat de Vergiliu şi cu acelaşi scop. În cele mai multe forme anterioare ale legendei lui Aeneas, etruscii sunt adversarii troienilor. 'Fie că este vorba de Titus Livius, de Dionis din Halicarnas, sau, în timpuri mai vechi, de Cato, din care ne-a păstrat Servius câteva pasaje, spune cu drept cuvânt Jean Gage13, relaţiile între etrusci şi troieni apar mereu ostile. Mezenţiu trece, împreună cu poporul său, e partea lui Turnus şi luptă împotriva troienilor chiar după plecarea lui Aeneas. Sunt duşmani înverşunaţi, odioşi de altfel până şi. Latinilor'. Singura excepI este poetul grec Lycophron de la începutul secolului trei, care se sprijinea poate pe Timaios; de la acesta a luat Vergiliu numele şefului suprem al truscilor, Tarchon: după Alexandra*, Aeneas, plecat din Macedonia, ajunge 1X1 Porturile tireniene, la Pisa şi Agylla, adică la Caere şi acolo încheie alianţă cu Ulise şi cu Tyrrhenos şi Tarchon, fiul lui Telefos şi căpetenie a tirenieni-

13 mn ţ! 1tr-un sanctuar: divinitatea se manifestă în vis.

Les lâtrusques dans rfineide', Melanges de l'Ecole Francaise de Rome, XL, 1929, p. 118. „o * Alexandra sau Casandra este un poem de 1500 trimetri iambici în care Lycophron cântă moarta tragică a fiicei lui Priam.

Dar, cum spune iarăşi Jean Gage14, 'asemănarea este vagă, superficialăienii nu par a juca, în această versiune, un rol special în demersul lui Aede altfel, remarcă el, alianţa nici nu este formal declarată decât între îs şi Ulise (v. 1242), celelalte două căpetenii etrusce nefiind semnalate decât i' (v. 1245, tuv Se). În orice caz, nimic din acest vers nu aminteşte p0- cu totul stranie care îi ţine pe loc pe războinicii lui Tarchon până când soaeneas să li se aşeze în frunte.

Rergiliu a păstrat cu mare grijă celor trei fata, cu toată egala lorsolemni- ^aracterul lor naţional. Cele ale lui Aeneas sunt contrasemnate de toate forraculare pe care le au Frigia şi Grecia. Cele ale lui Latinus sunt dezvălui – Faunus, pur italic, zeu latin, tatăl lui Latinus şi într-o formă pe care uu _ oricare ar fi realitatea de la Albulea – vrea să o deosebească Le practicile de la Cumae sau de la Delfi. Cele ale etruscilor sunt enunţate haruspex*, adică de un membru al acelei corporaţii care, din totdeauna, a dt atât gloria cât şi declinul patriei etrusce, până când şi-a pus în serviciul Roehnica deja degenerată. Se află astfel subliniat caracterul complementar,; urat, valoarea de 'componente' a celor trei comportări poruncite de e fata.

6. LATINUS, POPORUL LATIX ŞI FUNCŢIUNEA A THEIA.

Dar, distribuind troienilor, etruscilor şi latinilor roluri pe care legenda romă le atribuia protoromanilor, etruscilor şi sabinilor, Vergilius, care cunoaşrfect, ca şi contemporanul său Properţiu, ca şi, mai demult, analiştii, dubla re, totodată etnică şi funcţională, a componentelor Romei, nu s-a mulţusă le organizeze în structura celor trei fata: el a marcat cu insistenţă, u fără aluzii la prototipul romulean, pentru fiecare dintre ei, pentru fiecare e conducătorii lor, trăsăturile de natură şi de caracter corespunzătoare iţiei lui funcţionale.

Sa îi examinăm mai întâi pe Latinus şi pe latinii săi. Multe trăsături fac a, dincolo de rolul lor bine definit – cel de a da troienilor pământ şi lui as o soţie – reprezentanţii 'funcţiunii a treia', în general, în ceea ce are etutindeni mai vizibil, în ceea ce legenda romuleană le atribuie sabinilor: rietatea, bogăţia şi, de asemenea, înainte de bătălii, pacea şi dorinţa de pace. Aşa îşi fac ei intrarea în poem (VII, 45-46): Kex arua Latinus et urbes iam senior longa placidas în pace regebat.

În câmpii şi cetăţi liniştite Regele-n vârstă, Latinus, în pace-şi avea stăpânirea. (D. M.) Comentatorii au subliniat pe bună dreptate felul în care se desparte aici iliu de vulgata, fără îndoială varoniană, a legendei lui Aeneas15: în aceasta ită, la sosirea troienilor, Latinus se afla în război cu rutulii şi înţelegere care o încheie cu Aeneas este menită să-l ajute să câştige acest război, ru această răsturnare a imaginii obişnuite, Henriette Boas a propus mai M Ibid., p. 119 şi 3.

* Ghicitor în măruntaiele animalelor jertfite.

15 H. Boas, Aeneas' Arrival. (vezi, mai sus, p. 242, n. 3), p. 76-77. Despre pacifismul., vezi K. B. Laage, Der Friedensgedanke în der augusteischen Dichtung, 1956 (disertaţie dacafiată); cf. W. Nestle, Der Friedensgedanke în der antiken Welt, Pkilologus, Supp.

— Bd. 31, K. J. Pratt, Roman antimilitarism', Classical Journal, 61, 1955, p. 1 – 225.

Multe explicaţii, de valoare inegală: Vergiliu ar fi vrut să 'nu complice zadarnic istoria'; dar oare nu se descurca tradiţia cât se poate de bine şi de clar cu acea imagine? Sau, atunci, Vergiliu ar fi urmat 'tendinţa elenistică (şi romană) de a-şi reprezenta timpurile vechi ca pe o perioadă of unmolested bless Tde nealterată binecuvântare]; dar Mezenţiu şi ororile lui, armata etruscă pe picior de război şi multele lupte despre care se vorbeşte în legătură cu Camilla şi cu mulţi alţi eroi sunt, în perspectiva Eneidei, contemporane cu longa pax ^îndelungata pace] a lui Latinus; de ce atunci această excepţie când este vorba de latini? Sau, iarăşi, Vergiliu ar fi exprimat dorinţa de pace a oamenilor vremii sale, însetaţi^ de înţelegere după ororile războaielor civile şi în acelaşi timp ar fi făcut ecou uneia dintre liniile majore ale politicii lui Augustus; această ipoteză este mai credibilă: ca toţi poeţii epocii lui Augustus, Vergiliu a cântat fericirea păcii civile redobândite (Remo cum fratre Quirinus.) [Quirinus, cu fratele său Remus.]* şi, de la începutul Eneidei, în prima dezvăluire de destine făcută de Iuppiter Venerei, Augustus, spre deosebire de Caesar, este caracterizat prin închiderea porţilor Războiului*. Mă îndoiesc totuşi, oricât de fierbinte ar fi fost simpatia pe care, cu atâtea prilejuri, o manifestă Vergiliu pentru pace, pentru 'absenţa războiului'16, că acesta ar fi un motiv suficient pentru justificarea unei atât de complexe rupturi cu tradiţia, într-un punct al epopeii în care capătă frâu liber admiraţia lui nu mai puţin fierbinte pentru marile fapte războinice. Motivul apariţiei lui Latinus şi a latinilor săi ca o fericită insulă a păcii într-o Italie tulburată este mai degrabă necesitatea de a da acestor personaje nota cerută de 'misiunea' lor în cadrul tripartit. Ne amintim poate că, în legenda războiului lui Romulus cu Tatius, aceeaşi 'misiune' a funcţiunii a treia dată sabinilor se exprimă, la diferiţi autori, altfel: dorinţa lor de a nu intra în război şi zăbava cu care o fac, deşi au fost jigniţi direct şi deşi alte popoare, care, mai puţin direct interesate, s-au declarat totuşi de partea lor, se arată nerăbdătoare. Să ne gândim la eforturile lui Titus Tatius de a aranja lucrurile fără război (Plutarh, Romulus, 16, 2; Dionis din Halicarnas, II, 33); la sângele rece al sabinilor (nihil per ir am aut cupiditate [n-au făcut nimic cu ură sau cu lăcomie]: Titus Livius, I, 11, 5); de asemenea, la grija lor de i limita războiul încă de începutul lui, abţinându-se să devasteze teritoriul Romei, după obicei (Dionis, II, 38). Longa pax de care s-a bucurat sub La – tmus poporul laurentinilor merge în acelaşi sens. Tot aşa şi ura lor faţă de război, refuzul de a-l declara, de a lua parte la el, această formă de demisie protestatară în care se concentrează, în ultimele şase cânturi ale poemului, caracterul şi politica lui Latinus: el nu mai reapare pe scenă, nu capătă puţină viaţă decât când se iveşte o şansă de pace. E singurul, se va spune, sau aproape singurul (există şi Drances!) de această părere în tot acel popor. Dar nu cumva pentru că duşmanca divina a lui Aeneas, Iuno, a alterat natura acestui popor? Ar fi reacţionat oare atât de violent chiar Amata, regina, soţia lui Latinus şi principala lui adversară, bacanta dezlănţuită, aţâţătoarea întregului război, la proiectata căsătorie a fiicei ei cu troianul dacă Iuno n-ar fi făcut din ea, -^mente' ° P°sedată Prin intermediul Furiei? Rolul lui Alecto (VII, 323- o2) nu se mărgineşte la stârnirea războiului, asemănătoare aprinderii unui Combustibil dinainte pregătit. Ea are misiunea de a metamorfoza sufletele doitoare de pace şi de a le azvârli cu sila într-o luptă pe care, dacă ar fi rămas

* Am., 1, 292. Vr„. _ Aen., 1, 294. Porţile templului lui Ianus erau deschise în vreme de război şi închise în *”me de pace. Cf. Aen., 7, 179.

Vezi, mai Sus p_ 228. Bucolice, I, 6 etc.

Sele, ele nu ar fi pornit-o. Acţiunea ei malefică îi face pe latini, înce-: u regina, să-şi piardă, unii, dreapta judecată, alţii, calmul şi să-şi trădeze fii – cu excepţia bătrânului rege, pe care îl lasă deoparte – natura şi ea lor de a fi. Nu degeaba insistă poetul de la, început şi Iuno după el, asuâfernalei puteri a acestui monstru (VII, 324-340): Luctificam Alecto dirarum ab sede sororum infemisque ciet tenebris; cui tristia bella iraeque insidiaeque et crimina noxia cordi.

Odit et ipse pater Pluton, odere sorores Tartareae monstrum; tot şese uertit în ora, tatu saeuae facies, tot pullulat atra colubris!

Quam Iuno his acuit uerbis ac talia fatur: Hunc mihi da proprium, uirgo sata Nocte, laborem, hanc operam ne noster konos infractaue cedat fanta loco; neu connubiis ambire Latinum Aeneadae possint Italosue obsidere fines.

Tu potes unanimos armare în proelia fratres.

Atque odiis uersare domos tu uerbera tectis funereasque inferre faces tibi nomina miile, miile nocendi artes: fecundum concute pectus, disiice compositam pacem, sere crimina belii: arma uelit 'poscatque simul rapiatque iuuentus!

Cheamă din negrul locaş şi din negru-ntunerec pe-Allecto, Cea născătoare de plâns şi de jale şi-al căreia suflet Vrajbă cloceşte mereu şi bârfiri şi războaie şi blăstăm, Monstru pe care-l urăşte chiar Pluto şi ura i-o poartă înseşi surorile ei; într-astfel de chipuri se schimbă. Şerpii cei negri-ntr-atât îi umplu grozava ei faţă. Furia dânsei acum înteţeşte-o prin vorbe regina: Dă-mi ajutorul şi fă-mi, cu fată născută din Noapte, Lucrul acesta ca razim măririi să-l am şi să mântui Numele meu de btrfeli. Cuscriei troiene tu pune-i Piedici şi fă-i pe troieni să nu se-ncuibeze prin Latium. Case prin ură tu strici şi cu biciul bârfirii le nărui. Vrajbă tu poţi arunca şi-n fraţii cei una de-a pururi. Faclele morţii le-aduci, tu cea cu o mie de nume. Mii de prilejuri tu ştii! Deci scutură-ţi pieptul cel putred, Rupe tu pacea-ncheiată şi-mprăştie sâmburii luptei: Arme să ceară şi săbii s-apuce şi suliţi, bărbaţii!' (G. C.) Prima ei victimă este Amata care, este adevărat, nu era bucuroasă de sătura pe care o luau lucrurile (344-345): super aduentu Teucrun Turnique hymenaeis femineae ardentem curaeque iraeque coquebant.

Cea mistuită de griji şi mânii femeieşti în privinţa Nunţii ui Turnus şi-opririi la ei a pribegilor Troiei. (D. M.) Dar îngrijorarea aceasta, chiar mânia aceasta rămân simple sentimente şi inspiră nici un plan până când n-o cotropeşte Furia şi n-o transformă printr-un magic foarte precis (346-358), 374-377): Huic dea caeruleis unum de crinibus anguem coniicit inque sinum praecordia ad intima subdit, quo furibunda domum monstro permisceat omnem. Iile inter uestes et leuia pectora lapsus uoluitur attactu nullo fallitque furentem, uipeream inspirans animam: fit tortile collo aurum ingens coluber, fit longae taenia uittae, innecttique comas et membris lubricus errat. Ac dum prima lues udo sublapsa ueneno pretentat sensus atque ossibus implicat ignem, necdum animus toto percepit pectore flammam.

Mollius et solito matrum de more locuta est, multa super natae lacrimans Phrygiisque hymenaeis.

(. Ubi). Penitusque în uiscera lapsum serpentis furiale malum totamque pererrat, turn ueri infelix ingentibus excita monstris, immensam sine more furit lymphata per urbem.

Zvirle Amatei un şarpe din păru-i cel negru Zeiţa Şi i-l strecoară în sân până-n fundul mâhnitului suflet Ca-nnebunită de monstru să tulbure casa întreagă.

Şarpele-atunci lunecând pe sub haină, pe pieptul cel neted, Se răsu&îşte şi-ncet, pe ascuns, înş^lând furioasa, Duh de năpârcăi-i insuflă: din şarpe grozav el se face Salbă de aur la gât şi de lungă cordea o fâşie Care ei părul i-nnoadă; pe trup lipicios i se plimbă, Cât molipsirea dinţii, strecurată cu scursă otravă.

Doar îi atinge simţirea şi-i vâră din focu-i în oase, însă întregul ei piept încă nu-i mistuit de văpaie.

Cu binişorul vorbeşte, aşa cum îi stă unei mame, Ivacrimi vărsând pentru fiica-i şi nunta aceea troiană.

Dar răul de furii din şarpe, Alunecându-i în trup, o străbate din tălpi până-n creştet Şi-ntr-adevăr că de plâns, asmuţită grozav de vedenii, Fără de cumpăt aleargă nebună prin marea cetate. (D. M.) Şi se produce atunci împătimirea finală a tuturor femeilor din oraş, furiis accensae [împătimite] (392) la rândul lor, acea nebunie colectivă care le izgoneşte în păduri.

Apoi Alecto, nu fără rezistenţă, de altfel, înflăcărează cugetul tânărului Turnus aruncându-i o făclie aprinsă. În sfârşit, vine rândul întregului popor latin. Furia stârneşte între latini şi troieni un incident pe care puţină bunăvoinţă l-ar fi lămurit uşor; dar în prezenţa Furiei cum se mai poate nădăjdui bunăvoinţa? Unul dintre latini ar fi foarte bucuros să mediteze, dar, dum păci mcdinni se offert [când se aruncă între ei, să-i împace], cade, printre primii morţi ai acestui război absurd. Asta pentru că Furia s-a şi urcat pe culmea acoperişului unui staul şi, cu un biet corn de păstor şi-a făcut auzită Tartaream uocem [vocea de iad] (514): de ajuns ca să prefacă într-o hoardă războinică un popor pe care ultimele cuvinte ale lui Vergiliu îl zugrăviseră îndeletnicindu-se chiar şi atunci cu treburi paşnice. Acel fur or [delir] firesc în marile războaie lua curând locul acestei nebunii colective, dar va veni un moment când latinii, emei şi bărbaţi, se vor întoarce la adevărata lor natură: consilierii pacifişti, sau pesimiştii, vor ridica tonul în adunarea regelui, iar femeile, mamele, bâtele din cântul VII nu mai sunt în cântul XI decât un fel de oratrices pacis iei care cer pacea], care aruncă toată răspunderea asupra lui Turnus, care 2l9t)1âld rezolvarea conflictului printr-o luptă în doi, între el şi Aeneas (XI, 213^ Iam uero în teotis praediuitis urbe Latini praecipuus fragor ei longi pars maxima luctus. Hic matres miseraeque nurus, hic cară sororum pectora maerentum puerique parentibus orbi dirum exsecrantur bellum Turnique hymenaeos.

Însă-n oraşul latin şi-n plina de-avere cetate.

Bocet răsună nebun şi jale nespusă şi plânset.

Mame pe-aici şi-amărâte nurori şi surori iubitoare.

Pline de vaier amar şi copiii cei fără de tată Blastămă-n hohot şi cruntul război şi peţirea lui Turunus. (G. C.) Mit Şi epopee turnai Amata, pe care Alecto o alterase cel mai profund, stăruie până la: în delirul ei – multaque per tnaestrum demens e/fata furorem [scoasă rinţi, multe vorbeşte în jalnica ei rătăcire] (601) – şi se spânzură, la vesjrematură, a morţii lui Turnus (603)17. Această sinucidere şi, la Olimpieni, ularea Iunonei, vor pune capăt, în sângele, ultim, al lui Turnus, acestor i pe care bătrânul Latinus n-a încetat să le considere absurde.

Dar pacea aceasta, pe care numai un complot divin a putut-o smulge pentru mp din inima latinilor, este, fireşte, pacea cu bucuriile ei, pacea în bogăţie [şug. Căci Latinus, familia lui, palatul lui, oraşul lui sunt bogate, fericite şi re de bogăţia lor – după voia lui Vergiliu care a inovat astfel legenda1”, ^uvântul-cheie este rostit în cântul XI: praediuitis urbe Latini [în orasu] bogatului Latinus] (213). Douăzeci de expresii ilustrează această etichetă. Labele Laviniei (coronam insignem gemmis [coroana bătută în nestemate], 75-76), măreţia palatului lui Picus (tectum augustum ingens, centum sublime, inis [o clădire maiestuoasă, imensă, sprijinită pe o sută de coloane], VII, anunţă splendoarea darurilor făcute de Latinus fiecăruia dintre primii soli îi Aeneas (VII, 274-279): Haec effatus equos numero pater ehgit omni: Stabant ter centum nitidi în praesaepibus altis. Omnibus extemplo Teucris iubeţ ordine duci instratos ostro alipedes pictisque tapetis; aurea pectoribus demissa monilia pendent, tecti auro, fuiuutn mandunt sub dentibus aurum.