Georges Dumezil

* Exact, puternici'. Aa Vezi, mai jos, p. 294. ' Vezi, mai sus, p. 242.

— Mit şi epopee ntenţii care îl depăşesc. Imploră, uneori se scuză. Ilioneu m^i spune 136-240): Mulţi nos populi, multae (ne temne, quod uliro praeferimus manibus uittas ac uerba precauţia) et petiere sibi et itoluere adiungere gentes: sed nos fata deum uestras exquirere terras imperiis egere suiş. Multe popoare, dar multe – să nu ne priveşti peste umăr Dacă venim eu frunzişul în mini şi cu vorba rugată – Domice-au fost să le fim prietenoşi şi fârtaţi să ne aibă. Însă puternicii zei ne meniră, cu sila poruncii, Ca să ne-abatem la voi. (G. C.) e asemenea, când Aeneas îi explică lui Tarchon quidue pctat, quidue ipse ce cere, ce aduce el însuşi], o face ca un înţelept (X, 150-154) S8: humanis quae sit fiducia rebus admonet immiscetque preces.

Îi aminteşte ce slabă-i încrederea-n lucruri şi oameni, Rugi împleteşte cu vorbe. (D. M.) ar încrederea pe care el însuşi o are într-un destin de atâtea ori dezvăconfirmat este totală: nu poate da greş, nu poate muri înainte de a-l plinit, nu poate deci fi învins în niciuna dintre luptele impuse de adver-; ăi divini şi umani. În cântul XII, când cele două armate au hotărât să jtul în voia sorţii unei lupte între el şi Turnus, îşi îmbărbătează oamenii, indu-le şi lămurindu-le făgăduielile care nu pot minţi (v. 110-111): turn socios maestique metum solatur luli fata docens. El linişteşte pe soţi, pe întristatul Iulus în teamă, Ce-i e menit amintindu-le. (D. M.) ingurul pe care nu-l ştie este fatum-vl lui suplimentar, despre care vorbesc ter şi Iuno şi care va rămâne până la sfârşit taina zeilor – încununarea,., a unei cariere regale şi religioase (XII, 794-795): Indigetem Aenean scis ipsa et scire fateris deberi caelo fatisque ad sidera tolli.

'ânsăţi o ştii că-n curlnd primi-voi în ceruri pe-Aeneas Zeu pământean şi menirile lui ridica-l-vor la stele'. (G. C.) yatinus, bătrânul Latinuş, care are practica divinului dacă nu chiar famiitea zeilor, înţelege totul foarte bine. Prea slab sau prea lipsit de mijloace -şi poată impune voinţa furioşilor care îl înconjoară, el califică totuşi, de multe ori, opunerea la destinele troianului drept impia bclla [războaie iuite].

Misiuni de 'primă funcţiune' îi corespund, la Aeneas, un caracter fire. Pietas* a sa, a cărei schiţare latinii au găsit-o la Homer, este orienatât spre oameni cât şi spre zei39. Sentimentul de humanum [omenie] nu-l, s Vezi, mai sus, p. 245.

* Calitatea morală care constă în respectarea cu stricteţe a tuturor îndatoririlor familiale, relii şi patriotice.

59 Despre pietas în Eneida, vezi Pierre Boyance, La Religion de Virgile, 1963, p. 58-82. Dar,

: ste.„^me Sase ciuturi, Aeneas este definitiv şi complet izbăvit de pasiuni, chiar şi 'afecţiuj reşti ' îi sint foarte discrete: Dido – care pare uitată, fără cicatrice – a fost un fel de ultimă i de ^xiaocpoiţ [purificare], un ultim asalt al puterilor inferioare împotriva 'misiunii de prima iune: precum acele Apsaras pe care zeii le trimit să-i seducă pe asceţii de ale căror vieţ1 pai*”*-? *^- „'. Iouoi. A, iiiv. I miitai uijurvr [turoareaj Dataiiei. Kste de îndată gata să încheie un armistiţiu sau să lupte în doi. Văzându-l mort pe I^ausus, pe care nu a putut să nu-l omoare, Aeneas opreşte lupta şi îi dă primele onoruri funerare (X, 821-232): At uero ut uultum uidit morientis et ora, ora modis Anchisiades palleniia tniris ingemuit miserans grauiter dextramque tetendit et mentem patriae subiit pietatis imago: Quid tibi nune, miserande puer, pro laudibus islis, quid pius A eneas tanta dabit indo le dignum? Arma, quibus laetatus, habe tua; teque parentum manibus et cineri şi qua est ea cura, remitto. Hoc tamen infelix tniseram solabere mortem: Aeneae magni dextra cadis” Increpat ultro cunctantes socios et terra subleuat ipsum sanguine turpantem comptos de more capillos.

Însă văzându-l pierit şi-n ţarină privindu-i obrazul Piui anchisic, obrazul topit de trudirile morţii, Jalnic oftat-a cu milă, din suflet şi dreapta i-o-ntinse; Doamne şi-aducerea-aminte de Iulus îi zbuciumă pieptul.

'Nefericite copil! Cu ce să-ţi plătească Aeneas Lauda faptelor mari şi cu ce vrednicia virtuţii?

Arma pe care-o doreai a ta să rămâie! Pe tine Da-te-voi manilor moşilor tăi, de-ţi mai pasă de-acestea.

Însă-alinare tu ai, sărmane, durerilor morţii, Că doborât prin Aeneas ai fost!'. Şi-ndemnând cu zorire Soţii, ce stau pregetând, de jos el rădică pe tânâr, Căruia păru-ncâlcit i se-umpluse de sânge cu totul. (G. C.) în faţa lui Turnus, doborât şi rugător, îl cuprinde o adâncă milă şi numai vederea armelor lui Pallas îi reînvie firea de războinic (XII, 938-944): Steiit acer în armis Aeneas uolens oculos dextramque repressit. Et iam iamque magis cunctantem flectere sermo coeperat, infelix umero quum apparuit alto balteus et notis fulserunt cingula bullis Pallantis pueri, uictum quem uulnere Turnus strauerat atque umeris inimicum insigne gerebat. Amarnic s-opreşte cu arma, Ochii rotindu-şi Enea şi-n loc, iată, dreapta şi-o ţine: Mai-mai cuvântu-ncepuse să-l pună pe gânduri, să-nmoaie Inima, când îi zăreşte pe umăr a nenorocire I^enta şi lucii s-arată şi ţintele cu cingătoarea Bietului Palas pe care învins doborâtu-l-a Turnus încă de-atunci atârnându-şi pe umeri a mortului pradă. (D. M.) Violenţele pe care i se mtâmplă să le săvârşească, la care, ca în aceste ultime versuri ale poemului, se resemnează, sunt şi ele marcate de o caracteristică a 'primei funcţiuni'; nu sunt gratuite, oarbe, ci justiţiare; Aeneas pedepseşte lipsa de măsură a lui Turnus aşa cum pedepsise, la sfârşitul cântului X, crimele lui Mezenţiu.

Cu zeii, ca Anhise înaintea lui şi ca fiul său Iulus de pe acuma, piosul ^teneas are o relaţie respectuoasă şi plină de încredere. Lumea divină se ocupă tară încetare de această familie aleasă şi numai de ea. Aparent şi alţi eroi, ustefe se tem. Aeneas îşi părăseşte şi îşi remtâlneşte fiul fără slăbiciune, mai mult cu demnitate

? Cu încredere decât cu emoţie. Graţioasa Lavinia, viitoarea sa soţie, nu-i trezeşte nici un simţământ, cl o curiozitate. Acestor dovezi de stăpânire de sine sau, dacă vreţi, acestor simptome de răcire sufletului, ingeniosul H. J. Rose le adaugă un merit la care nu se gândise nici un comentator: Venerei nu este amantul tânărului Pallas, op. Cât (mai sus, p. 278, n. 42), p. 12 şi n. 47.

Care chiar principalul său adversar, sint proteguiţi ae o wvnuvwa j. îde că Iuno nu-l apără pe Turnus de dragul lui: el este, împotriva lui Aeneas, triva Troiei, instrumentul urii ei, un instrument pe care până la urmă îi ărăsi cu destulă nepăsare, prefigurând acea eucoatio [invocare] c&re va lega iteresele Romei pe Iuno din Veii, apoi pe cea din Cartagina. I, a drept vorca şi Dido, ca şi Amata, ca toţi cei pe care îi stârneşte împotriva marelui t, Turnus este victima, nu ocrotitorul ei. Diana nu o poate salva pe Camilla iul dintre pasajele cele mai emoţionante, teologic, între aceste scene de lup~ ste, după mine, inutilul apel pe care, când să înceapă cu Turnus duelul în acesta îl va ucide, îl adresează tânărul Pallas celui care, om pe atunci, zeu a, fusese oaspetele tatălui său şi a cărui faptă de vitejie acesta i-o povestise aţă cu Pallas, lui Aeneas: Hercule (X, 453-473): Desiluit Turnus biiugis, pedes apparat ire cominus, utque leo, specula cum uidit ab alta stare procul campis meditantem în proelia taurum, aduolat, haud alia est Tumi uenientis imago. Hune ubi contiguum missae fore credidit hastae, ire prior Pallas şi qua fors adiuuet ausum uiribus imparibus, magnumque ita ad aethera fatur: 'Per patris hospitium et mensas quas aduena adisti, te precor, Alcide, coeptis ingentibus adsis, cernat semineci sibi me rapere arma cruenta uictoremque ferant morientia lumina Tumi „. Audiit Alcides iuuenem magnumque sub imo corde premit gemitum lacrimasque effundit inanes. Turn genitor natum dictis affatur amicis: Stat sua cuique dies, breue et irreparabile tempus omnibus est uitae; sed famam extendere factis, hoc uirtutis opus. Troiae sub meonibus altis tot nati cecidere deum; quin occidit una Sarpedon, mea progenies: etiam sua Turnum fata uocant metasque daţi peruenit ad aeui.' Sic ait atque oculos Rutulorum reiicit aruis.

Turnus sărit-a dia caru-i şi-i gata pe jos să se lupte Şi de aproape: cum leul, când vede de sus de la pândă Taurul care departe, pe câmp, se-ncearcă de luptă, Iute s-azvârle, nu altfel e chipul lui Turnus ce vine. Când socoti că acesta ajunse-n a lăncii bătaie, Palas porneşte, că doar, cutezând, i-o fi soarta în sprijin, Dacă-i mai mică putere şi largii tării el se roagă: Oaspe al tatii, pe masa la care ai stat tu, drumeţe, Rugă îţi fac, o, Alcide, s-ajuţi uriaşele-mi ţeluri. Turnus, pe moarte, să vadă că-i iau încruşitele arme, însuşi cu ochii în stins să mă-ndure pe miae-n izbândă'. Ruga Alcide auzindu-i, înăbuşă-n funduri de suflet Geamăt de-amarnică jale şi varsă zadarnice lacrimi. Tatăl vorbeşte atunci către f iu-i cu blânde cuvinte: Zi-i hotărâtă oricui; tuturor de nedres li-i şi scurtă Vremea trăirii; dar numele să-l prelungească prin fapte, Asta e treaba virtuţii. La Troia, sub ziduri înalte Fii şi de zei au murit, ba chiar Sarpedon însuşi căzut-a, El un copil de-al meu. Şi-apoi, iată, pe Turnus îl cheamă Soarta-i şi el a ajuns la hotarul ce dat i-i în viaţă „ Spune şi ochii şi-azvârle departe de câmpuri rutule. (D. M.) Cât despre Latinus, cât despre Tarchon, totul se petrece ca şi când n-ar avea: i un sprijin, nici o prietenie în cer: oracolul cerut şi primit de la Faunus, revela haruspicelui alcătuiesc întreaga avuţie sacră a fiecăruia dintre ei.

J. VJ.&A coi, „; uo.it nevoie aa. A nun. Uliu, iu cunliasc, toaxe semnele de grijă pe care Venus, Iuppiter, depozitarul sau stăpânul datinilor, pe care Tibrul, Cibele, Apollo le dau lui Aeneas sau lui Iulus? Minunea prefacerii corăbiilor în nimfe de către Mama Zeilor şi scutul lucrat de făurarul lor, răspunsurile de tunet ale Părintelui zeilor şi oamenilor la rugăciunile, la întrebările fiului sau nepotului fiicei lui?

Aceasta pentru că, înainte de a fi cel ce aduce la împlinire planul închipuit de zei sau impus lor, Aeneas este sânge din sângele lor şi chiar din cel mai înalt. El nici nu expune cu ostentaţie, nici nu ascunde acest privilegiu, iar trimisul lui la regele Latinus îşi începe astfel,. Expunerea de motive' (VII, 219-221): Ab loue principium generis, loue Dardana pubes gaudet auo; rex, ipse Iouis de gente suprema, Troius Aeneas tua nos ad limina misit.

Rege, din Joe purcedem! Poporul troian pe Joe Are-l strămoş. Şi, purces din neamul lui Joe, cucernic. Rege pe-Aeneas avem; şi el ne trimise la tine. (G. C.) Tot astfel, precum am văzut, îşi trimite Romulus, în legenda originilor, solii să le spună latinilor – iar di [zeii] se referă aici atât la Marte, tatăl întemeietorului, cât şi la Iuppiter, care răspunde de el (Titus I^ivius, I, 9, 3-4)40: 'urbes quoque, ut cetera, ex infimo nasci; dein, quas sua uirtus ac di iuuent, magnas opes sibi magnumque nomen facere; satis scire origini Romane et deos adfuisse et non defuturam uirtutem; proinde ne grauarentur homines cum hominibus sanguinem ac genus miscere.

, Oraşele, ca orice alt lucru, se nasc din mai nimic; mai tirziu însă, pe care le ajută vitejia lor şi zeii dobândesc mare spor şi nume mare; se ştie că zeii au fost de faţă la începuturile Romei, iar vitejia nu îi va lipsi; să nu li se pară deci uimitor ca ei, nişte oameni, să-şi amestece cu alţi oameni sângele şi stirpea'.

Numai că uirtus [vitejia] a troienilor nu se situează în viitor, căci cei zece ani de asediu i-au răspândit peste tot faima.

Mai târziu, pentru răii săi sfetnici, pe care nu ştie cum să-i convingă, Itinus va parafraza acest di şi această sua uirtus în frumoase versuri (XI, 305-306): Bellum importunum, ciues, cum gente deorum inuictisque uiris gerimus. 'Nepotrivit un război, cetăţeni, începurăm cu oameni Nebiruiţi, cu purceşii din ceruri. (G. C.) Căci trebuie să insistăm asupra acestui punct: dacă, în varianta cu trei neamurilegenda originilor Romei îl înfăţişează pe Romulus cerând sprijinul lui Ivucumo şi al etruscilor săi, dacă legenda lui Aeneas îşi trimite eroul să solicite ajutorul militar al lui Evandru şi apoi al lui Tarchon, nici analiştii, nici Vergihu nu au înţeles să-şi lipsească reprezentanţii primei funcţiuni de valorile celei le a doua; la originea lor divină şi la făgăduielile zeilor, Aeneas şi Romulus adaugă înalte calităţi de luptător. Doar că Romulus îşi asociază ca aliat un specialist în arta militară, iar Aeneas, la sfatul Tibrului, tovarăşi căliţi în lupte (VIII,

? ~56): hi bellum assidue ducunt cum gente Latina [aceştia poartă neîntrerupt război cu neamul latin] şi, de fapt, specializaţi în cavalerie. Romulus şi Aeneas au deci o natură mai bogată decât lvucumo şi decât Tarchon, substituit lui Evanu: structural, aceştia aparţin cu totul funcţiunii a doua, la ceilalţi, funcţiunea 1 ^oua Aeste un fel de prelungire, inseparabilă, a primei funcţiuni, un mijloc natural în slujba ei. Şi tocmai acesta este, să o mai spunem o dată, sensul renun-

40 Vezi, mai sus, p. 205.

Provizorii la arme de către Aeneas în favoarea lui Latinus în pactul final în nu păstrează decât esenţa naturii sale, sacra şi deos.

Caracterul aproape sacerdotal al lui Aeneas se manifestă, bineîr. Ţeles, mai i în cânturile închinate luptelor deeât în prima jumătate a poemului. Bar nseamnă că s-a pierdut; Aeneas este în această privinţă demnul fiu al, în care poetul a prefigurat pe augurul roman, observator şi inferai prevestirilor şi, de asemenea, pe flaminul care va lua cu mâinile sale nepâde sânge obiectele sfinte (sacra) ale troienilor, aşa cum flaminul lui Quis, în preziua catastrofei galice, va îngropa în pământ sacra ale romanilor, această privinţă, cum se ştie, Vergiliu se conforma unei vechi tradiţii turisite încă de imnul homeric închinat Af rodit ei. Şi la Roma Etmius îl defiastfel pe tatăl lui Aeneas în prima carte a Analelor sale: atque Anchises doctus, Venus quem pulchra ăearum fari donauit, diuinum pectus habere Şi învăţatul Anhise, căruia prea frumoasa intre zeiţe, Venus, i-a hărăzit darul prorocirii şi cuget zeiesc.

Iar înaintea lui, Naevius, în cântul al treilea din Bellum Poenicum, îl înşase în atitudinea rituală a augurului roman41: posquam auim adspexit templo Anchisa. După ce Anhise a zărit, în spaţiul sacru*, pasărea. Dar poate fi oare calificat Aeneas însuşi, cum a vrut H. J. Rose, drept teas pontifexi2l în amănunte, pentru care studiosul scoţian nu aduce nici ovadă convingătoare, desigur nu; dar în ansamblu, da, dacă pontiful se carac-zează printr-o atenţie generală la tot ce este sacru, prin controlul şi dirisa întregii activităţi religioase a societăţii. În schimb, poetul a vrut, fără nici ndoială, să-şi plaseze eroul într-un ritual al anticei regalităţi sacre a Romei, 2ărui avantaj îl păstrase, în epoca istorică, acel rex sacrorum [conducător al emoniilor] sau sacrificulus [sacrificator], primul prelat al statului republican. Ld Aeneas se întoarce, coborând cursul Tibrului, urmat de cele treizeci de ăbii ale aliaţilor săi etrusci, se întâlneşte pe neaşteptate cu nimfele muntelui i în care Maica Zeilor, Cibele Frigiana, a prefăcut corăbiile ancorate lângă na Troie, în momentul când Turnus se pregătea să le dea foc (X, 217-229)!

Aeneas, neque enim membris dat cura quâetem, ipse sedens clauumque regit uelisque ministrat. Atque illi, medio în spatio, chorus ecce suarum occurrit comitum; nymphae, quas alma Cybele numen habere maris, nymphasque e nauibus esse iusserat, innabant pariter fluctusque secabant, quot prius aeratae steterant ad litora prorae. Agnoscunt longe regem lustrantque choreis; quarum quae fandi doctissima, Cymodocea, pone sequens, dextra puppim tenet, ipsaque dorso eminet, ac laeua tacitis subremigat undis. Turn sic ignarum alloquitur: Vigilasne, deum gens, Aeneal Vigil et uelis immitte rudentes. „Vezi Marino Barchiesi, Nevio epico, 1962, p. 368-376, Pater Anchisa augure e capo spy1' ' [augur şi conducător spiritual], în legătură cu fragmentul 3 al ediţiei (p. 480). Cfservius^! Aen., II, 687, et htc et alibi Anchisem diuinandi peritum inducit [şi aici şi în alte locuri îl.re? Rej ită pe Anhise ca priceput în arta divinaţiei]; III, 103, ubique sciens futurorum inducit [pretutinden reprezintă ca ştiind viitorul].

* în această formă de divinaţie, se delimita pe bolta cerească un spaţiu socotit sacru, numi iplum şi se observa zborul păsărilor în cuprinsul lui.

42 Aeneas pontifex, Vergilian Essays. nr. 2, 1948.

Însă Bnea, cum grija nu-i dă mădularelor tihnă, Mânuie cârma chiar el şi-mplineşte şi slujba la pânze.

Iată că-n drumu-i un cor de tovarăşe vine-nainte-i, Zârtele înseşi – pe care zeiţa cea bună Cibele Le-orânduise puteri ale mării, fiind prefăcute Vasele – toate alături mergeau prin tăiatele valuri, Câte-nainte, cu prore de-aramă stăteau Ungă coaste.

Văd de departe pe rege şi roată-mprejuru-i s-adună.

Mai pricepută-a vorbi între dinsele, ea Cimodoce, Nava urmează, cu dreapta pe pupă, ieşind peste ape Dalbii ei umeri, cu stânga vâslind pe sub mutele unde.

Astfel nimic ştiutorului: 'Fiu de zeiţă – îi spune – Treaz eşti, Enea? Fii treaz şi struneşte-ale pânzelor funii.'. (D. M.) Comentariul lui Servius la ultimele versuri citate ne informează că Cymodoceea foloseşte aici cuvintele care se rosteau într-o scenă rituală anuală, dar nu ne precizează, din păcate, nici rostul, nici ocazia acesteia: într-o zi anume, Vestalele se duceau la rex sacrorum şi îi spuneau: 'Vigilasne, rex? Vigilal' [Veghezi, rege? Veghează!] Nu am să mai dau decât un singur exemplu de feluritele moduri în care Vergiliu marchează caracterul totodată regal şi religios al lui Aeneas. Este interesant fiindcă este diferenţial. Da primul lor contact, pacific încă, chiar idilic, mediat de solia lui Ilioneu, Aeneas şi Datinus îşi fac, unul altuia, daruri. Ale lui Datinus se caracterizează, cum am arătat, prin bogăţie şi sunt un semn de opulenţă şi de mărinimie, nimic mai mult: nu numai, pentru Aeneas, un car tras de cai legendari, dar şi, pentru fiecare sol, un telegar acoperit cu valtrap de purpură cusută în fir de aur, pe piept cu colan de aur şi, între dinţi, cu zăbală de aur strălucitor (VII, 274-279). Ale lui Aeneas, oferite întâi regelui din Daurentum, au cu totul altă valoare (ibid., 243-248)48: Dat tibi praeterea fortunae parua prioris munera, reliquias Troia ex ardente receptas. Hoc pater Anchises auro libabat ad ar as; hoc Priami gestamen erat, quum tura ucatis ntore daret populis, sceptrumque, sacerque tiaras, Iliadumque labor uestes.

'Iată-ţi trimite şi-un dar, rămăşiţă din flăcări scăpată. Mic acest dar şi puţin, din multul averii ce-avusem I Vinul Anchise-l jertfea din ulciorul acesta de aur; Astea sunt haine purtate de Priam, când multelor neamuri Drepturi le da-n adunări: toiagul şi sfânta tiară, Haine cusute cu fir de neveste din Troia'. (G. C.) Cupa de libaţii a sacerdotalului Anhise, sceptrul şi tiara 'sfântă' pe care purta Priam când împărţea dreptate. Desigur, s-ar putea obiecta că fiere da^ ce are şi că, fugind din Troia, Aeneas şi oamenii lui nu luaseră cu bogăţii' ca atare, ci obiecte preţioase prin valoarea lor de simbol sau de nmtire. Nu e sigur: cel puţin oamenii lui Aeneas salvaseră câte ceva din averea r (anitnis opibusque paraţi, II, 799) [cu inima şi avutul pregătite]. Dar, orice că^016^' ca. Ale8erea sau necesitatea a fost hotărâtoare, este remarcabil faptul ohi rile lui- 4eneas ^in Primul său act diplomatic pe pământul latin exprimă Şnuita activitate religioasă a tatălui său şi suveranitatea ultimului rege.

Sunt de,. Cartea a IX'a. 263-274, darurile făcute lui Nisus de Ascaniu şi de bătrânii troieni nu Unei b-°. Rt df bogate, cu excepţia săbiei aurite a lui Ascaniu; cele făgăduite de Ascaniu în cazul Dido?

— Um^e sunt obiecte luate, sau care urmează a fi luate de la duşmani şi daruri primite de la didj' ^mgu5ul troian care etalează bogăţii este episodicul Cloreu, fost preot al Cibelei: are o splenreata/^5lura şi un splendid harnaşament, din belşug aurite, care stârnesc dorinţa Camillei, călă- „îa (XI, 768-782).

9. GENEZA MISIUNII LUI AENEAS ÎN CÂNTUL AL DOILEA AL ENEIDEI

, pre deosebire de celelalte două fata, ale lui Latinus şi Tarchon, dezvăÂn întregime cu un singur prilej fiecăruia dintre ei, complexa misiune a lui IS _ salvarea zeilor Troiei şi aducerea lor într-o nouă patrie asupra căa domni el – i-a fost încet şi trudnic dezvăluită din cântul al II-lea până VT-lea. Nu fără contradicţii, de altminteri, pe care poetul le-ar fi corectat

^uranţă: de exemplu, încă de la sfârşitul cântului II, umbra Creusei i-a

; ă peregrinările lui îl vor duce în Italia, pe malul Tibrului, unde se va recăcu o prinţesă şi va fi rege (781 -784); totuşi în cântul III îl vedem pe îs întrebându-se dacă nu cumva ţinta drumurilor sale este Creta. Dar inten-

; te neîndoielnică: Vergiliu îi impune eroului său, între furtunile talazurilor i inimilor, o descoperire progresivă a destinului său (fata), a cauzelor lui consecinţelor lui romane. Nu vom urmări peripeţiile acestei descoperiri: cut-o, excelent, destui savanţi, iar pentru subiectul nostru nu ar fi util să em. În schimb, va fi interesant şi destul de nou, să examinăm amănunlul în care, între cumplitele întâmplări din cântul II, în ultima noapte a Tro-

^eneas dobândeşte, nu progresiv de data aceasta, ci brusc, în urma unei, cem, transmutări a ideologiei sale, caracterul potrivit destinului care i-a deja conferit.

Orbit ca toţi troienii, a văzut darul funest al grecilor, a ascultat minciuna linon şi doarme liniştit în casa lui Anhise în vreme ce Calul se deschide, ile de la porţi sunt ucise şi grecii, întorşi de la Tenedos, năvălesc în oraş prinspărtură a zidului. O nălucă îi dă alarma şi îi dezvăluie esenţialul. Îi e umbra lui Hector în jalnica stare în care l-au lăsat, cu toată intervenţia culoasă a lui Apollo şi cu toate îngrijirile lui Priam, brutalizările jignitoare are Ahile şi-a închipuit că l-a răzbunat pe Patroclu şi îi spune (ÎI, 289- 5): Heu fuge, nate dea, teque his, ait, eripe flammis: hostis habet muros, ruit alto a culmine Troia. Sat patriae Priamoque darum. Şi Pergama dextra defendi possent, etiam hac defensa fuissent. Sacra suosque tibi commendat Troia Penates: hos cape fatorum comites, his moenia quaere, magna pererrato statues quae denique ponto.

, Fugi, o, născut al zeiţei, el zice, vai, fugi de perire!

Troia e-n mâini la potrivnici şi cade din creştet azi Troia, Noi ne-am luptat îndestul; de-ar fi fost cu putinţă să-mi apăr Troia cu braţele, vai, de mult ar fi fost mântuită!

Troia-ţi încrede de-acum şi penaţii şi sfintele sale.

Pleacă; tovarăşi să-i ai şi găseşte-le cuibul aiurea.

Cuibul, pe mări rătăcind, tu-n urmă clădi-l-vei puternic'. (G. C.) Şi Hector face şi un gest, care din păcate se petrece tot în vis (296-297) * Sic ait, et manibus uittas Vestamque potentem aeternumque adytis effert penetralibus ignem.

Astfel vorbeşte şi însuşi din sfântul lăcaş îmi aduce Focul cel veşnic, cordelele, chipul puternicei Vesta. (D. M.) Aeneas sare în picioare: oraşul răsunând de ţipete este deja pradă lui Vuliam proximus ardet Ucalegon. [este în flăcări şi casa vecină a lui TJcaleatunci, pentru o bună parte din această lungă noapte, eroul se^preface implu războinic. Nu ţine seama nicidecum de mesajul, de misiunea foarte clar formulată de Hector. Războinic fiind, vrea să lupte, vrea să moară cu arma în mână (314-317): Arma amens capio, nec sat rationis în armis; sed glotnerare manum bello et concurrere în arcem cum so'iis ardent animi: furor iraque mentem praecipitant, pulchrumque mori succurrit în armis.

Armele-mi iau năucit, dar nu ştiam unde-mi stă capul; Una prin suflet m-ardea: să m-adun cu tovarăşii-n luptă Şi s-apărăm cetăţuia. Mlnia şi-amarul mă mină; Moartea sub arme-mi părea o moarte frumoasă cu totul. (G. C.) Zadarnic soseşte în goană la Auhise Panthus, fiul lui Othrys şi preot al templului lui Apollo din cetăţuie (320-321): Sacra mânu uictosque deos paruumque nepotem Ipse trahit, cursusque amens ad limina tendit.

Duce cu el cele sfinte, pe zeii învinşi, pe nepotu-i Şi către casa-mi se-ndreaptă gonind, tot gonind în neştire. (D. M.) Acele sacra [obiecte sfinte] anunţate de Hector şi aduse de preot, Aeneas nu le ia în seamă. Singura lui întrebare se referă la situaţia militară: unde se duce lupta? Rezistă cetăţuia? Răspunsul nu lasă loc amăgirilor. Atunci, zice Aeneas, (336-342): talibus Othryadae dictis et numine diuum în flammas et în arma feror, quo tristis Erinys, quo fremitiis uocat et sublatus ad aethera clamor.