Georges Dumezil

F. (p. 377, r. 17- 19; p. 378, r. 7-11). După J. Poucet, singurele două cuvinte care trebuie reţinute din versurile 29-30 sunt cele două nume proprii; restul – prima posuit praetoria, magna pars rerum erat inter oues – este o 'simplă variaţiune poetică' pe etimologia numelor Luceres şi Tities. Dar de ce derivarea lui Luceres din Lygmon ar trebui să implice menţiunea praetoria? De ce derivarea lui Tities din (Titus) Tatius ar trebui să implice menţiunea magna pars rerum sau oues?

G- (p. 377, r. 21; 378, r. 6). Dacă îl înţeleg bine pe J. Poucet, înşiruirea de evenimente pe care [o propune ar fi aceasta. Când să-şi încheie tratarea, Properţiu îşi dă seama că expresia 'Tities Ramnes Luceres' folosită în locul 'Romei' ar fi de un efect superior; o adoptă. Dar descoperă ea ace astă bună idee îl obligă să menţioneze doi eponimi despre care nu are nimic de spus, fiindcă n z, na aceea a uitat complet ce spun istoricii despre Lucumo şi etrusci, despre Tatius şi sabini. L.uându-şi seama, scrie la iuţeală despre fiecare dintre ei, fără vreo intenţie, câte un vers de umplură pe care îl consideră şi J. Poucet îl consideră şi el la fel, gol de orice sens. O scenă finală lipseşte din acest scurt-metraj: a doua zi, recăpătându-şi memoria, Properţiu reciteşte ce, a scris şj *rvă cu uşurare că subconştientul lui a lucrat corect: Lygmonul său este exact Lucumo, răzoulicul „toricilor, 4v^p T (L ^u^a. 8iapavT)? [bărbat vestit în ale războiului] şi ceea ce a spus lespre regele sabin nu este departe de singurul lucru important în ochii acelei uicinia diues şi care justifica dispreţul faţă de inopes din Azil: inventarul bunurilor (res).

* 'Lăsaţi orice speranţă', parte din vestita inscripţie de pe poarta infernului, inchit Dante (Infernul TTT Ol ^ ' */ (Infernul, ni, 9).

Rt ît a făcut pe mulţi autori să considere, urmându-l pe Dieterich18, că îblul de treizeci şi două sau treizeci şi opt de versuri de la început dezaceeaşi temă, prelungind cumva primele cuvinte hoc quodcumque uides. Deci o itepirjyvjoiţ, o plimbare din loc în loc propusă de poetul – hospes ă], cititorul său – vizitator. Următoarele două distihuri (9-10, 11 – 12) nesc şi ele, într-adevăr, monumente precise: domus Augustana (sau, din templul lui Apollo) şi curia. Dar chiar primul monument este opus unei i mai fruste de locuinţă primitivă, casa fraţilor şi nu neantului, iar în iul al doilea opoziţia nu se stabileşte între Curia Iulia şi o curie mai î sau orice altă clădire, ci numai între două tipuri de senatori (praetexto u, pellitos ftatres). În rest, nici un alt monument al Romei augustane nu îste numit. Desigur, se poate pune un nume teatrului menţionat la versul L cele mai multe dintre sărbătorile înşirate după aceea, până şi Lupercaliile,

; lebrau 'undeva', dar acest 'undeva' rămâne mereu virtual. În aceste iţii poate fi oare susţinută teza lui Dieterich? Recent, Julien Guey a t-o, în cea mai mare întindere a ei, cu multă ştiinţă şi ingeniozitate19.

Putea însă spune că m-ar fi convins întru totul.

Pe de altă parte, ca atâtea alte lucrări ale vremii, elegiile romane slujesc, iruncă, politica lui Augustus. Este deci probabil că, în câteva pasaje, acest

) ut al primei elegii se referă nu numai, în general, la strălucirea Romei împorane, dar şi la anumite creaţii, restaurări, reformări şi construcţii atât umeroase sub domnia lui Augustus: sacra Palatia a lui Phoebus Corăbierul ea ce se ascunde sub expresia domus Remi sunt chiar iniţiative ale princiL Trebuie oare să generalizăm şi să socotim că totul, în această uvertură, închinat persoanei şi operei lui? Acest lucru a încercat să-l stabilească re Grimal2', dar nu sunt sigur că a reuşit, mai ales în privinţa sărbătorilor.

El, menţionarea Pariliilor, ziua de naştere a Romei, pare aici destul de scă; nu este nevoie să aducem argumentul că în acea zi, în 42, Octavian alizase divinizarea lui Caesar. Faptul că Augustus a devenit mare pontif

2 a. Chr. este el oare suficient ca să căutăm o aluzie la Augustus în Vestadupă părerea mea, deşi îi putem recunoaşte lui Properţiu această grijă atât irească, mai degrabă decât această 'intenţie', trebuie să o acceptăm numai ocurile unde ea este evidentă21.

Îmi propun acum să arăt că Vergiliu, în jumătatea a doua a Eneidei, a tificat mult mai mult varianta cu trei neamuri a legendei trifuncţionale riginilor Romei.

18, Die „Widmungselegie des letzten Buches des Propertius', Rheinisches Museum, N. F. 55 I, p. 191 – 192. A urmat Paul I, ejay, 'Properce et l'astrologue', Journal des Savants, 1915, p -508.

19, Avec Properce au Palatin', Revue des etudes latines, XXX, 1952, p. 186-202.

, 0 Les intentions de Properce et la composition du livre IV des Elegies, Collection Latomus, XII, i; despre versurile din prima elegie studiate aici, vezi mai ales p. 20 – 23; Grimal apără lecea coloni împotriva lecţiunii Soloni la versul 31 (p. 31, n. 1) şi, la versul 20, îşi găseşte din ite un argument din fantoma Calului Idelor lui Octombrie, 'sărbătoare cezariană prin excelenţă

21 Se admite în general ipoteza că Properţiu a murit în anul 16. Dacă vrem să descoperim o de la Augustus în cuvântul compita, va trebui oare să avansăm data până în anul 8? Este adeit că putem crede oricând că obiceiurile au precedat actele oficiale (aici asocierea la cultul zeilor i a Genius-ului [divinitatea protectoare] lui Augustus): J. P. Boucher, Etudes sur Properce d, mai sus, p. 228, n. 13), p. 195, trimite la Horaţiu, Ode, IV, 5, 33, compusă în anul 14 sau 13: aribus tuum miscet numen, uti Graecia Castoris et magni memor Herculis [şi va reuni divinitatea: u Larii, precum Grecia îşi va aminti mereu de Castot şi de măreţul Hercule].

S Capitolul IV.

O INTENŢIE A LUI VERGILIU

—

1. FATA (DESTINE) ÎNCHISE ÎN ULTIMELE ŞASE CÂNTURI ALE ENEIDE1 His ubi turn natum Anchises unaque Sibyllam prosequitur dictis, portaque emittit eburna, iile uiam secat ad naues sociosque reuisit. (VI, 897 – 899)

Tatăl Anchises, pe-ncetul, aici ajunsese cu fiul Şi cu Sibylla, lăsându-i să iasă pe poarta de fildeş.

Grabnic se duce spre flotă viteazul şi-şi află fârtaţii. (G. C.)* Astfel, cu gravitate, îşi conduce Anhise oaspeţii la poarta de fildeş. Aeneas îşi ia, probabil, rămas bun de la Sibylla. În orice caz, se grăbeşte îndărăt, la corăbii şi la tovarăşii săi.

Când, după rostirea acestor mari nume, ne despărţim de cântul al şaselea, lui Aeneas îi este, în sfârşit, limpede destinul său. În Teatrul de Umbre au fost înfăţişate ochilor săi gloriile Romei, urmaşa oraşului Uavinium. Lunga noapte a a Troiei, anii de nesigură navigare, oracolele şi miracolele, tentaţia punică depăşită, toate acestea au căpătat un sens: readus în patria lui originară ausonică, regatul lui Priam va înflori din nou pe pământul făgăduinţei, în sfârşit atins, Italia. Numai locul exact al săvârşirii acestei minuni rămâne încă necunoscut, dar nu pentru mult timp.

Aşadar, dacă primele şase cânturi au descris, pas cu pas, lenta şi anevoioasa descoperire a acestei misiuni, cu cel de al şaptelea se impune o altă materie: Aeneas trebuie să-şi îndeplinească destinul1. Dar, deodată, chiar înainte de ultimul semn zeiesc care îi dezvăluie exact locul predestinat, aflăm că Aeneas nu se străduieşte singur întru făurirea Romei: un colaborator, curând chiar doi, sunt şi ei la lucru. Şi ei şi-au primit misiunea.

Aceste fata individuale, ca să le spunem pe nume, jalonează ultimele cmturi. Nu există, nici de o parte nici de cealaltă, erou important care să nu se ştie sau să nu se simtă marcat. Dar cele mai multe dintre programele aşezate în faţa pasiunilor şi a faptelor lor vitejeşti sunt programe închise, fără alt utor decât o moarte sterilă. Este cazul lui Evandru, cazul lui Turnus.

* Cum am precizat în cap. I (p. 191), dăm de fiecare dată traducerea cea mai adecvată a Pasajului citat şi indicăm pe traducător prin iniţiale (G. C. = George Coşbuc, D. M. = Dumitru Murăraşu).

' K. Biichner, Der Schiksahgedanke bei Vergii, 1946, p. 16, numeşte primele şase cărţi, die romische Odyssee' [Odiseea romană] şi ultimele şase, die romische Ilias' [Iliada romană].

Rinul Evandru şi-a şi împlinit destinul anunţat de mama lui, ni mia is şi de Apollo (VIII, 333-356): me pulsum patria pelagique extrema sequentem Fortuna omnipotens et ineluctabile fatum his posuere locis, matrisque egere tremenda Carmentis nymphae monita, et deus auctor Apollo.

, Eu, aruncat din pământul străbun pe-adâncimile mării, Soarta cea tare-n puteri şi menirea cea fără potrivnic Silnic mă-mpinseră-aici şi cu spaime şi-ndemnuri m-aduse Mama Carmentis şi tatăl Apollo, cu vorbe-năsprite'. (G. C.) caută, el şi arcadienii lui, pe acest viitor Palatin, al cărui nume îl fiul său Pallas, numit astfel şi el după un strămoş? Nu ştie. Toată a lui este acest tânăr frumos, copil unic al bătrâneţii sale, pe care i l-a chiar în Italia o sabină. 1-l va da ca tovarăş lui Aeneas, Pallas va i, chiar dacă ultima scenă a poemului îl răzbună în mod răsunător, colonie arcadiană este totuşi condamnată: Pallantea nu va fi fost decât i, o prefigurare a Romei.

Mus este mai complex. Află curând ce fata are adversarul său şi le yocabile. Dar el aparţine rasei de oameni de acţiune care nu cedează, îevoie măcar să se amăgească pentru a duce mai departe o luptă inuneori, în rarele clipe când sunt oameni ca noi (IX, 133-138): Nil me fatalia terrent şi qua Phryges prae se iactant, responsa deorum. Sat făţiş Venerique datam, tetigere quod arua fertilis A usoniae Troes: sunt et mea contra fata mihi, ferro sceleratam exscindere gentem contuge praerepta., 0, n-au să mă sperie-aceste Semne din ceruri, de care troienii-şi bat pieptul cu chiot Soarta şi Venus destul le-au făcut, aducându-i la malul Rodnicei ţări ausone. Şi am şi eu menirile mele, Tocmai ca ei: să stârpesc veneticii cu fierul, pe răii Cei ce-mi răpiră nevasta.' (G. C.) ie de fapt foarte bine cum stau lucrurile: confuzia aceasta între propria nţă, de care este sigur şi un destin pe care îl afirmă lipsit de auctor tate garantă] se adresează tovarăşilor săi pe care minunea metamorfozării fe a corăbiilor lui Aeneas i-a făcut să şovăie. Poate, în anume clipe, îl geră simţământul că este ocrotit de Iuno; dar face această ocrotire interă cât un fatum? În fapt, este condamnat de la bun început. Regele -o spune lui Hercule când îi refuză şi salvarea lui Pallas (X, 471-472): et iam sua Turnum fata uocant metasque daţi peruenit ad aeui.

Şi-apoi iată, pe Turnus îl cheamă Soarta-i şi a ajuns la hotarul ce dat i-i în viaţă'. (D. M.) ictoria asupra lui Pallas îi poate da iluzii (X, 501): nescia mens hominum fati sortisque futurae 'Minte de oameni ce nu ştiţi ursita şi clipa ce vine'. (D. M.) ar încă de la sfârşitul cântului al unsprezecelea, după moartea aliatei sale, iţa Camilla, îşi înmulţeşte greşelile – saeua Iouis sic nutnina poseurii, cer asprele hotărâri ale lui Iuppiter – şi foarte curând păşeşte conştient spre moartea care, ea singură, îi este menită. Când sora lui, nimfa Iutuma, va încerca pentru ultima oară să-l abată de la duelul suprem, îi va răspunde (XII, 676-678): Jam iam fata, soror, superant, absiste morari: quo deus et quo dura uocat Fortuna sequamur. Stat conferre manum Aeneae., Biruie, soră, ursita acum, încetează-a mă ţine.

Unde un zeu, unde soarta cea aspră mă cheamă, m-oi duce.

Gata-s să lupt cu Enea.'. (D. M.) Iar aceste ultitae cuvinte, cu care răspunde invectivei lui Aeneas, vor fi mărturisirea înfrângerii mistice care o va provoca pe cealaltă (XII, 894-895): non me tua feruida terrent dicta ferox. Di me terrent et Iuppiter hostis!

'O, nu mă-nspăimântă aprinsa-ţi Vorbă, trufaşe, ci zeii şi Jupiter mie-mpotrivă!'. (D. M.) De ce ar face deosebire între fatum şi zei? Sub nume diferite se ascunde acelaşi lucru: fie că fatum vine de la zei, fie că zeii îşi asumă rolul de auguşti miniştri ai fatum-văm.2.

Asupra eroilor mai tineri, asupra acelor băieţi în floarea vârstei care au mişcat întotdeauna afectivitatea şi mila lui Vergiliu, apasă fata şi mai grabnic închise. Dausus, fiul lui Mezenţiu, îl întâlneşte în bătălie pe Pallas, fiul lui Evandru (X, 434-435): nec multum discrepat aetas, egregii forma. 'vârstă aproape aceeaşi au dânşii Poarte frumoşi amândoi;'. (D. M.) Tot ce poate face Iuppiter este să împiedice scandalul major al unui duel între două reuşite ale naturii pe care o providenţă mai alexandrină le-ar fi făcut, în ciuda oricăror piedici, prietene. Bl nu le lasă să se înfrunte. Dar este vorba doar de o amânare (X, 437): Mox illos sua fata manent maiore sub hoste. 'Soarta or fi-va-ncurând de duşmani mai voinici hotărâtă'. (G. C.) într-adevăr, Pallas va cădea lovit de Turnus, iar Dausus, de Aeneas.

Mezenţiu, contemptor deum [cel care dispreţuieşte zeii], vrea să-şi nesocotească multă vreme fata, dar şi pentru el, fata nu înseamnă decât moarte. Când una dintre victimele lui îi strigă, în clipa morţii (X, 740-744): te quoque fata prospectanl paria, atque cădem mox arua tenebis!

Şi-aceleaşi Sorţi te vor bate-n curând şi muşca-vei aceeaşi ţarină!' (G. C).

Îi desfide o ultimă oară pe Iuppiter Nune morere! Ast de me diuum pater atque hominum rex uiderit!

'Mori, numai mori! Iar de mine părintele Joe mai are Vreme să vadă!'. (G. C.) ' Nu insist asupra ambiguităţii, adesea studiate, a destinului la Vergiliu: fata absolute şi numina aeorum [hotărârile zeilor]. Este, de altfel, ambiguitatea oricărui fatalism: vezi Helmer Ringgren, fatalism m Persian Epic, 1952 şi Studies în Arabian Fatalism, 1955.

X, puţin mai târziu, vestea morţii fiului său, a acelui Lausus pe care Aeneas l-a onorat de îndată ce l-a. Omorât, îl transformă, făcându-l în 0m; bruştele remuşcări pentru cruzimea lui trecută îmbinându-se cu un tat' patriotism italic îi insuflă vorbele nobile pe care le spune, suprem calului său; apoi, în ciuda rănii, are să-şi încerce o ultimă oară norocul, Le că e zadarnic (X, 880-882): nec mortem horremus, neo diuum parcimus ulii, desine: iam uenio moriturus, et haec tibi porto dona prins. 'Nu mă cutremur de moarte, de zei chiar puţin mie-mi pasă. Haide, sfârşeşte, căci vin ca să mor şi ca dar mai-nainte Astea-ţi aduc'. (D. M.) jvitura destinată lui Aeneas nu-şi atinge însă ţinta şi cel care piere este iturus, punând astfel capăt nu numai propriei sale vieţi, ci şi unei perioal istoriei etrusce.

ELE TREI FA TA DESCHISE ŞI CONVERGENTE: AENEAS, LATINUS, TARCHON ele mai multe dintre numeroasele fata din cânturile VII-XII nu duc, decât spre nimicire, nu sunt decât condamnare şi distrugere; trei, numai ac excepţie. Şi toate trei, prin intermediul troienilor şi al actului lor de eiere, au legătură cu Roma.

[ai întâi cel al lui Aeneas, de care el are acum deplină ştiinţă şi care lublu: va păstra credinţele de la Troia, ai cărei zei, di patrii, Penates*, lvat; va întemeia în Italia un nou Stat care, după câteva metamorfoze,; veni Roma şi va stăpâni lumea. De când a ieşit din Infern ştie tot ce mportant şi abia a început cântul al şaptelea când ultima lui şovăială se eră cu prilejul unei scene impuse de tradiţie, care ar fi putut fi doar; dar pe care a înnobilat-o magia vergiliană (107 – 134): 'Tatăl Aeneas şi-ntâii fruntaşi din corăbii şi Iulus, Toţi sub umbroasele coame de pomi de pe maluri s-aşază. Prânzul prin iarbă-şi gătesc şi-aştem cu grăbire prin iarbă Turte de-alac sub mâncări (chiar Jupiter astfel le spuse) Iar pe-aşternut de lipii grămădesc adunatele poame. După ce totul mâncară ce-aveau şi nu-i săturase, Dânşii-ncepură, flămânzi, din proastele turte să muşte Rup şi cu mina şi rod cu gura grăbită rotundul Turtei şi ronţăie-n dinţi aluatul făcut din tărâţe. 'Vai, că şi mesele-acum ni le roadem ', glumeşte şi tace Iulus apoi. Dar cuvântul acesta cu spaimă-l aude Tatăl dinţii, judecându-l, uimit de puterea zeiască. Repede: „Fii cu noroc, pământ juruit al menirii! Voi, cu noroc, credincioşilor zei ai troienilor”, zice. Iată-ne casa şi ţara. Căci tatăl Anchises acestea Spusu-le-a (bine-mi aduc aminte) ca taine-ale sorţii: „Unde, pe maluri străine sosit, tu copile, de foame Roade-vei, nemaiavând de mâncare, tu roade-vei mese, I, oc de răpaos ţi-e dat obosirii şi-acolo temeiuri Tu străduieşte să-nalţi şi cu zid întăreşte-ţi locaşul.” Foamea, deci, asta ne-a fost; zi cea mai din urmă, deci, asta, Lipselor capăt punând. Veseli gătiţi-vă, dar şi din faptul vărsării de ziuă,

* 'Zeii strămoşeşti, penaţii'. În fapt, Vergiliu atribuie, printr-un anacronism voit, origine aă unor zeităţi pur latine.

Ivocul de-aici şi ce oameni îl ţin şi ce ziduri au dânşii, Să-l ispitim; şi din port, iscodind, să ne-abatem tutindeni.

Vinul acum închinaţi-l din ploscă lui Joe, cu rugă Veseli pe-Anchises chemaţi şi prânzul cu vin să-l petrecem'. (G. C.) De îndată, Aeneas începe cu lumea zeilor unul dintre dialogurile, dintre schimburile de rugăciuni şi de semne care vor alcătui viaţa romană obişnuită: invocă divinităţile încă necunoscute ale pământului pe care îl ia în stăpânire apoi pe marii zei ai Asiei care l-au îndrumat aici – pe Iuppiter care, bineînţeles, rămâne pretutindeni Iuppiter, dar care, pentru Aeneas, a fost şi este în acest moment scjemn acel Iuppiter cinstit pe muntele Ida; pe Cibele din frigia! În fine, din cer, pe mama sa Venus, iar din Ereb, pe tatăl său, Anhise. Iuppiter îi răspunde neîntârziat: tunetul răsună de trei ori şi se iveşte un nor de flăcări aurii pe care însăşi mâna zeului binevoieşte să îl fluture. Troienii fericiţi, îşi cercetează domeniul, se pregătesc să facă cunoştinţă cu indigenii, dar mai întâi, după ritualul întemeietorilor, Aeneas trage linia unui sânt care să marcheze locul zidurilor şi întăreşte acest oraş mai temeinic decât o tabără (VII, 137-159): Atunci află Aeneas, sau mai degrabă oamenii pe care îi trimite ca soli în cel mai apropiat oraş, o veste uimitoare, îmbucurătoare: troienii şi căpeteniile lor au fost anunţaţi. Dar poetul, de la începutul acestui cânt, încă înainte de a-l fixa pe Aeneas în acest loc cu scena meselor mâncate, voise să prevină pe cititor şi să sublinieze, cumva, egala demnitate a celor două fata care se vor îmbina. Şi a făcut-o după o invocare a muzei tot atât de solemnă cât cea de la începutul primului cânt, uvertura la întregul poem (VII, 37-45): Ce domnitori, ajută-mă-acum, tu, Erato, ce timpuri Fost-au în L, atium, ce stare de lucruri, pe vremea venirii Celui străin cu corăbii şi-oştiri în ţinutul italic, Ca să vestesc şi să spun de-nceputul întâielor lupte, Muză, tu-nspiră poetul! Cânta-voi grozave războaie, Taberi cânta-voi şi regi ce periră-n vărsare de sânge, Oastea tyrrhenică-apoi şi-adunată sub steaguri întreagă Ţara hesperică. Şir de fapte mai vrednice-ncepem; Lucru mai mare-ndrăznim. (G. C.) Indigenii la care se va stabili Aeneas sunt latinii al căror oraş principal, Laurentum.

— Numit astfel după un laur miraculos, purtător şi el de semne divine – îl are în frunte pe bătrânul rege Datinus. Un fatum diuum [hotărâre a zeilor] (v. 50) i-a răpit unicul fiu, aşa încât nu mai are ca urmaşă decât o fată, pe I, avinia. Moştenitoare a unui stat atât de mare – tantas sedes – ea este cerută de o sută de peţitori. Favoritul este Turnus, regele rutulilor; frumos, de neam bun, el se bucură de sprijinul mamei fetei, Amata. Numai că s-au arătat tot felul de semne neliniştitoare, unul, foarte latinesc, chiar pe trupul fetei: odată, la altar, i s-a aprins un foc pe cap şi fata a alergat prin tot palatul, cuprinsă de flăcări, dar fără arsuri. Ceea ce s-a interpretat astfel: ea va fi illustrem fama fatisque [strălucită în faimă şi ursită] (79), dar poporul ei^ va trebui să poarte un război greu. Neliniştit, Datinus pleacă în pădurea sfântă să-şi consulte tatăl, pe zeul Faunus şi primeşte un răspuns limpede (VII, 96-101): Ne pete connubiis natam sociare Latinis o mea progenies, thalamis neu crede paratis. Externi uenient generi, qui sanguine nostrum noinen în astra ferent, quorumque ab stirpe nepotes onmia sub pedibus, qua sol utrumque recurrens adspicil oceanum, uertique regique uidebunt.

— Mit şi epopee, Nu căuta să măriţi p^ c0pilă-n pământul italic, Fiule-al neamului meu, nu crede-n gătite iatacuri.

Ginerii vin de pe mări ş {numele sângelui nostru Ei ni-l ridică la ceruri 1 Şi-avea-vor nepoţii supuse Loru-şi pe câte le vede cu umbletul vrednicul soare Până la margini de mări. Domni-vor şi bate-vor totul'. (G. C) ilia află curând aceste responsa patris Fauni [răspunsuri ale părintelui;] care îl elimină pe Turnus şi îi făgăduiesc domnia asupra latinilor răin. Tocmai atunci 'âşi opresc urmaşii lui Laomedon corăbiile la malul i ierburi'.

: ci, totul pare simplu: o tânără latină este refuzată indigenilor şi rezervată, eaga ei zestre, unui străin celibatar; troianul Aeneas, văduv după pier de – iei sale, Creusa, acostează, în momentul oportun, la gurile Tibrului şi îşi: primii mesageri la tatăl fetei.

Ceputul este într-adevăr idilic3. Trimişii troienilor ajung la Laurentum, îi primeşte în bogatul său palat şi, fără să se gândească deocamdată.

— Cât se pare, la oracolul lui Faunus, îi întâmpină cu vorbele cele ma1 ritoare. Apoi are loc, inevitabil, confruntarea celor două fata. Ilioneu-: ătorul soliei troiene, aminteşte originea strălucită, ascendenţa zeiascăa neas, războiul voit de destin (224) între Europa şi Asia, plecarea fugarii concluzie, rosteşte cererea (229-230): dis şedem exiguam patriis litusque rogamus innocuum, et cunctis undamque auramque patentem.

'Noi de-adăpost pentru zei te rugăm; şi un petic din maluri Dă-ne şi bunul obştesc al tuturor: aer şi apă!'. (G. C.) [ai spune: în timpul acestei lungi călătorii pe mare, mai multe popoare ut să-şi apropie aceşti iluştri eroi (239-249): sed nos fata deum uestras exquirere terţ as imperiis egere suiş.

, Dar ale zeilor vreri ne-au împins eu porunca lor sfântă Ţara să ne-o căutăm'. (D. M.) i. cum, când i se aminteşte destinul lui Aeneas (fata per Aeneae iuro [Jur stinul lui Aeneas], spusese Ilioneu, 234), face bătrânul Latinus legătura se impunea: străinul acesta, care vine să-i ceară numai pământ, nu este e ginerele anunţat, poruncit de oracolul lui Faunus? Şi enumera în sinea nsecinţele: ginerele va fi asociatul lui, părtaşul lui la domnie, cu auspicii (254-258): Et ueleris Fauni uoluit sub pectore sortem: hune Uium făţiş externa ab sede profectum portendi generam, paribusque în regna uocari auspiciis, huic progeniem uirtute futuram egregiam, et totum quae uiribus occupet orbem 1 'Judecă spusul rostit de-oracolul vechiului Faun.

Poate că omul acesta, sosit cu corăbii din lume, Poate că dânsu-i menit de ginere-ales să domnească Ţara cu el la un loc, din care măreţ răsări-va Neamul acel ce pe veci umili-va-n războaie pământul 1. (G. C) Despre relaţiile dintre Iyatinus şi Aeneas în diversele stadii ale legendei troiene a Romei, lenriette Boas, Aeneas' Arrival în Latium, Observations on Legend, History, Religion, Topoi and related Subjects în Vergii, Aeneid, VII, 1 – 135, 1938 p. 69-78. În general, despre istoria ei lui Aeneas, vezi Jacques Perret., Les origines de la legende troyenne de Rome, 1942; teza ite fi acceptată, dar documentele sunt foarte bine studiate.

Şi făgăduieşte imediat, din toată inima, mai mult decât i s-a cerut (260- ^261): non uobis rege Latino diuitis uber agri Troiaeue opulentia deerit.

'Cât timp stăpâni-va Latinus N-o s-aveţi lipsă de-ogoare mai bune, de-averile Troiei'. (G. C.) Şi, fără să ascundă ceea ce i-a dezvăluit Faunus, se declară gata să-şi dea fata în căsătorie lui Aeneas (272-273): hune Uium poscere fata d reor et şi quid ueri mens augurat, opto.

Şi cred că ursitul de soartă El e şi, dacă presimt adevărul, din suflet dorescu-l'. (G. C.) Dar voinţa Iunonei, duşmană neîmpăcată a troienilor, dă acestui frumos început cu totul alte urmări. Ea opune destinului care îl poartă pe Aeneas, destinului care îl face aşteptat, destinul pe care l-a închipuit, dacă nu chiar creat, adică dorinţa născută din ura ei, căreia răbdarea sau înţelepciunea lui Iuppiter îi lasă pentru un timp aparenţa de fata (293-294): Heu stirpem inuisam et fatis contraria nostris fata Phrygum!

, Ah, urgisitule neam! Voi, sorţilor mele duşmane. Sorţi alt Troiei! (G. C.) O mesageră infernală a zeiţei, una dintre Furii, o stârneşte pe Amata, regina laurentinilor, care, ca o bacantă, îşi târăşte în pădure fata şi pe toate femeile din oraş. Tot Alecto îi va insufla şi lui Turnus înflăcărarea războinică şi, încununându-şi opera, stârneşte, între troieni şi latini, un incident care ia imediat proporţii uriaşe. În locul prietenoasei întâlniri puse la cale între Aeneas-ginerele şi Latinus-socrul are loc conflictul, inevitabil, imens, care alătură imediat latinilor cele mai multe popoare din Italia. Prevenit de zeul Tibrului la începutul cântului VIII, Aeneas îşi lasă tabăra şi pe Ascaniu, în grija locţiitorilor săi şi pleacă să ceară ajutorul celuilalt fugar, bătrânul Evandru, grec din Arcadia, căruia, de asemenea, rutulii şi latinii îi dispută colinele pe care s-a stabilit. Evandru îl primeşte foarte frumos, dar cam atât poate face pentru el: puterile lui sunt atât de puţine! Dar atunci intervine cel de-al treilea şi ultimul, destin (fatum) (VIII, 472-477): Nobis ai belii auxilium pro notnine tanto exiguae uires: hinc Tusco claudimur amni, hinc Rutulus premit „ murum circumsonat armis. Sed tibi ego ingentes populos opulentaque regnis iungere castra paro; quatn fors inopina salutem ostentat: fatis hue te poscentibus affers.