Georges Dumezil

Tatăl, cu vorbele-acestea, alese un cal fiecărui. Lucii, trei sute stăteau în întinsele grajduri înalte: înaripaţii sirepi, cum porunca-i, troienilor daţi-s, Acoperiţi toţi cu cergă de purpură mândră brodată; Lanţuri de aur le cad de la coamă pe largile piepturi Numai în aur, cu dinţii chiar mestecă galbenul aur. (D. M.) Şi în faţa aceloraşi soli, ca să sublinieze că-i primeşte pe troieni şi ca se va a cu ei precum cu nişte rude, nu pregetă să compare bogăţia regatului său abuloasele comori ale Troiei (VII, 260-262)19.

Dabitur, Troiane, quid optas, munera nec spemo; non uobis, rege Latino, diuitis uber agri Troiaene opulentia deerit.

, Troiene, ce-mi ceri, tu avea-vei! Darul trimis îl primesc. Cât timp stăpâni-va Latinus, N-o s-aveţi lipsă de-ogoare mai bune, de-averile Troiei'. (G. C.) Opulenţa aceasta, aurul acesta latin pe care cântul al şaptelea îl aminteşte nsistenţă, va căpăta, în cântul XII, un rost mai puţin nobil, dar foarte cteristic 'funcţiunii a treia': cu aur se cumpără orice, sau măcar se poaicerca această cumpărare. În legenda romuleană, Titus Tatius pătrunde pe

17 Servius, II, glosând acest vers, spune că, după relatarea lui Fabius Pictor, Atnita, soţia atinus, s-a lăsat să moară de foame.

111 H, Boas, Aeneas' Arrival. (vezi, mai sus, p. 242, n. 3), p. 75: A11 the data about Latiwhich are not mentioned above, but are found în the Aeneid, are therefore introduced by îi himself [.], and many particulars about his circumstances, his actions, and his character, mcestors, his palace (VII, 170 sqq.), his wealih (VII, 274 sqq.), his consulting the oracle of us etc. [Toate datele despre Latinus, care nu sunt menţionate înainte, dar se găsesc în Eneida, ieci introduse de Vergiliu însuşi [.] şi multe amănunte privitoare la întâmplările, la faptele, iracterul, la strămoşii, la palatul lui (VII, 170 şi urm.), la bogăţia lui (VII, 274 şi urm.), la iltarea oaracolului lui Faunus etc] ' Vezi, mai sus, p. 243.

Capitoliu fermecând-o cu aur pe biata Tarpeia. I, atinus încearcă să pună capăt războiului cu ajutorul aurului. Sau, mai bine zis, fiindcă în epopeea originilor Romei nu poate exista nici o josnicie, el strecoară lucirea aurului în compensaţia care i-o oferă lui Turnus pentru ca acesta să accepte să încheie războiul nu orin lupta singulară, deja hotărâtă, în care îşi va risca viaţa, ci printr-o învoială cuminte cu troienii. Toate vorbele pe care le spune sedato corde [cu calm] (XII, 18) sunt ele însele atât de cuminţi! Ele sunt rezumate în următoarele versuri, prea rmţin epice, dar atât de evident cumpătate (38-39): şi Tumo exstincto socios sum adscire paratus, cur non incolumi potius certamina tollo?

'Dacă sunt gata, când fi-vei tu mort, să mă-mpac cu troienii, Nu-i mai cuminte, cât timp tu eşti viu, să-ncetăm cu războiul?' (G. C.) Dar resemnarea, capitularea sugerate lui Turnus nu vor rămâne fără compensaţie (22-25): sunt tibi regna patris Dauni, sunt oppida capta multa mânu; nec non aurumque animusque Latino est*; sunt aliae innuptae Latio et Laurentibus aruis, nec genus indecores. 'Ţara lui tatăl Daunus a ta e. Cetăţi cucerite Ai tu destule; iar aur cât vrei dărui-ţi-va Latinus. Sunt şi copile destule la noi, ca s-alegi o mireasă, Toate din vrednici părinţi'. (G. C.) Cuvinte caracteristice pentru funcţiunea a treia, cuvinte la care, bineînţeles, sufletul tânărului Turnus rămâne nestrămutat (45-46): haudquaquam dictis uiolentia Turni flectitur; exsuperat magis aegrescitque medendo.

Dar acestea n-astâmpără-n Turnus mânia, Nu, ci mai tare-l aprind, mai bolnav el se face prin leacuri. (G. C.) Totuşi aurul, adunat în oraş, în temple sau în frâiele cailor, nu reprezintă esenţa bogăţiei, nu reprezintă magna pars rerum a lui I^atinus şi a poporului său: ceea ce îi făgăduieşte el întâi lui Aeneas, înainte de opulentia Troiae [bogăţia Troiei], este, cum s-a văzut, diuitis uber agri [belşugul unui ogor rodnic]. Şi într-adevăr, în pământ, prin agricultură şi creşterea vitelor, îşi împlântă rădăcinile opulentia acestui popor. Latinii sunt un fel de supravieţuitori ai vârstei de aur, al cărei firesc (sponte sua) l-au păstrat, precum şi spiritul de dreptate şi de pace; de aceea sunt denumiţi Saturni gens (VII, 204), [vlăstare ale acelui Saturn] al cărui nume contemporanii lui Vergiliu îl explicau cu falsă etimologie, prin cel al seminţelor*. Chiar în palatul lui Picus, în care I, atinus îi primeşte pe trimişii lui Aeneas, statuia lui Saturn – Saturnus senex [bătrâSaturn], bătrân ca însuşi Latinus – se înalţă între cea a lui pater Sa- *”s uitisator, curuam seruans sub imagine falcem [părintele Sabinus, cultiţorul de viţă, având sub chipul său cosorul încovoiat], cea a pacificului Ianus tfrons [Ianus cu două feţe], înaintea grupului de regi_războinici^ (VII, u178-180).

Socott secolul trecnt, unii editori (Peerlkamp, Diibner), scandalizaţi de o propunere pe care o „aii_ma^ Potrivită în comedie decât în epopee, eliminau acest segment de frază. Nu 1b – i?'ntăânsămânţare = satus.

— Us. Nici modul de derivare, nici cantitatea silabei radicale Hgaume această legătură etimologică.

9fi0 Lceastă formă a bogăţiei, a economiei latine iese puternic la iveală în molii şi în împrejurările în care, prin vraja Furiei Alecto, paşnicii latini turl (475-482): Dum Tumus Rutulos animis audacibus implet, Alecto în Teucros Stygiis se concitat alis, arte noua, speculata locum, quo litore pulcher insidiis cursuque feras agitabat Julus. Hic subitam canibus rabiem Cocytia uirgo obiicit et noto nares contingit odore ut ceruum ardentes agerent: quae prima laborum causa fuit belloque animos accendit agrestes.

Tumus strecoară-n rutuli îndrăzneală şi aprinderea luptei, însă Alecto cu aripi de iad spre troieni se grăbeşte, Noi viclenii pregătind şi pindeşte pe loc în ce parte, Mândrul Iulus vâna cu lanţuri gonind după fiare. Clinilor neaşteptată turbare le-aruncă fecioara Cea din Cocit, pe la nări le şi trece ştiuta duhoare Şi după-un cerb îi aprinde; pricină întâi de necazuri Fost-a aceasta, mânând spre război ţărăneştile inimi. (D. M.) Or, cerbul acesta splendid nu este un cerb sălbatic. Copiii lui Tyrrheus,

^nistratorul cirezilor şi pământurilor regale – Thyrreusque pater, cui regia yitjarmenta et late custodia credita campi (485-486) [ai părintelui Tyrrheus, irmelor paznic/Cel ce de rege năimit priveghea pe moşiile-ntinse – (G.

—, îl luaseră de mititel de la ugerul mamei lui. Copiii, toţi, dar mai ales Silângrijeau animalul domesticit care, în fiecare seară, se întorcea ad limina [la adăpostul ştiut]. Cum şi-ar putea închipui frumosul Iulus asemenea unel- ' Vede în faţa lui un cerb mare, aruncă o săgeată, repede luată pe seama ei decto. Săgeata străpunge pântecele cerbului, care mai are doar atâta putere ă vină să moară în braţele Silviei. Silvia plânge, strigă după ajutor şi aşa înnenorocirea. Dar pilcul care se adună, care se preface sub ochii noştri înoaste curând înarmată cu fier, face parte dintr-o lume specific ţărănească

— 510): Siluia prima soror, palmis percussa lacertos, auxilium uocat et duros conclamat agrestes. Olli, pestis enim tacitis latet aspera siluis, improuisi adsunt, hic torre armatus obusto, stipitis hic grauidi nodis; quod cuique repertum rimanti, telum ira facit. Vocat agmina Tyrrheus quadrifidam quercum cuneis ut forte coactis scindebat, rapta spirans immane securi.

Silvia, ea cea dintâi, îşi zbuciumă braţele, ţipă, Cere-ajutor şi adună pe asprii ţărani cu grămada. Toţi, cum prin codrii în tihnă cel rău oţărât s-ascunsese, Vin de năprasnă şi unu-i cu bâta prin flăcări pârlită, Altu-i c-un par noduros: fiecare cu ceea ce mâinii Ura, ca armă, i-ntinde. Şi cum, cu o pană vârâtă, Tocmai crăpase stejarul, îşi strigă tovarăşii Tirus Numai minii respirând şi 'nvârtind apucata secure. (D. M.) Ca să-şi îndeplinească funestul gând, Alecto recurge la mijloacele locale. Striul ei de război izbucneşte în formele şi din instrumentul căruia îi încredinţea – păstorii spaimele lor (511-521): At saeua e speculis tempus dea nacta nocendi ardua tecta petit stabuli et de culmine sutnmo pastorale cănit signum cornuque recuruo Tartaream intendit vocent, qua protinus omne contremuit nemus et siluae intonuere profundae.

Tuni uero ad uocem celeres, qna buccina signum Dira dedit, raptis concurrunt undique telis indomiti agricolae. Cruda zeiţă, priuzând clipita de-a fi stricătoare. Pleacă din locu-i spre-un staul înalt şi de sus, de pe vârfu-i, Dă păstorescul semnal şi, cu-încovoiatul ei bucium, Glasu-i de iad şi-ntăreşte. Că toată pădurea deodată Cutremurată-i şi codrii vuind din adâncuri răsună.

Gata la strigăt atunci, de oriunde-a pătruns buciumarea Crvurtă, s-adună năvalnic, cu arme-nşfăcate în grabă, Neîmblânziţii plugari. (D. M.) Atunci are loc metamorfoza (521-527):

Nec non et Troia pubes Ascanio auxilium castris effundit apertis. Direxere ades: non iam certamine agresti, stipitibus duris agitur sudibusue praeustis, sed ferro ancipiti decernunt atraque late horrescit strictis seges ensibus aeraque fulgent sole lacessita et lucem sub nubila iactant.

Insă şi tinerimea troiană Curge din taberi deschise să fie ajutor lui Ascaniu. Oştile-s orânduite. Şi nu se mai bat cu ciomege Groase, ca-n certuri de ţară, cu pari întăriţi în văpaie21 Lupta-i cu-al spadei tăiş îndoit şi-mprejur se ridică Groaznică holdă de săbii ce-s scoase şi-arama luceşte-n Raze de soare, sub nouri e parcă de fulgere zvâcnet. (D. M.) Prima încăierare, primele victorii ar preciza, dacă ar fi necesar, caracterul rural al 'armatei' latine, caracterul acela pe care implacabila logică a lup telor nu va întârzia să-l anuleze (531-539): Hic iuuenis primam ante aciem stridente sagitta natorum Tyrrhei fuerat qui maximus Almon sternitur. Haesit enim sub gutture uulnus, et uăae uocis iter tenuemque inclusit sanguine uitam. Corpora multa uirum circa, seniorque Galaesus, dum păci medium se offert, iustissimus unus qui firii Ausoniisque olim ditissimus aruis! Quinque greges Mi balantum, quina redibant armenta et terram centum uertebat aratris.

Tânărul Almo, mai mare-ntre fiii lui Tirus, atuncea, Chiar înaintea întâiului şir, de-o săgeată în şuier E prăbuşit: i s-opreşte înfriptă în gât şi-i închide Căile umedei voci şi suflarea-i de viaţă, cu sânge. Trupuri de oameni grămadă-s în juru-i şi moşul Galesus, Care sărise-ntre ei să-i împace, mai drept cum nu-i unul Şi mai cu stare ca toţi altădata-n ausonice câmpuri; Turme de oi avea cinci şi pe-atâtea cirezi de cornute ha păşunat, iar moşie, s-o are cu-o sută de pluguri. (D. M.) Ies B°-gat' ^mpăciuitor, reprezentant prin excelenţă al 'funcţiunii' latine, Gais piere în momentul când, pentru un timp, spiritul tulburat al latinilor uită „ta funcţiune. Ultima lui cinstire va fi aceea că semenii lui, pastores [păsto- *J. U vor ridica trupul neînsufleţit (573-567): ruit omnis în urbeni pastorum ex acie numerus caesosque reportant Almonem puerum foedatique ora Galaesi, -_^^^ implorantque deos obtestanturque Latinum.

Vezi „, aproape aceleaşi cuvinte ca şi în Georgice, II, 530-531 şi la Properţiu, IV, 1, 27-28,. Mai sus, p. 225.

_din câmpul bătăii, păstorii Vin năvălind spre oraş şi aduc şi ucişii, pe înşişi Tânărul Almo şi moşul Galesus cu faţa zdrobită: Cheamă cu toţii pe zei, răzbunare îi cer lui Latinus. (D. M.) tunci, tot ceea ce este cuprins de molima stâmită de Alecto se coalizează riva bătrânului rege, singurul credincios, cu adevărat credincios, vocaţiei îlui său (577-586): Turnus adest, medioque în crimine caedis et igni terrorem ingeminat: Teucrosque în regna uocari, stirpem admisceri Phrygiam, se limine pelli! Turn quorum attonitae baccho memora auia matres insultant thiasis neque enim leue nomem Amatae, undique collecti coeunt Martemque fatigant. Ilicet infandnm cuncti contra omina bellum contra fata deum peruerso numine poscunt, certatim regis circumstant tecta Latini. Iile uelut pelagi rupes immota resistit.

Turnus de faţă-i şi-n mijlocul pirii de foc şi de-omoruri, Groaza-ntăreşte: că, iată, troieni sunt poftiţi la domnie, Că e gonit din palat şi că-n neam intră sânge de-amestec. Cei ale căror femei smintite de Bacus, prin codri Fără de căi, poartă tirsul – şi greu cade numele Amatei – Vin, din tot locul, s-adună şi cer şi cer iarăşi războiul. Toţi de indată-mpotriva ursitei, zeieştilor semne, Calcă voinţa de sus şi-ndeamnă la luptă pagină. Pe întrecute-mpresoară-n palatul regesc, pe I/atinus; Regele stă împotrivă ca ţeapănă stană în mare. (D. M.) Dar ce poate face el împotriva lucrăturilor celor două aliate, Alecto şi? (591-600): Verum ubi nulla datur caecum exsuperare potestas consilium et saenae nutu Iunonis eunt res, multa deos aurasque pater testatus inanes: Frangimur heu fatis, inquit, teritnurque procella. Ipsi has sacrilega pendetis sanguine poenas, o miseri 1 Te, Turne, nefas, te triste manebit supplicium, uotisque deos uenerabere seris. Nam mihi parta quies omnisque în limine portus funere feliei spolior.' Nec plura locutus saepsit se tectis rerumque reliquit habenas.

Însă cum nu-i dat să poată înfrânge pornirea cea oarbă Şi se desfăşură toate la semnul duşmanei Iunone, Regele martor îşi ia şi pe zei şi pe mutele ceruri: Vai – zise el – ne zdrobeşte ursita, ne mină furtuna, înşivă o să plătiţi fărdelegea cu sângele vostru, Nefericiţi! Şi pedeapsa păcatului, Turnus, te-aşteaptă, Chinul şi mult prea tirziu te-i ruga către zei de spâşire. Liniştea mie-mi râmâne şi-n port sunt pe cale să intru, Moarte plăcută-mi răpiţi.' Şi mai mult el nimica nu spune, Singur se-nchide în casa-i şi lasă ale trebilor frâie. (D. M.) Astfel se face că, lăsând Iunonei sarcina de a deschide templul Războiulu1, 601-621) şi de a stârni întreaga Ausonie – fapt căruia îi datorăm cel i, în o sută patruzeci de versuri (641-782), elocventul, savantul catalog Dpoarelor Italiei – deţinătorul 'funcţiunii' latine se retrage în palat şi a mai ieşi de acolo decât când vor reapărea, după mult prăpăd, speranţe de Deocamdată, prin Latium şi prin ţinuturile vecine (635-637) uomeris hue et falcis honos, hue omnis aratri cessit amor; recoquunt patrios fomacibus enses, classica iamque sonant. Sapa şt secera staa cu dispreţ aruncate; şi plugul N-are cătare; fierarii călesc strămoşeştile săbii, Trâmbiţa vuietă semnul_ (G. C.) în tot timpul războiului, trăsăturile acestea atât de puternic subliniate în cântul VII vor fi, fireşte, uitate. Un alt loc comun va fi exprimat de obraznicul Numanus spre lauda Italiei, atunci când va opune ostaşii-ţărani ai acestui pământ, tot atât, sau mai mult, ostaşi decât ţărani, efeminaţilor frigieni, troienii ostaşii lui Ascaniu (X, I 603-620): Durum ab stirpe genus, natos ad flumina primutn deferimus saeuoque gelu duramus et undis; uenatu inuigilant pueri siluasque fatigant; flectere luduş equos et spicula tendere comu.

At patiens operum paruoque assueta iuuentus aut rastris terram domat aut quatit oppida bello.

Omne aeuutn ferro teritur uersaque iuuencum ierga fatigamus hasta. Nec tarda senectus debilitat uires animi mutatque uigorem: canitiem golea premimus, semperque recentes comportare iuuat praedas et uiuere rapto Vobis picta croco et fulgenti murice uestis, desidiae cordi; inuat indulgere choreis, et tunicae manicas et habent redimicula mitrae.

O uere Phrygiae neque enim Phryges 1 ite per alta Dindyma, ubi assuetis biforem dat tibia cantum.

Tympana uos buxusque uocant Berecynthia Matris Idaeae, sinite arma uiris et cedite ferro

, Neamul ni-i aspru de fel şi intâi pe copii la piraie Noi îi aducem, ca-n gheaţă şi-n ape yârtoşi să ajungă; Mici încă ei se deprind cu vânatul, cutreieră codrii; Jocul lor? Cai îmblânzesc, cu săgeţi mi-ţi împroaşcă din arcuri.

Dar tineretul, deprins cu puţin şi la munci cu răbdare Ţărna cu grebla supune şi-oraşe în lupte-ţi răstoarnă.

Viaţa ne-o trecem cu arme şi-mpingem cu lancea întoarsă Boii în coastă; nici chiar bătrâneţea greoaie nu-nmoaie Via tărie din suflet, nici schimbă a noastră putere.

Perii cei albi i-apăsăm cu un coif şi ne place într-una Proaspăta pradă şi traiul, prădând şi răpind, să ni-l ducem.

Voi aveţi haina brodată cu aur din purpură scumpă, Lenea-i în inimi, voioşi vă-ngrijiţi doar de cântece, jocuri, Mâneci aveţi la tunici, căciula o prindeţi cu panglici.

O, frigiene, ce-i drept şi nu frigieni, pe Dindima Haide plecaţi şi un fluier cu gemene găuri vă cânte.

Trişca şi tobele Mamei din Ida acasă vă cheamă, Arma lăsaţi-o bărbaţilor, fieru-azvârliţi-l din mină „ (D. M.) Un alt amănunt cu care Vergiliu a modificat tradiţia se explică uşor din Perspectiva noastră. Comentatorii s-au întrebat pe bună dreptate de ce Vergiliu

1_a făcut pe Latinus bătrân, pe câtă vreme în toate celelalte forme ale legendei eI este un bărbat în plină putere, care luptă si, uneori, moare pe câmpul de bătaie (VII, 45_46)22 rex arua Latinus et urbes iam senior longa placidas în pace regebat.

În câmpii şi cetăţi liniştite Regele-n virstă Latinus în pace-şi avea stăpânirea. (D. M.)

1 Vezi, mai sus, p. 254.

[ai mult, Latinus însuşi, după câte spune, se simte la capătul bătrâneţij [VII, 598)23: nam mihi parta quies omnisque în limine portus. Liniştea mie-mi rămâne şi-n port sunt pe cale să intru. (D. M.) lenriette Boas a propus, ca de obicei, mai multe explicaţii, ierarhizate. Ar i mai întâi un motiv estetic de simetrie: bătrânul Anhise, de partea troiană, îinat prima jumătate a poemului; era necesar în jumătatea a doua, de paridversă, un bătrân cu prestigiu egal. ^. R mai fi şi câteva motive ţinând de orgoliul naţional: L. în timp ce în celelalte versiuni ale legendei Latinus nu are complexe, nici adicţii şi se poartă conform sentimentelor sale, regele vergilian nu declară, adevărat, război lui Aeneas, dar nici nu-l împiedică, ţinând doar discurâeputincioase ca să-l împiedice, după ce i-a oferit, ba chiar impus lui Aeneas fiicei sale; cum Latinus, strămoş al romanilor, nu putea fi blamat ca ce-şi calcă jurământul, singura cale de a-i păstra simpatia cititqrului era i de a-l înfăţişa ca pe un 'powerless old man' [bătrân fără putere], fizic abil de lupta pe care ar fi trebuit să o ducă împotriva nevestei sale, împosfetnicilor şi a poporului său; 2. Dacă Latinus ar fi fost tânăr, ar fi luptat şi anume împotriva lui Aeneas, ceea fi sfâşiat inima cititorului între cei doi strămoşi ai săi. Niciuna dintre aceste Lcaţii nu este satisfăcătoare şi putem avea toată încrederea în geniul lui Ver-: dacă ar fi vrut, ar fi ştiut cum să evite aceste inconveniente, ba chiar să le transforme în avantaje, păstrând un Latinus care să nu fi fost senex. Vul este fără îndoială mai simplu.

Latinus din legenda lui Aeneas corespunde funcţional lui Tatius din legenda aleană: aşa a simţit şi a vrut Vergiliu când a organizat cele trei fata. Or, us are şi el, în variantele tradiţiei, diverse înfăţişări, vârste diverse; mândru reţ care aprinde inima prea simţitoare a vestalei Tarpeia la Properţiu, el este şur mai matur, mai 'tată al sabinelor' la Titus Livius, Dionis şi Plutarh.

Există cel puţin un autor care l-a văzut bătrân şi acela este Vergiliu. Singurul ij în care Vergiliu a vorbit despre el se află în Eneida, în cântul VIII, urmează îndeaproape prima apariţie a lui Latinus. Pe scutul făurit de Vulcan

: ru Aeneas sunt reprezentate, între alte scene din istoria romană, războiul n şi pactul lui final, care făureşte sinecismul. Aceasta este, în întreaga sa opesingura ocazie pe care o are poetul de a atinge acest subiect; din perspecnoastră, aceste versuri sunt deosebit de importante (VIII, 635-641): Nec procul hinc Roman et raptas sine more Sabinas consessu caueae, magnis circensibus actis, addiderat, subitoque nouum consurgere bellum Romulidis Tatioque seni Curibusque seueris. Post idem inter se posito certamine reges armaţi Iouis ante aram paterasque tenentes stabant et caesa iungebant foedera por ca.

Iată, alăturea, Roma şi fete sabine răpite Cutezător, chiar din circ, cu prilejul măreţelor jocuri şi deodată războiul cel nou dus de Taţiu bătrânul Şi încruntaţii sabini cu fârtaţii lui Romulus însuşi.

Apoi războiul sfârşindu-se; regii cei doi încă-n arme, Stind la altarul lui Joe cu cupele pline în mină, I/eagă frăţia-ntre ei şi ca jertfă înjughie o scroafă. (D. M.) Vezi, mai sus, p. 262.

Tatioque seni. Oricare ar fi motivul acestei înfăţişări, ea există. Dacă aceasta era, pentru Vergiliu, imaginea regelui socrilor, a adversarului lui Romulus în legenda romuleană, era firesc ca, în legenda troiană pe care o gândea după modelul celeilalte, să-i atribuie aceeaşi vârstă adversarului, socrului lui Aeneas. De altfel, scena pactului descrisă în grabă pe scut o anunţă pe cea din cântul XII, deja amintită, în care Aeneas şi Latinus, după ce şi-au încheiat şi ei lupta (posito certamine), încheie nu încă pacea, dar înţelegerea care va pune capăt războiului printr-o luptă în doi; în prezenţa unui sacerdos [preot] care a adus animalele de jertfă la altare – un purcel, o oaie încă netunsă – cei doi regi (172-174): ad surgentem conuersi lumina solem dant fruges manibus salsas et tempora ferro summa notant pecudum paterisque altaria libant.

Ei către soare-răsare-ndreptând ridicata privire.

Sare presar şi făină, cu mina, ş-apoi însemnează-n Frunte, c-un fier, animalele, cupe golind peste vetre. (D. M.) apoi, după jurăminte (212-215): Talibus inter se firmabant foedera dictis, eonspectu în medio procerum. Turn rite sacratas în flammam iugulant pecudes et uiscera uiuis eripiunt cumulantque oneratis lancibus aras.

Pecetluiau cu aceste cuvinte-ntre ei învoiala, Faţă fruntaşii fiind. Apoi, după datini, în flăcări Junghie ei închinatele vite şi scot măruntaie Vii, care-n talgere pline pe vetre-aşezate-s grămadă84. (D. M.) Nu ne putem îndoi că Vergiliu a simţit, a voit acest edificator paralelism.

Aşa arată Latinus al lui Vergiliu: ca fire, un bătrân bogat şi paşnic; în fapt, cel care îi dăruieşte lui Aeneas pământul trebuincios şi tatăl fetei predestinate lui. Acesta este sfârşitul, brusc modificat, al unei îndelungate tradiţii a cărei primă mărturie, hesiodică – de ce am suspecta-o?

— Înfăţişa un erou total diferit căruia, la urma urmelor, toţi erudiţii antichităţii, până la Eneida, îi rămăseseră credincioşi (Teogonia, 1011 – 1016): Circe, fiica lui Helios fiul lui Hiperion născu, din iubirea ei cu multrăbdătorul Odiseu, pe Agrios şi pe Latinus, puternici şi desăvârşiţi, care domneau asupra slăviţilor tireni în sfintele insule de departe. 'Afpiov t]8e Acctâvov 4[iu|iovâ Te xpaxspcv Tp.' Cauzele modificărilor aduse de Vergiliu acestei puternice tradiţii sunt acun mai clare.

7. TARCHON, ARMATA ETRUSCĂ ŞI FUNCŢIUNEA A DOUA.

Omnis Etruria. [întreaga Etrurie.] Ajutorul etrusc primit de Aenea: însumează întreaga Etrurie, spune într-un loc Vergiliu (VIII, 473). În fapt prin conţinutul celor treizeci de corăbii, o reprezintă doar. Andre Bellessort pe care gramatica latină îl obosea, dar care avea un gust destul de sigur admiră, în cântul VII, 'efortul de creaţie poetică' din care a rezultat cată ' Reprezentarea probabilă a pactului între Aeneas şi Latinus (un Latinus bătrân I) pe o caseţ de la Preneste derivă fără îndoială din textul vergilian; rezumatul discuţiilor, făcut de Aust, îi Lexikonul lui Roscher [Ausfiihrliches Lexicon der griechischen und romischen Mythologie, Leipzi 1894-1897], s.v., Latinus', II, 2, col. 1914-1915, este foarte clar, iar concluzia (Nissen, Heydei mânu, Robert.) n-a mai fost de atunci clintită: vezi H. Boas, Aeneas' Arrival., p. 76, n. 3S opoarelor italice, enumerarea aliaţilor adunaţi în jurul rutulilor şi latini” ji constată că poetul 'nu a mai făcut acest efort în cântul X, când trece irmata lui Turnus la flota lui Aeneas şi când înşiră căpitanii etrusci şi iliaţi cu troienii. Acolo, dorinţa lui de a integra în Eneida toată Italia, /insula Elba, inclusiv scumpa lui Mantua, a fost mai puternică decât i de adevăr. Şi lipsindu-i aceasta din urmă şi-a pierdut, dacă nu străcel puţin forţa'28. De fapt, Bellessort nu şi-a dat seama că cele două stanţe, cele două materii nu se pot compara. În cântul VII este vorba evăr de mobilizarea generală a Italiei, cu excepţia unor părţi din Etruatiumul, prin coniuratio şi euocatio*, celelalte neamuri prin trimişi şi iu fost în întregime ridicate la arme: se adună o uriaşă armată, a cărei e plină de culoare o dau versurile 641-816. În cântul X, Aeneas nu tă, el nu primeşte decât o trupă auxiliară, numeroasă desigur (poate Drea numeroasă pentru numărul de vase pe care i-l atribuie Vergiliu26), nitată. Nu mai avem de-a face cu afluenţa, cu confluenţa neamurilor,