Georges Dumezil

Cei doi semizei luptă la fel de dârz, dar fiul lui Marte are cu adevărat patriam tnetitem [firea tatălui său], pe cită vreme fiul Venerei şi al lui Anhise, de când si-a aflat misiunea în timpul incendiului Troiei, nu doreşte decât pacea, în onoare în dreptate, în măsură. Către sfârşitul vieţii, după moartea lui Tatius, Romulus va deveni tiran: o atare evoluţie este de neînchipuit la Aeneas şi acel Iuppiter Indiges în care se va preface după apoteoză este, prin cele două componente ale numelui său, mult diferit de acel Quirinus deja înclinând către Marte în care se preface Romulus sub ochii strămoşului cezarilor*. Dintre cei doi întemeietori ai Romei, cel cu care se înrudeşte Aeneas, nu în fapte, ci în gusturi şi sentimente, este Numa: drept, pios, sacerdotal, el îşi dezvăluie trăsăturile esenţiale ale firii atunci când, lăsându-i lui Latinus tot restul, chiar şi armele, îşi păstrează sacra deosque – distanţându-se astfel de colegialitatea perfect egală a lui Romulus şi Tatius, pe care I, atinus totuşi o definise şi o acceptase dinainte (auspiciis aequis). O altă deosebire, plină de consecinţe, este aceea că Romulus, cu tot furtul sabinelor, cu toată existenţa acelei Hersilia din care un cult cel puţin teoretic a făcut o Hora Quirini*, trăieşte şi moare fără familie, solitar, întemeietor de oraş, dar nu de gens [neam], în timp ce Aeneas îşi împarte pietatea între două generaţii, una venerabilă, cealaltă prestigioasă şi, născut prinţ, devenit rege, lasă, când devine zeu, o viguroasă dinastie pe care până şi Romulus va trebui să o accepte. Originile războiului, în cântul VII, i-au dat poetului un frumos prilej de subliniere a acestei deosebiri, care în anumite privinţe deschide un adevărat contrast între cei doi eroi omologi.

Analiştii nu l-au încărcat niciodată pe Romulus cu păcatul lăcomiei: dacă vrea să se impună sabinilor nu este pentru a-i sili să-şi împartă opes [bogăţiile] cu el, un inops [sărac], căci această opoziţie nu se exprimă decât pe cealaltă faţă a evenimentului, bogaţii sabini refuzând să-i socotească egali cu ei pe aceşti pretendenţi care n-au nimic. El nu cere acestor beati possidentes [bogaţi proprietari] decât femeile trebuincioase supravieţuirii cetei sale de celibatari. Unii istorici antici, ca să înalţe nivelul moral al acestei cereri, spun că, prin intermediul femeilor şi al căsătoriei (connubium), Romulus vrea să obţină stima, recunoştinţa de fapt şi de drept; totuşi nevoia materială de femei rămâne în picioare, ca motiv principal sau secundar80. Şi aici începe vinovăţia incontestabilă a lui Romulus: fiindcă sabinii refuză să dea sabinele ceea ce este strictul lor drept de părinţi, le fură totodată cu forţa şi cu viclenia, la sărbătoarea unui zeu. Războiul este aşadar provocat de excesul sacrileg al lui Romulus, de violarea dreptului şi a cutumei admise la italicii civilizaţi.

* ^n patrician foarte respectat, revendicat mai târziu de ginta Iulia, Proculus Iulius, a pretins, o^pă moartea lui Romulus, că acesta i s-ar fi arătat şi i-ar fi vestit marele viitor al neamului (cf. litus Iyivius, I, 16).

* Zeiţă socotită soţia lui Quirinus. Cf. Ennius, ap Non., 120, 2 şi Ovidiu, Melam., 14, 851.

1° Jocul întâmplării. Ziarul Le Figaro de joi 27 iulie 1961 publică în p. 10, col. 6, următoaa Ştire, cu titlul 'Sat numai băieţi caută fete bogate sau frumoase căsătorie.': '1'eramo (Abruzzi), 26 iulie – Tinerii din micul sat Frattoli din munţii Abruzzi sunt cu siguranţă

1 mai nenorociţi din lume. Între cei patru sute de compatrioţi ai lor nu se află nici o fată de niaritat. Chinuiţi de celibatul lor nedorit, au înaintat o petiţie administraţiei, prin care cer să se ia rgent măsurile adecvate unei repopulări raţionale cu fete.

Lucrurile se complică însă fiindcă tinerii din Frattoli sunt pretenţioşi. Precizează în petiţie a nu acceptă orice fel de fete. Cer ca viitoarele lor soţii să aibă ori zestre mare, ori o meserie banoasă'.

Mit şi epopee Nici Aeneas, oricât ar fi troienii de săraci la capătul peregrinărilor lor, nu pte bogăţia: solul lui formulează cererea de pământ cât mai moderat cât umil cu putinţă (VII, 229-230) ': dis sedem exiguam patriisque litusque rogamus innocuum 'Noi de-adăpost pentru zei te rugăm; şi un petec din maluri Dă-ne.'. (G. C.) Dar, deşi lipsesc femeile în tabăra lui, deşi Creusa i-a prezis (de altfel pare uitat proorocirea ei) o altă soţie (ÎI, 732-734: leni fluit Thybris I res laetae regnumque et regia coniux/parta tibi [.pe unde străbate TiI, cu blândul său curs. /Zile senine, regat şi-o nevastă născută din rege, a ţi-e partea (G. C.)], Aeneas nu cere nici un connubium: partenerul său/mai de propriile sale fata, este cel care i-l propune, limitându-se de altfel ine: îi oferă mâna fiicei lui, Davinia. Din acest punct de vedere, vinovăţia este deci a troianului; dimpotrivă, Aeneas (la drept vorbind, din aceeaşi p'ri.

I ca şi Turnus înaintea lui) este îndreptăţit să se plângă mai apoi că l, aiis nu se ţine de cuvânt şi nu-i dă fata pactam [făgăduită]. Cât despre ceilalţi

; ăi troieni, căsătorii în masă cu fetele latine nici nu se făgăduiesc, nici nu se

: nu putem decât să le deducem din intenţia de alianţă intimă62 între cele ia popoare despre care vorbeşte Latinus, cu entuziasm, în cântul al şapte-

— 272, unde pluralul este doar poetic), iar Aeneas, mai solemn, în itul al doisprezecelea (190-194).

Vergiliu care a avut grijă, în cântul al şaptelea, să-l descarce pe troian de orice spundere în această problemă de connubium, se îngrijeşte, în al optulea, să blinieze că se deosebeşte net de Romulus. Am amintit deja scena, cizelată: scutul lui Aeneas, în care întâlnirea şi pactul final între Romulus şi Titus Taâs prefigurau clar, până şi în atitudini, întâlnirea şi pactul între Aeneas şi itinus din cântul al doisprezecelea. Or, înainte de acest pact sunt reprezentate î scurt şi scene din războiul propriu-zis şi Vergiliu nu-şi ascunde părerea des-: e primul act de violenţă (VIII, 635-638)53: Nec trocul hinc Romam, et raptas sine more Sabinas consessu caueae, magnis Circensibus actis, addiderat, subitoque nouum consurgere bellum Romulidis Tatioque seni Curibusque seueris.

Iată, alături, Roma şi fete sabine răpite Cutezător, chiar din circ, cu prilejul măreţelor jocuri.

Şi deodată războiul cel nou dus de Taţiu bătrânul Şi încruntaţii sabini cu fârtaţii lui Romulus însuşi. (D. M.) Unele forme mai vechi ale legendei lui Aeneas nu vorbeau nici ele, desigur” Le vreo cerere de femei şi în privinţa aceasta Vergiliu nu a trebuit decât sa iu inoveze. Dar, în aceste variante vechi, troienii aveau totuşi alte feluri de viâovăţii: Originile lui Cato, de pildă şi Varro povesteau că Latinus le acordase: roienilor o bucată de pământ strict delimitată (Servius, Ad Aen., XI, 316), c* icceptase căsătoria lui Aeneas cu fiica lui (ibid., VI, 760), că apoi troienii11 prădaseră pământurile şi că astfel se stârnise războiul în care Latinus îşi S^? 1S moartea: iuxta Laurolauinium quum Aeneae socii praedas agerent, proehu commissum, în quo Latinus occisus est {ibid., IV, 620). Câte ceva din toate ace tea mai apare în incidentul de vânătoare care face războiul inevitabil, pnW.

Vezi, mai sus, p. 242. Vezi, mai sus, p. 249. Vezi, mai sus, p. 264.

Inhorunt causa [prima pricină de chinuri] (451-452). Dar Vergiliu i-a scos pe, jeni cu totul nevinovaţi: recitind analiza de mai sus se vor găsi scuzele tro ujate pentru frumosul Iulus, aparent răspunzător: cum şi-ar fi putut el ° hipui că un cerb întâlnit în pădure este cel mai blând animal al păzitorului armelor regale? De altfel, fără Alecto nu s-ar fi întâmplat nimic; ea este i care insuflă câinilor vânătorului rabiem stibitam [o bruscă furie], care le tinge nările cu noto odore., ut ceruum ardentes agerent [duhoarea ştiută. T să gonească, înverşunaţi, cerbul], care aşază mâna pe arc, săgeata în aer, care, în sfârşit, din vârful staulului, sunând din corn, dă proporţii uriaşe acestei mărunte nenorociri şi aprinde minţile ciobanilor sabini. Pe scurt, în această punere în scenă a conflictului între funcţiuni, funcţiunea întâi este cu totul nevinovată: superioritate morală asupra lui Romulus.

Ar fi uşor de găsit şi alte puncte, nu toate lipsite de importanţă, în care imitaţia se depărtează de original. Voi semnala numai două: Tarchon nu moare pe câmpul de luptă, ca Lucumo şi nimic nu arată că o parte, măcar simbolică, a armatei lui ar fi rămas, după pace, cu troienii şi latinii ca o a treia 'componentă' a Latium-ului. Oraşul-tabără de la gurile Tibrului, omolog, înainte şi în timpul războiului, al Romei nou create, nu rămâne, după pace, adevărata şi definitiva 'ântemeiere' a lui Aeneas: fie că se aşază într-un Lavinium preexistent şi îl 'reântemeiază', aşa cum crede J. Carcopino, fie, mai curând, că înalţă alt oraş, aşa cum par a o impune anumite expresii {XII, 193-194), eventual ajutat de latini (XI, 130-131), oricum părăseşte această primă aşezare provizorie, cel puţin ca cetate capitală.

Pe de altă parte, fata i-au îngăduit lui Vergiliu să sublinieze, mai puternic decât legenda romuleană, necesara colaborare a celor trei grupuri totodată etnice şi funcţionale. În legenda romuleană, cu două sau trei neamuri, numai Romulus beneficiază de un mesaj divin, de o promisiune a lui Iuppiter. Intervenţia lui Titus Tatius, ca şi cea a lui Lucumo, sunt provocate de eveniment, una de violenţa lui Romulus, cealaltă de cererea lui, dar nu corespund nici unei porunci anterioare a zeilor. Din acest punct de vedere, dar numai din acesta, Vergiliu, pornind de la legenda lui Romulus şi fiindcă îi înţelegea articulaţiile funcţionale, a construit, din proprie iniţiativă, un mecanism care le întăreşte. Geniul are asemenea intuiţii.

Faptul că Vergiliu a putut transpune atât de bine structura 'misterului Romei' confirmă deci impresia pe care ne-o făcea mai înainte începutul primei Elegii romane a lui Properţiu: în plin secol al lui Augustus, oamenii culţi tiau, ca şi analiştii care închipuisem această naştere cu 350 sau 250 de ani i urmă, ce filosofie socială exprima ea. (Aş vrea să sper că nu mi se va atrii totuşi afirmaţia că îl consider pe Vergiliu un martor direct şi original al trarilor indo-europene despre formarea societăţilor tripartite54!)

12. ALTE INTENŢII ALE LUI VERGILIU.

Această intenţie a lui Vergiliu clarifică compoziţia ultimelor şase cărţi, ar ny este singura ju^ intenţie: multe altele au fost enumerate, în continuare vala- 1 e Şi este o plăcere a spiritului să vezi cum se întrepătrund, complicând unesă se^. *n (lelungată experienţă mă învaţă să presupun orice, chiar şi aceasta. Profit de ocazie Xvttj113, z' cu scepticism, Josette Ivallemant, Une source de l'Eneide: le Mahăbharata', Latomus, Proc ^. 9 P- 262-287 şi George E. Duckworth, 'Turnus and Duryodhana', Transactions and edwgs of the American Philological Association, 92, 1961, p. 81 – 127.

Ră să-l prejudicieze vreodată, cadrul celor trei fata. Mă voi mărgini la reirea celor mai de seamă.

: ai întâi cele mai exterioare, cele care afectează cel mai puţin planul. Con-; nd părerea lui Gaston Boissier, Paul Couissin a recomandat, în 1932, să [a serios informaţia, erudiţia lui Vergiliu65; a înfăţişat un Vergiliu cunosde istorie, ba chiar de preistorie, atât cât putea fi cineva în vremea lui: oată această arheologie, toată această erudiţie nu era numai un ornament literar, o umpluai mult sau mai puţin interesantă, nici chiar un fel de muzeu de curiozităţi antice; nu era icar evocarea melancolică a unui trecut glorios dispărut pentru vecie. Ci era, textual şi fără ră, în urma poruncii împăratului şi în vremea când puterea romană îşi atingea apogeul, adeânviere, sau mai degrabă trezirea triumfătoare a geniului etern al poporului roman. Astfel, e de a fi un accesoriu în opera vergiliană, erudiţia este esenţa ei şi, într-un anumit sens, ea existenţei ei.

Vergiliu a fost fără îndoială un mare poet şi un mare artist, dar a fost şi un adevărat. Sunt încredinţat, despre partea mea, că şi-a pus în gând să dea o imagine a Italiei prii cât mai exactă sau cel puţin cât mai verosimilă cu putinţă – şi că nu putea face altfel. Eneida nu este numai o operă de artă, ea este în primul rând o operă patriotică, o operă A făuri o imagine închipuită, un portret fantezist al Italiei primitive, al Romei preistorice, dinţelor ei, al obiceiurilor şi riturilor ei, ar fi însemnat să trădezi însăşi intenţia operei, să o ti de orice valoare demonstrativă, să transformi într-un roman lipsit de importanţă un poem nai; ar mai fi însemnat şi să trădezi misiunea pe care poetul o acceptase şi să comiţi un fel icrilegiu.

Cu mult tact, Paul Couissin atenuează, folosind-o, această teză cam abrupdar fără îndoială exactă. Cataloagele războinicilor italici şi etrusci îi oferă bilitatea unei uşoare şi strălucite demonstraţii. De altfel chiar înaintea din punctul de vedere al arheologiei locurilor şi pietrelor şi alţii făcuseră srvaţii similare. Nu numai J. Carcopino, care şi-a întemeiat opera pe ele

919, dar şi cei care l-au contrazis, ca de pildă Tenney Frank în 192486: 'Dacă torul, scria acesta, binevoieşte să meargă până la Ostia cu Eneida în mână

; ă citească cânturile VII-X printre ruinele antice ale zidurilor abia scoase umină, îşi va da seama că poetul a construit liber acele scene şi că le-a compus nd un plan clar şi consistent. Savanţii l-au studiat prea multă vreme pe Veru înarmaţi numai cu lista pasajelor paralele. Dacă cititorul acceptă să reîstruiască existenţa lui Vergiliu în acel decor, dacă încearcă să vizualizeze ceea a văzut Vergiliu, să „realizeze” experienţa lui, va afla, în spatele hexametrilor, un poet sensibil şi plin de imaginaţie'. Dar această 'intenţie' nu este, evint, de acelaşi ordin cu cea pe care am pus-o noi în lumină: desigur, ea nu prişte numai decorul, ci pătrunde în însăşi materia cânturilor italice, dar nu o nstituie şi s-ar putea tot atât de bine asocia cu orice alt plan, s-ar putea ine în slujba oricărei intenţii.

I

13. 'HISTORIA HOMANA HEPRAESENTATA'* Dar există o altă intenţie a lui Vergiliu ale cărei interferenţe şi fericite cominări cu cea a celor trei fata sunt interesant de observat: de la un capăt la dălalt al acestor evenimente care o preced cu câteva veacuri, Roma este prezenâ. Istoria romană întreagă, de la sosirea lui Evandru până la domnia binefăj ătoare a lui Augustus, a existat în spiritul poetului şi nu trebuie să-l părăsească ie cel al cititorului, căci nu numai în enumerarea din Infern a marilor per'

65 'Virgile et 1'Italie primitive, I, TL& dessein de Virgile', Revue des Cours et Conferences, (tm) L931 -1932, p. 385 – 402; frazele citate aici se găsesc la p. 381 – 393.

66, Aeneas City.' (vezi, mai sus, p. 248. N. 6), p. 67. Istorie romană reînviată.

Gonalităţi şi nu numai în breviarul de istorie plăsmuit pe scurt se manifest) această preocupare. Ea există pretutindeni: aluzii clare sau în filigran, semnalat sau nu de Servius, apropieri de nume, intervenţii sau grupări de divinităl fac din aceste douăsprezece cânturi, după o expresie a lui I, a Cerda, 'histori Romana repraesentata'5'. Din punctul nostru de vedere, două dintre aceste re prezentări' sunt importante, fiindcă au complicat întrucâtva jocul celor pe car le studiem, dând naştere unor suprapuneri.

Mai întâi, episodul lui Evandru şi încheierea lui, ajutorarea lui Aeneas ci un corp de cavalerie, o ala, sub comanda tânăiului Pallas. Este, în toate pri vinţele, unul dintre cele mai frumoase pasaje ale poemului, mai impresionau decât prezentarea solemnă şi uneoii prea asemănătoare unui catalog, pe car o frcuse umbra lui Anhse, înfăţişând 'proiecte' de regi, de consuli, de eioi fără a cunoaşte viitorul, Evardru şi Aeneas se plimbă pe lecui viitor al Rome: a cărui istorie trecută se reduce deocamdată la trecerea pe acolo a lui Hercuk Punctul culminant este poate menţionarea, încă ipotetică, a lui Iuppiter pe Capi toliul său (VIII, 347-354): Hinc ad Tarpeiam sedem et Capitolia ducit, aurea nune, olim siluestribus horrida dumis. Iam turn religio pauidos terrebat agrestes dira loci, iam turn siluam saxumque Iremebant., Hoc nemus, hune, inquit, frondoso uertice collem quis deus, incertum est, habitat deus. Arcades ipsum credunt se uidisse Iouem, quum saepe nigrantem Aegida coneuteret dextra nimbosque eieret'.

, îl îndrumează de-aici spre Tarpeia şi spre Capitoliul Cel numa-n aur acum, dar pe vremuri, barbare hăţişuri. Aspra credinţă a locului cutremura şi pe-atuncea Lumea de ţară şi-atunci se temeau de pădure şi stâncă. Taină e care din zei, dar un zeu locuieşte dumbrava Şi-mpădurita colină. Cred arcadienii c-aicea Post-a chiar Joe văzut, pe când scutura cu-a lui mină Scutul cel negru şi norii ades i-aduna a furtună'. (D. M.) Cât de mişcătoare este, în acest ansamblu şi discreta schiţă de comparaţie între splendorile Romei augustane şi sărăcia vremurilor originare, grea de atâtea virtuţi! Nici un pasaj din Ovidiu, nici măcar elegia lui Properţiu, lucraţi cam retoric, nu au un sunet atât de adânc ca aceste versuri (359-368): Talibus inter se dictis ad tecta subibant pauperis Euandri passimque armenta uidebant Romanoque foro et lautis mugire Carinis.

Vt uentum ad sedes: Haec, inquit, limina uictor Alcides subiit, haec Uium regia cepit.

Aude, hospes, contemne opes et te quoque dignum finge deo rebusque ueni non asper egenis.

Dixit et angusti subter jastigia tecti ingentem Aeneam duxit stratisque locauit effultum foliis et pelle Libystidis ursae.

Astfel vorbind între ei, au ajuns şi la casa săracă A lui Evandru, în cale-ntâlnind mugitoarele turme, Unde acuma sunt Forul roman şi Carinele mândre. Când ei să intre: 'Alcide cel biruitor aste praguri – Spune Evandru – trecu şi-l primi o asemenea curte. Oaspe, arată-ţi dispreţul de tot ce-i avere şi, vrednic însuţi de-un zeu, bucuros pofteşte-n a mea sărăcie.

'aţin colul lul MPokrovski, 'i/Eneide de Virgile et l'histoire romaine', Revue des etudei tot ef' 1^27, p. 169-190, nu conţine nimic demonstrativ; cele mai bune apropieri, îndepărtate cuşi. Privesc episodul lui Nisus şi Eurial, p. 182-187.

Duse-nlăuntru-n lăcaşu-i cel strâmt pe Bnea măreţul, Astfel grăindu-i şi-l puse să stea pe-o grămadă de frunze Acoperită cu blană de urs de pe-a Libiei coastă. (D. M.) lotuşi, acest fericit ocol al intrigii, acest pelerinaj în viitor până la Forum um, până la Palatin, complică jocul celor trei fata şi chiar comportarea lui îs. De fapt, într-un moment când timpul e preţios, când toată Italia se îează la chemarea lui Turnus şi porneşte în valuri spre Latium, binevoitorul i l-a abătut din drum pe protejatul său trimiţându-l să ceară un ajutor anţial lui Evandru cel lipsit de resurse68. Zeul i-a apărut în vis, i-a anun- 3 minune care, înfăptuindu-se în zori, trebuia să-i confirme spusele. Şi lezvăluit Arcadia palatină (VIII, 49-58): Haud incerta cano. Nune qua ratione quod instat expedias uictor paucis, aduerte, docebo. Arcades his oris, genus a Pallante profeclum, qui regem Euandrum comites, qui signa secuti delegere locum et posuere în montibus urbem, Pallantis proaui de nomine Pallanteum. Hi bellum assidue ducunt cum gente Latina. Hos castris adhibe socios et foedera iunge. Ipse ego te ripis et recto flumine ducam aduersum remis superes subuectus ut amnem.

, Nu-ţi prevestesc îndoielnice lucruri. Ia seama acuma, Căci arăta-voi pe scurt cum înfrânge-vei tot ce-ameninţă.

Arcadienii, un neam ce se trage din Palas, ei care Au însoţit pe Evandru, urmând ale regelui steaguri, i/oc şi-au ales pe-acest ţărm şi-şi clădiră oraş Palanteul Colo în munţi, de la Palas pornind, al străbunului nume.

Fără-ncetare ei poartă războaie cu ginta latină; Fă-ţi din aceştia tovarăşi oştirii, te leagă cu dânşii.

Eu călăuză ţi-oi fi printre maluri, de-a lungul pe apa-mi, Ca să răzbeşti cu lopeţi şi în susul curgândelor unde'. (D. M.) Această amabilitate a Tibrului, care poartă corabia lui Aeneas împotriva sului apelor sale până la lăcaşul lui Evandru, este de fapt o falsă mane-

: Evandru nu-i va putea da lui Aeneas, pe lângă vorbe bune, decât pe fiul cu de două ori două sute de călăreţi; pentru esenţial, se declară incapabil ajutorul promis de Fluviu (472-473) şi îşi trimite oaspetele în sens invers, aval, până la cetatea Agylla unde îl aşteaptă o armată (475-476). Aşa ît etruscii semnalaţi de Evandru sunt cei care îi vor face lui Aeneas serviciul care Tibrul pretindea că i l-ar putea face Evandru (56). Prin propriul său sonaj, prin cel al fiului său, prin prezentarea colinelor sale şi plin povestea care o deapănă, Evandru înfrumuseţează până la gradul suprem Eneida. În îs, într-o viziune providenţială a istoriei, era bine ca grecii care locuiau pe atunci iele viitoarei Rome să ia parte la lupta care avea să-i prefacă pe troieni italici. Strategic vorbind, Tibrul este totuşi vinovat, de vreme ce prelungeşabsenţa lui Aeneas, fără alt câştig decât patru sute de călăreţi şi totodată imejdia taberei sale. Oricât ar fi pierdut poezia, Tuscus atnnis [râul etruscj fi trebuit să-şi ducă protejatul pe drumul cel mai scurt la adevăraţii sal cii care îl aşteptau într-o tabără mai puţin îndepărtată de punctul lui de ple~ re, sub zidurile cetăţii Agylla. Să ne bucurăm că n-a făcut-o, dar să constam că esaadronul lui Pallas şi corpul de cavalerie al lui Tarchon se supra'

68 Despre Tibru în acest pasaj, vezi H. Boas, 'Aeneas' Arrival.' (mai sus, p. 242, n. 53-68.

Aşa cum reiese şi din expresia foarte potrivită a lui Vergiliu când arată apropiindu-se je gurile Tibrului şi, pe corăbii (X, 238-239): iam loca iussa tenet forti permixtus Etrusca Arcaş eques.

Arcadienii călări cu etrusci îndrăzneţi au pus mina Pe plănuitele locuri. (D. M.) De-a lungul luptelor – exceptând personajul patetic al lui Pallas – observa aceeaşi fiermixtio [amestecare], arcadienii şi etruscii formând fă] deosebire trupa auxiliară a lui Aeneas: în dezastru (X, 429-430), în ofensh (XI 834-835), în strigătul Iutumei (XII, 231-232), în asaltul aproape victi riâyde la sfârşit (XII, 281, 551)59.

Cealaltă interferenţă cu o altă intenţie decât cea a celor trei fata pe cai vreau să o semnalez n-a avut asemenea consecinţe pentru planul epopeii. Şi prapunerea pe care a provocat-o se limitează la un singur episod.

Am amintit mai sus60, în cadrul paralelismului general între războiul h Aeneas cu latinii şi războiul lui Romulus cu sabinii, analogia, evident intei ţionată, între apelul tânărului Ascaniu la Iuppiter, când îi este tabăra în pr mejdie şi apelul lui Romulus la Iuppiter, în bătălia din For. Cu aproape acelea: cuvinte ca şi sabinul Mettius în această bătălie, latinul Numanus Remulus toc mai i-a provocat pe adversarii săi, obligaţi la o dificilă apărare. Atunci aşa niu îşi apucă arcul, dar (IX, 624-634): constitit ante Iouem supplex per uota precatus: Iuppiter omnipotens, audacibus annue coeptis. Ipse tibi ad tua templa feram solemnia dona et statuam ante aras aurata ponte iuuencum candentem pariterque caput cum matre ferentem, iam comu petat et pedibus qui spargat arenam! Audiit et caeli genitor de parte serena intonuit laeuum. Sonat una fatifer arcuş. Effugit horrendum stridens adducta sagitta perque caput Remuli uenit et caua tempora ferro traiicit. Stă şi cu glas umilit mai-nainte pe Joe îl roagă:0, prea puternice Joe, ajută-mi ce-ncerc cu-ndrăzneală.

Însumi aduce-oi la templu prinoase ce-ti sunt datorite Şi voi întinde pe-altaru-ţi un taur cu frunte-aurită, Alb ca şi neaua, acum încă tânăr, dar 'nalt cât şi mama-i, Gata să-mpungă şi-n jur cu copita să-mproaşte nisipul'.

Tatăl de sus îl aude şi-n partea senină a bolţii Tună de-a stânga: o dată şi arcul de moarte răsună.

Dusă întâi îndărăt, cu grozavul ei şuier, săgeata Ţintă-i spre capul lui Remulus, fierul îi trece prin tâmple. (D. M.)

Acelaşi rezultat ca în bătălia din For: până atunci destul de încercaţi roierm sunt cuprinşi de un curaj grozav (636-637):

Teucri clamore sequuntur laetitiaque fremunt animosque ad sidera tollunt.

Troienii urmează cu strigăt, Freamătă veseli şi-n inimi curaju-i ridică la astre. (D. M.) îndat eu*m? Ntul este complet: Iuppiter l-a auzit pe tânărul reus uoti [ce s-s netl, 0^at Prin legământ]; i-a răspuns cu unul dintre semnele sale obişnuite, tude oportunitate, i-a mânat săgeata unde voise şi moralul troienilor.

L „o v6Zi-' fflai susP- 247-248. VeM, mai sus, p. 249-250.