Georges Dumezil

T imens. Dar în spatele lui Ascaniu în această luptă, Vergiliu îl vede şi ne ă-l vedem, pe Augustus la Actium. Destinul principelui, odată cu aceas-: ălie, a învins orice primejdie şi Naualis Phoebus [Apollo Corăbierul] de latin îi datorează cultul său. Şi Vulcan, care cizelase bătălia de la Acţiuni truzeci de versuri, cu mai multe amănunte decât orice alt subiect, pe [fiului Venerei, avusese grijă să o pună sub semnul intervenţiei miraculoalui Apollo (VIII, 704-706): Actius haec cemens ar cum intenăebat Apollo desuper: omnis eo terrore Aegyptus et Indi, omnis Arabs, omnes uertebant terga Sabaei. Pebus din Actium cată la toate de sus şi-şi încoardă Arcul. Egiptul şi inzii, arabii şi toţi sabeenii, Cum îl zăresc, se întorc şi de groază iau fugă nebună. (D. M.)

? Iu al lui Apollo, cum pretindea un zvon care pe el nu-l supăra (SueAugustus, 94; Plutarh, Brutus, 24, 2), Octavian se simţise ocrotit de i la Actium şi la Philippi*. Orice vor fi crezut istoricii, care nu pomenesc; despre ea61, versiunea oficială, cel puţin cea a poeţilor, comportă o apamiraculoasă în care Apollo se asociase deja lui Iuppiter şi auspiciilor lui. Erţiu o descrie într-a şasea Elegie romană (23-60): pe când corabia lui vian înainta cu toate pânzele umflate Iouis omine [sub auspiciile lui Iuppiphoebus apăru în picioare la pupa, nu cu înfăţişarea lui de cântăreţ din ci ca atunci când zdrobise inelele monstrului Python* şi îi vesti victoria: dixerat et pharetrae pondus consumit în arcuş: proxima post arcuş Caesaris hasta fuit.

Vincit Roma fide Phoebi.

* Spuse şi-n arc istovi a tolbei întreagă povară. Arcului locul luând, lancea lui Caesar izbi. Roma atunci birui cu-ajutorul divinului Phoebus.

Astfel, prima şi memorabila faptă de arme a lui Ascaniu, copilul-arcaş, ire numai garanţia lui Iuppiter tunătorul (IX, 638-646): Aetheria turn forte plaga crinitus Apollo desuper Ausonias acies urbemque uidebat nube sedens atque his uictorem affatur Iulum: Macte noua uirtute, puer, sic itur ad astra, dis genite et geniture deos! Iure omnia bella gente sub Assaraci fato uentura resident nec te Troia capit.' Simul haec effatus ab alto aethere se mittit, spirantes dimouet auras Ascaniumque petit. Tocmai atunci, în văzduhuri înalte, pletosul Apollo Vesel privea cetăţuia troiană şi-aprinderea luptei, Stând pe-o fâşie de nor; şi lui Iulus îi zise cuvântul: 'Faptelor nouă, noroc! Acesta e drumul spre stelei Zei te născură şi zei tu vei naşte. Şi-i drept să se-adune Toate războaiele-odată, sub regii din neamul dardanic. Pergamos nici nu te-ncape! '. Şi, cu zisul deodată, Zeul scoboară de sus şi, suflarea de vânturi spicând-o, Vine de-a dreptul la Iul_ (G. C.)

* în toamna anului 42 î.e.n. au fost înfrânte la Philippi, în Macedonia, armatele lui BrutuS ^assius, ucigaşii lui Caesar, de către armatele triumvirilor Octavian, Marcus Antonius şi Lepidus.

61 Jean Gage, Apollon romain, 1955, p. 499.

* L, a poalele Parnasului, aproape de Delfi, îl ucisese Apollo pe şarpele monstruos PythaX e devora oamenii şi vitele.

Zeul ia înfăţişarea unui bătrân sfetnic ca să-l potolească pe ardente Iulum [înflăcăratul Iulus] şi să nu îl lase să-şi rişte viaţa în luptă, apoi di oare brusc. Moralul troienilor se înălţase deja, de la intervenţia lui Iuppite până la stele; mai sus nu are cum să se înalţe, dar îşi arată de îndată efecte (659-663): Agnouere deum proceres ăiuinaque tela Dardanidae pharetramque fuga sensere sonantem. Ergo auidum pugnae, dictis ac numine Phoebi, A scanium prohibent; ipsi în certamina rursus succedunt animasque în aperta perioula mittunt.

Toţi cunoscură pe-Apollo şi sfânta-i săgeată, fruntaşii Dardani şi-n zborul zeiesc auziră cum zuruie tolba. Astfel pe Iulus, ce-ntruna se cere-n război, prin cuvântul Zeului dânşii-l opresc; iar dânşii se-ntorc să se lupte Iarăşi şi sufletul lor în deschise primejdii l-aruncă. (G. C.) Este probabil, aşa cum s-a presupus încă demult, ca spaima de Orient p care a trăit-o Roma în acest război, când unul dintre fiii ei, Antoniu, aflat 1 cheremul Cleopatrei, părea că vrea să mute dincolo de mări capitala imperiulu să fi fost şi ea exprimată, alături de resentimentul personal al Iunonei împc triva neamului lui Paris, în insistenţa cu care zeiţa, chiar când acceptă fat lui Aeneas, îl imploră pe Iuppiter să şteargă până şi numele Troiei şi să-i topeasc realmente pe troieni între latini62. Răspunsul afirmativ al lui Iuppiter merg în acelaşi sens: troienii se vor topi între latini şi vor dispărea ca atare: corn mixti corpore tantum subsident Teucri ['şi cu neamul cel mare-n amestec, Piai dă-se fiii troieni']. După Vergiliu, oamenii au mai respectat porunca zeilor tim; de trei veacuri şi jumătate. Apoi un împărat a ales Bizanţul63.

14. VERGILIU ŞI HOMER.

Mai puţin constantă, dar inevitabilă, o altă nobilă ispită îl întovărăşea îl preceda pe poet de-a lungul operei sale: desigur nu aceea de a se întrec cu marii rapsozi ai Greciei, fie Apollonios din Rodos, fie Homer, poetul Odisee sau al Uiadei, dar aceea de a le face ecou, de a le culege învăţătura în versur demne de ei. Vergiliu şi personajele sale simt asedierea oraşului-tabără de 1 gurile Tibrului ca pe un nou asediu al Troiei. În acuzaţiile, în vehemenţei lui Turnus şi ale Iunonei răsună mai clar răpirea Elenei decât cea a sabinelor

* Vezi, mai sus, p. 246.

63 Vezi observaţiile foarte potrivite ale lui Jacques Perret, Virgile, 1959, p. 111 – 112, despr ultimele şase ciuturi ale Eneidei, prea puţin citite în şcoli. Din alt punct de vedere, autorul ved w războiul lui Aeneas cu Latinus o prefigurare a războaielor civile şi în înţelegerea loi finală pe ce; a fericitei împăcări prezidate de Augustus: Adevăratul război civil – şi aceasta este situaţia v care se aflase Augustus – nu este nici răzvrătirea, nici fronda unei minorităţi, oricât de largă împotriva puterii legitime. El constă în faptul că nu mai există putere legitimă sau, dacă vreţi, c: antagoniştii au fiecare o parte din ea, ale cărei limite nu le cunosc prea bine, altminteri ar pute; cădea la învoială. Aşa încât sunt nevoiţi să lupte. Se poate constata că aceasta este şi situaţia Iu Aeneas faţă de latini. Aeneas are de partea lui dreptatea, iar latinii la fel. Numai că aceste drep Lţi nu se integrează în acelaşi fel în Dreptate şi nu au nici o pantă naturală ca să se poată îmbini spontan. Aeneas, piosul Aeneas, se luptă. Până la urmă învinge cel care se dovedeşte mai capabi e a strânge forţe, adică de a crea, de a imagina, dar rezistenţa învinsului a fost şi ea tot atât d 'cesară salvării comune. Fără războiul cu latinii, Aeneas nu ar fi adunat în jurul lui, unindu-i, p rcadienii lui Evandru şi pe etrusci; acordul pe baza căruia se va încheia pacea prevede între ce oi adversari o fuziune infinit mai adâncă şi în acelaşi timp mai respectuoasă faţă de originalitate!

T două popoare decât ceea ce fusese prevăzut la debarcarea troienilor'. Acest punct de vedert

— Oincide cu aj meu. Sfjrşjtu] războaielor civile a fost un fel de nou sinecism, o renaştere a Rome: pornind de la componente mai întâi separate. Augustus nu este el noul Romulus?

I ales cadrul celor trei fata apare, din pricina modelului ionian, cu; oare contradicţii.

; i, cum am mai amintit64, noţiunea vergiliană de fatum are complexihiar incoerenţa oricărei doctrine fataliste care se vrea totuşi umană. I nevoie nici de Homer, nici de etrusci, de altfel, ca să oscileze între hotărâte de zei şi un destin superior, anterior faţă de numina [puteeşti, între un mecanism imuabil, orb şi o providenţă atentă la meritele or. Dar relaţiile personale ale celui mai de seamă dintre Olimpieni cu noţiune imprecisă poartă neîndoielnic pecetea Iliadei – mai sigur decât a stoicilor, alţi maeştri de gândire. Cel puţin într-un pasaj celebru, al iracter aberant îl subliniază toată lumea.

La revelaţia făcută Venerei în primul cânt, Iuppiter, fie că este iniţiau numai depozitarul destinelor, îi ocroteşte mereu pe cei câţiva troieni abat mările şi ajung în Italia. Contribuie şi el la informarea lor despre ' în care au a juca un rol, le dă de mai multe ori – lui Anhise, eas, lui Ascaniu – garanţia, confirmarea tunetului său. În timpul răzpe care îl ştie inevitabil dar provizoriu, acţionează moderat, discret, x cu planul, iar Venerei în lacrimi îi confirmă că hotărârile lui nu s-au it, că 'destinele rămân neclintite'. Apoi, brusc, în cântul X, îşi afirmă rai neutralitatea comportării, dar şi incertitudinea în interpretarea desdeja rostite şi a viitorului care decurge din ele, pe scurt o nesiguranţă vită cu ceea ce primele nouă cânturi ne îndreptăţesc să aşteptăm şi ă faptelor următoare. I, a sfatul zeilor, Venus şi Iuno şi-au dat frâu na, durerii, cealaltă, furiei. Atunci Iuppiter, plin de maiestate, ia cuvânitru un arbitraj neaşteptat (X, 105-117): Quandoquidem Ausonios coniungi foedere Teucris haud licitum nec uestra capit discordia finem, quae cuique est fortuna hodie, quam quisque secat spem, Tros Rutulusue fuat, nullo discrimine habebo.

Seu fatis Italum castra obsidione tenentur, siue errore malo Troiae monitisque sinistris.

Nec Rutulos soluo: sua cuique exorsa laborem „ fortunamque ferent; rex Iuppiter omnibus idem.

Fata uiam inuenient.' Stygii per flumina fratris, per pice torrentes atraque uoragine ripas annuit et totum nutu tremefecit Olympum.

Hic finis fandi: solio turn Iuppiter aureo surgit, caelicolae medium quem ad limina ducunt.

, Dacă-am văzut că-nfrăţirea troiană cu neamul italic Nu-i cu putinţă şi-ntruna şi voi staţi numai de certuri, De-astăzi să fie ce-o fi şi-arată-se orice speranţă, Fie rutuli ori troieni, n-am nici un amestec cu dânşii. Ori că rutulii-s meniţi sub ziduri să-şi afle perirea, Ori că-amăgiţi de greşale vor fi şi de semne troienii, Parte cu nimeni nu ţin. Şi care precum îşi găteşte, Aibă-şi şi bunul şi răul. Sunt tutor stăpân deopotrivă; Soarta să-şi bată cărările ei'. Şi jurat-a pe Styxul Fratelui său şi pe malul cu guri ce revarsă răşină Neagră; şi semn când a dat, tremurat-a-n adlncuri Olympul. Astfel se-nchise-adunarea. Şi-acum se ridică din scaun Tatăl şi zeii-l petrec, în mijloc avându-l, spre praguri. (G. C.) Iu trebuie în nici un caz atribuită vreo importanţă filosofică acestui pasaj fional, despre care Servius afirmă că ar fi transcris din Lucilius. Nu este de o nouă teorie a destinelor, iar Iuppiter nu a pierdut brusc ştiinţa

1 Vezi, mai sus, p. 239, n. 2.

Tainelor despre care a vorbit adesea. Este vorba pur şi simplu de o scenă dii Olimp 'lipitâ' pe drama italică: singur cu Venus, Iuppiter o consolează şi î dezvăluie bucuros viitorul; singur cu Iuno, încearcă să o potolească, are răb dare, îi îngăduie să întârzie inevitabilul, deşi apoi, la capătul unui intervă rezonabil, îi cere, drăguţ, să accepte o nu mai puţin inevitabilă resemnare Par aici, la începutul cărţii a zecea, zeiţele se înfruntă paroxistic în faţa Iu şi el nu vrea decât să le facă să tacă, jsă le impună abţinerea de la fapte dacă nu chiar detaşarea de suflet şi de gând pe care o afectează el însuşi. L3 vorbeşte cum ar vorbi un dascăl care asistă la violenta ceartă a unor elevi a: săi: 'Nu vreau să ştiu cine are dreptate, de partea cui sunt destinele, de partej troienilor fiicei mele sau a rutulilor nevestei mele; ce vreau eu, este să nu ve mai amestecaţi în treburile lor'. Dar trebuie să ne gândim că şi în clipa când spune: 'Iuppiter este în aceeaşi măsură regele tuturor, destinele îşi voi afla singure calea' el ştie, el continuă să ştie pe ce uia şi care fata vor duce fiecare la ce împlinire. În orice caz, le va ajuta curând, fără urmă de neutralitate, să-şi inuenire uiam [afle calea] peste obstacolul Camillei (IX, 725- 731): el îl va aţâţa pe Tarchon, îl va împinge în firoelia saeua [în lupte crâncene] şi, cu ascuţite strămurări, îi va exaspera furia.

Nici în cântul XII, când a început deja lupta în doi între Aeneas şi Turnus, nu trebuie să tragem concluzii exagerate din cântărirea de către Iuppitej a celor două fata, adică, aici, a celor două xâjpe [destine], a sorţilor lor de viaţă şi de moarte (725-727): Iuppiter ipse ăuas aequato examine lances sustinet et fata imponit diuersa duorum, quem damnet labor, et quo uergat pondere letum.

Iupiter ţine el însuşi în cumpănă dreaptă cântarul Şi de-o parte şi alta aşază ursitele două: Cui i-i osândă-ncercarea şi unde pieirea s-apleacă. (D. M.) Cum ne-am putea închipui că Iuppiter nu ştie, cu toate câte le-a dezvăluit chiar el Venerei, dacă Aeneas va cădea în luptă sau îşi va continua cariera? Vergiliu vrea aici numai să reamintească episodul homeric al cântăririi destinelor lui Ahile şi Hector:

LXX' 8ts Sy] to xLrapov ini xpotivouţ dtţiixovţo, xal t6ts 8$) xpiiaeia racxjjp E7UTaive xâxavta, sv S 'ixt-8-ei Silo xâjpe Tav7) Xeyeo? Ftavcctoio, t'Jjv (isv 'AxtXX^oţ, f/) v S' ('Exfopo; Emrosafioio. „EXxe 8e jidana Xapiv. Eeree 8'Bxtopo; aâaifiov ^ (iap, c$XeT0 S'eâţ 'Atsao, Xraev Se cpoâpos 'Ajt6XXjv.

Când la al patrulea-nconjor sosir-amândoi la fântână. Cumpăna-i mare de aur întinse cerescul părinte, Puse în talgere două din sorţile morţii amare, Una fu soarta lui Hector şi a lui Ahile cealaltă,. I*t* -w~r Şi cumpăni el apoi. Pe loc s-apleca a lui Hector Soartă şi-ajunse în iad; el fu părăsit de Apolon.

(tradG. Mumu) Cea mai exactă apreciere a acestor versuri din Eneida a formulat-o Pierre Boyance în lucrarea sa La religion de Virgile65: Cât despre mine, aş înclina să cred că Vergiliu nu dă acestui faimos episod decât valoarea de Solemnă introducere la evenimentul decisiv care va pune capăt războiului – şi epopeii. Este un tel de a spune: Iuppiter şi Destinul se pronunţă', fără să fie permis sau necesar să cercetăm prea Ia amănunt comparaţia, fără să căutăm a preciza rolul celui care ţine cântarul şi, respectiv, al

1 P. 50; în capitolul III, p. 39-57, discută despre fatum.

R puse în talere. Sau poate că trebuie să Înţelegem că Iuppiter se determină exclusiv dup^ ni lege supremă, care seidentifică cu destinele, cu cântarul pe care îl ţine în mâini (W. Kuhn; en bei Vergii [Scene cu zei la Vergiliu], Disertaţie inaugurală, Freibourg im Breisgau' iltiplicată, p. 208).

Tr-adevăr, aceste inserţii homerice nu pot fi precumpănitoare faţă de ia, altminteri continuă, a destinelor lui Aeneas.

Î alt punct în care imitarea lui Homer a încurcat oarecum jocul celora, sau mai degrabă caracterele diferenţiate pe care aceste trei fata le beneficiarilor lor, îl priveşte tot pe Aeneas, dar de data aceasta comâa lui. Am arătat mai sus66 că vitejia lui, ba chiar zelul lui războinic aca bine în general cu ftietas, cu înţelepciunea, cu cumpătarea lui, calire răspund armonios misiunii lui esenţiale, aproape sacerdotale, aceea de uce, ocrotindu-i, pe zeii Troiei, de a le instaura cultul şi, după pace, dărui' poporului din L, atium. Totuşi, i se întâmplă, în luptă, să se lase unei furii sau să facă un gest pe care omenia îl reprobă, desigur şi cea/ergiliu, ca şi a noastră. Într-una din zilele lui bune, H. J. Rose a exprirumos acest lucru, spunând că moartea lui Pallas 'gives Aeneas – wh'o k or crook must somehow manage to have a Utile of Achilles în him – a excuse for a short fit of Achillean berserk rage în battle' ['âi oferă lui s – care trebuie neapărat să facă în aşa fel încât să aibă ceva din – o bună scuză pentru scurtul acces de furie nebună, ahileică, din ă']. În adevăr (X, 513-520)67: Proxima quaeque metit gladio latumque per agmen ardens limitem agit ferro, te, Turne, superbum caede noua quaerens. Pallas, Euander, în ipsis omnia sunt oculis, mensae quas aduena primas tune adiit, dextraeque datae. Sulmone creatos quatuor hic iuuenes, totidem quos educat Ufens, uiuentes răpit, inferias quos immolet umbris captiuoque rogi perfundat sanguine flammas.

Seceră-n preajmă-i cu spada şi aprig îşi taie o cale Largă, cu fierul, prin oaste, pe tine cătându-te, Turnus, Mândru de nou-ţi omor. Sunt în ochii lui Palas, Evandru, Masa la care-i întâi omenit el pribeagul din lume, Dreptele-ntinse frăţeşte. Pe dată apucă pe patru Fraţi zămisliţi din Sulmon şi pe-alţi patru, crescuţii de Ufens, Pentru ca vii să-i sugrume ca jertfe lui Palas şi umbrei Şi să stropească cu sânge de prinşi ale rugului flăcări. (D. M.) Nenorocirea este că şi după această criză, Aeneas continuă să-i darului Pallas mort victime umane: când trimite în mod solemn leşul tâna-

5 Vezi, mai sus, p 275.

7 Op. Cât. (mai sus, p. 278, n. 42), p. 12. Criza de 'berserk' [furie nebună] durează, în ciutul la moartea lui Pallas la cea a lui I/ausus: 521 – 535, Aeneas nesocoteşte rugăminţile, ofertele -umpărare ale lui Magus şi îl ucide; Turnus, zice el, ucigându-l pe Pallas a pus capăt acestor -cia belii [învoieli de război]; 537-541, ucide un preot al Dianei şi al lui Apollo, dar lasă: roian grija de a-l spolia*; 557-560 aruncă vorbe violente lui Tarquitius care îl impl°ra; ius Aeneas [piosul Aeneas] se arată nemilos faţă de doi fraţi; 604, Aeneas este furens [scos iţiţi]. Numai când se avântă Lausus între tatăl său şi Aeneas îşi redobândeşte acesta ome&' =arcă să-l împiedice pe tânăr să lupte: fallit te incautum pietas tua, 812 ['Numai iubirea e poartă nebun' (G. C.)].

* în sensul latin al cuvântului: a despuia de arme un duşman ucis.

Rului la tatăl său, rânduieşte el însuşi ceremonia, stabileşte cortegiul asază WJ ţintele şi podoabele funerare; apoi (XI, 78-82): & Ş Veşl multaque praeterea Laurentis praemia pugnae aggerat et longo praedam iubeţ ordine duci. Addit equos et tela quibus spoliauerat hostem. Vinxerat et post terga manus quos mitteret umbris inferias, caeso sparsuros sanguine flammas.

Pune şi daruri mulţime, din iăurentinele lupte Prăzi, trebuind, în lungi şiruri, pe mortul cel drag să-l urmeze.

El mai adaugă cai şi arme vrăjmaşului smulse.

Vin după-acestea, cu mâinile-n lanţuri, meniţii ca jertfă Manilor, ei ce stropi-vor cu sângele lor vâlvătaia. (D. M.) Ceea ce H. J. Rose comentează în aceşti termeni: His capture of taman victims for Pallas' funeral is again Achillean, but it also has an Ita Han background, for such sacrifices either really were or were thought by antiquaries to be thel origin of the ever popular gladiatonal shows (Serv. ad Aen., X, 517, cf. II. XXI 27 XXIII 175). Perhaps Aeneas' choice of eight victims instead of the twelve în Homer is dict'ated by the' importance of four as a sacred number în Roman ritual. ['Prinderea unor oameni care să fie iert' fiţi la îngroparea lui Pallas este şi ea ahileică, dar are şi un fundament italic, căci asemenea sa crificii fie fuseseră cu adevărat, fie erau doar socotite de către anticvari originea mereu populare lor jocuri de gladiatori. Poate că alegerea de către Aeneas a opt victime în locul celor douăsore zece de la Homer este determmată de importanţa cifrei patru ca cifră sacră în ritualul roman'.] Ultima remarcă este forţată şi tinde să facă din Aeneas, by hook and crook [neapărat], chiar în această împrejurare, un pontifex cunoscător al detaliilor şi al simbolismului ritualului. Dar în esenţă Rose are dreptate: din necesitatea secundară de a 'reaminti' Iliada în Eneida lui şi câteodată pe eroul homeric în eroul său, Vergiliu, o dată sau de două ori, a neglijat necesitatea primordială de a pune de acord cu 'funcţiunea' lui tradiţionala pietas [pietate 1 şi noua humamtas [omenie] a acestui erou68.

Cum n-au făcut-o însă nici celelalte interferenţe, nici aceasta nu compromite serios desfăşurarea planului celor trei fata şi, în spatele lor, articularea celor trei funcţiuni.

^acăridis^tf^ Zen Pnmitiv^ Italy, 1930, p. 118-120, dă acestui sacrificiu omenesc patru ie* Cours etcn^- PS°^1SSln' „Virsile etl rtalie primitive, 6. I, es Institutionsreligieuses', Revue Conferences, 33, 2. 1931-1932, p. 361-364; una singură este sigură: imitaţia homerică.

Capitolul V CONCLUZII ŞI ÎNTREBĂRI

1. MIT ŞI ISTORIE LA ROMA, CHIORUL ŞI CIUNGUL.

Dacă precedentele consideraţii sunt adevărate, ne aflăm în posesia celor 1 capete ale unui lanţ lung. Pe de o parte, nu mult timp înaintea Romei,. Hemă indo-europeană tratând despre originile unei societăţi complete triţionale clădită din viitoarele ei componente unifuncţionale, 3a început. Rate, pe urmă contopite, după un aspru conflict în care fc-au înfruntat te viitoare componente (prima şi a doua luptând împotriva celei de a. Pe de altă parte, conform vulgatei ieşite din mâna analiştilor, o 'istoa formării Romei prin asocierea strânsă a tovarăşilor lui Romulus, fiul Marte şi protejatul lui Iuppiter, eventual (în varianta cu trei neamuri) a ileriei lui Lucumo, specialist în război şi a sabinilor bogatului Tatius în ia unui conflict în care aceste viitoare componente, totodată etnice şi funcale, s-au înfruntat aspru (prima şi a doua luptând împotriva celei de a treia).) la victorie a viitoarelor componente mai era încă foarte clar percepută în pul lui Augustus şi folosită de poeţi, în afara 'istoriei', pentru tratarea rică a unor teme ca simplitatea vremurilor vechi (analizată de Properţiu, chipul eponimilor celor trei componente, ca simplitate în guvernare şi cult, plitate în arta militară, simplitate în economie). În fine, Vergiliu, în jumă-: a a doua a Eneidei, s-a inspirat din această schemă devenită istorie, păsdu-i valorile: eroul troian, care deţine zeii strămoşeşti şi promisiuni de sranitate, cu ajutorul castrelor strict militare ale etruscului Tarchon, trebuie i să poarte război aprig cu foarte bogatul Latinus, război care se încheie o fuziune şi cu constituirea unui popor latin 'completat' (sacra deosque? ['voi da credinţe şi zei']).

Ce s-a petrecut în lungul interval care desparte acel punct de plecare şi it punct de sosire? Cum, în ce medii, cu ce justificare, a supravieţuit-; ma aceasta arhaică până în vremea primilor analişti? În ce formă au t-o şi ce modificări i-au adus ei ca să-i dea forma istorică pe care o ciţio}? Mănunchi de întrebări la care mijloacele de a răspunde obiectiv vor bpsl babil întotdeauna. Cea mai importantă priveşte, desigur, felul în care ' ravieţuit atât de îndelung această schemă şi ea depăşeşte Roma, de vreme |e pune şi în legătură cu erudiţii scandinavi din evul mediu care, în con-^ i foarte asemănătoare, au fabricat istorie divină – istoria unor zei copsiiţi ca zei – cu ajutorul aceleiaşi scheme. Ea depăşeşte şi schema în su-l^/reme ce se pune şi în legătură cu multe altele, ca de pildă cea a dipticului tipuri de regi – 'cf. Varuna şi Mitra – care a dat naştere antitezei înw nlus şi Numa şi, din alt punct de vedere, celei între Cocles şi Scaeuola, a de pildă analiza, funcţiunii războinice – cf. Indra, Tricefalul şi Namud sau a dat naştere conţinutului domniei lui Tullus Hostilius. Acesta estfl 'blul în care trebuie reaşezat, ca un simplu caz particular, primul război

? %omei. Nu va fi inutil să reamintim aici, fiindcă este tipic, cazul Chiorului

1 Ciungului. L-am analizat în amănunt încă din prima ediţie a lucrării

1 f Mitra-Varuna (1940); iată rezumatul acestei analize, publicat în 1951 în

%vue de Paris (decembrie, p. 111-115)*: Comportările eroice ale lui Horatius Cel-cu-un-singur-ochi şi ale lui Mucius Stângaciul formează, antă tradiţiile esenţiale privitoare la primul război al republicii, după izgonirea Tarquiniele apar strâns legate, una chemind-o pe cealaltă, atât la moralişti cât şi la istorici. Uaele '°r' '. Ale povestirii subliniază chiar simetria, dipticul pe care îl alcătuiesc, de pildă onorurile rfrairdinare acordate după război celor doi eroi mutilaţi. În mare, dubla aventură se rezumă „^Regele etrusc Forsenna atacă Roma şi este gata să o ia cu asalt, când Horatius Cocles o alvează. Eroul îşi datorează cognomen-xă [porecla] fie faptului că-şi pierduse un ochi intr-o camnie anterioară, fie ciudatei aşezări a sprâncenelor lui, care dădea impresia unui singur ochi*.

P tându-se la capui podului pe care se intra în oraş şi pe unde armata romană se retrăsese în ezordine, îi ţine în loc pe etrusci cu privirile cumplite pe care le aruncă asupra lor şi totodată u norocul extraordinar care face că, deşi singur împotriva lor, nu cade şi nu e măcar rănit. Ie dă astfel romanilor timp să taie podul, se întoarce la ei înot, teafăr după unii, rănit la picior după alţii, de o rană care îl va face şchiop pe viaţă.

Atunci Porsenna este silit să asedieze Roma; oraşul gata să piară de foame este salvat de Mucius. Travestit, se strecoară în tabăra regelui etrusc cu gândul să-l omoare, confundă însă persoanele şi îl străpunge pe secretarul regelui. Adus la judecată, izbuteşte totuşi asupra gândului regelui ceea ce nu izbutise asupra corpului lui. Îi spune că nu este decit cel dintâi din şirul de trei sute de tineri, longus ordo [un şir lung], care au jurat să-l ucidă. Mărturisirea este mincinoasă; dar dacă regele o va crede, se va înfricoşa şi va duce tratative. Ca să se facă crezut, Mucius îşi Întinde mâna dreaptă, mâna jurămintelor, deasupra unor cărbuni aprinşi şi o lasă să ardă: de unde porecla lui, Scaeuola*. Regele nu se mai îndoieşte de o vorbă căreia îi dă temei o asemenea faptă şi, cuprins de admiraţie pentru oraşul care naşte cu sutele asemenea oameni, începe tratativele care se vor încheia cu o înţelegere de prietenie.