Georges Dumezil

0 adunare de contingente şi anume de contingente pregătite dinainte, îi lipsei de 'forţă'a acestei a doua descrieri este acela că ea se referă laterie mai restrânsă decât prima.

Iră îndoială, Vergiliu a vrut să sublinieze, cu acest al doilea catalog, intre liniile majore ale compoziţiei sale: aşa cum Tarchon a primit, ca mus, din lumea nevăzută un sfert din acele fata a căror împletire va da s Romei, tot aşa poetul îi enumera şi îi descrie trupele cum a făcut-o

1 armata italicilor aliaţi cu latinii şi desigur nu numai de dragul alianţei fte el astfel Etruria. Merge până acolo încât îşi începe pasajul – poate corectat, dar repetarea, chiar dacă nu este decât un accident de ciornă, ot atât de grăitoare – cu aceeaşi introducere retorică (VII, 641-644; 3-165): Pandite nune Helicona, deae, cantusque mouete qui bello exciţi reges, quae quemque secutae complerint campos ades, quibus Itala iam turn floruerit terra alma uiris, quibus arserit armis.

Muze, deschideţi acum Heliconul, porniţi-vă cântul: Care sunt regii stârniţi de război, ce armate, urmându-i, Câmpii umplut-au; atunci chiar Italia, rodnica ţară, Ce-ndrăzneţi a văzut înflorind, prin ce lupte se-ncinse? (D. M.) Pandite nune Helicona, deae, cantusque mouete: quae manus interea Tuscis comitetur ab oris Aenean armetque rates pelagoque uehatur.

Muze, deschideţi acum Heliconul, porniţi-vă cântul: Care oştiri de pe ţărmuri etrusce-ntre timp pe Bnea Vin să-l urmeze cu arme pe năvi şi de mare sunt duse. (D. M.) 'oetul îi arată astfel cititorului roman că, de drept, prin importanţa pe 3 au pentru construcţia poemului, cei doi termeni au valoare egală. Şi ile diferite, următoare versului comun, subliniază clar, dacă suntem atenţi,: e îi deosebeşte pe etrusci de italici.

Îtruscii sunt, aici, o trupă înarmată (manus, X, 164) şi o trupă de elită manus, X, 294), care, în mod paradoxal, îşi are generalii, ba chiar un îi suprem cu rang de rex, dar care aşteaptă altceva, o căpetenie, un Virgile, son oeuvre et son temps, 1920, p. 209. Convocare şi, respectiv, rechemare sub arme a veteranilor, cele două moduri de adunare a ' Este adevărat că, în cântul X, cavaleria a sosit pe uscat.

DUX proviueuj. Ia.1. X-uiiiiavia. jm uc ua.

— C^ ^tv. ^Ju -^”. U^u. ^^.

Pe acest iw# într-un oraş, ci în câmp, într-o tabără şi anume într-una care, spre deosebire de acea 'Troia' de la vărsarea Tibrului, nu vrea să prefigureze! Nu iniţiază un mare oraş (urbs), deşi cei adunaţi acolo riscă, în cazul când acel dux providenţial ar întârzia, să rămână mult timp în aşteptare. Cu orice ocazie, poetul ne previne: este vorba de o tabără (castra, VIII, 476, 507, 604; X, 148) ocupată de o armată (ades, VIII, 504) sau de o legiune instalată în corturi (legio, VIII, 604-605). S-ar părea că această armată este specializată: ea cuprinde mai ales cavaleri, alae, pe care lupta pe jos îi stinghereşte, dar care, tocmai prin aceasta, completează cu folos armata troiană27.

O comandă Tarchon, dar cu o comandă zadarnică, din pricina acelor fata rostite de haruspice. El nu este decât ofiţerul cel mai vechi în gradul cel mai înalt al trupelor acestora şi, ca şi ele, îl aşteaptă pe cel menit să sosească şi este nerăbdător să i se aşeze la poruncă. Atât este de adevărat acest lucru încât titlul de rex îi este dat numai o dată (X, 149), fără să se precizeze în ce oraş este rege, de vreme ce Tarquiniae, al cărui nume l-ar putea purta, nu figurează în catalogul cuprinzând doar populaţiile etrusce de pe ţărm. Va rămâne ofiţer pe toată durata campaniei, ascultător, ferindu-se să-l jignească pe cel căruia îi este prin regalitate egal, dar, prin rangul militar, cel mult locţiitor.

Situaţia este, de fapt, mai generală: nimic din armata aceasta care arată ca o trupă de oameni de meserie, nimic din căpetenia ei nu aminteşte de 'funcţiunea întâi', cea pe care, dimpotrivă, o reprezintă Aeneas şi troienii lui. Nimic, nici din orientarea ei politică, nici din cea religioasă.

Există un episod menit să sublinieze puternic subordonarea voită a contingentului etrusc, renunţarea lui la orice pretenţie politică asupra viitorului teritoriu roman. Se cunoaşte importanţa prevestirii (omen) în comportarea publică şi privată a romanilor: un cuvânt auzit şi, prin extensie, o privelişte văzută, o întâmplare trăită, un gest izbutit sau neizbutit la începutul unei acţiuni sunt interpretate ca semn de succes sau de insucces. Când flota aliată, corabia lui Aeneas şi cele treizeci de corăbii etrusce încep să-şi debarce trupele la gurile Tibrului, aproape sub zidurile oraşului fortificat în care Ascaniu şi troienii se apără de asalturile furioase ale latinilor şi rutulilor, Turnus, căpetenia acestora, îşi aruncă pe plajă o parte din soldaţi şi bătălia se aprinde de îndată. Aeneas ia parte la primele încăierări (X 310-311): primus turmas inuasit agrestes Aeneas, omen pugnae, strauitque Latinos Enea loveşte întâiul în oastea Cea de ţărani şi-a noroc pe latini mi ţi-i bagă în groază. (D. M.) în acest moment semnificativ nu ni se spune nimic despre Tarchon.

Dar un alt omen, mult mai însemnat pentru desfăşurarea viitoare a războiului, s-a şi produs chiar în clipa, chiar în tehnica, am putea spune, debarcării. Salutată de departe de aclamaţiile troienilor asediaţi, flota aliată a ajuns foarte aproape de mal (X 287-307): Inter ea Aeneas socios de puppibus altis pontibus exponit. Mulţi seruare recursus languentis pelagi et breuibus se credere saltu, per remos alii. Speculatus litora Tarcho, qua uada non spirant nec fracta remurmurat unda.

' Despre cavalerie şi care de luptă în Eneida, vezi P. Couissin, 'Virgile et l'Italie primitive: la guerre et Ies combats.', Revue des cours et conferences, 33, 2, 1931 – 1932. P. 612-621.

Sed mare inoffensum crescenti allabitur aestu, aduertit subito proram sociosque precatur: Nunc, o lecta manus, ualidis incumbite remis, tollite, ferte rates; inimicam findite rostris hanc terram sulcumque sibi premat ipsa carina! Frângere nec tali puppim statione recuso, arrepta tellure semel „ Quae talia postquam effatus Tarcho, socii consurgere tonsis spumantesque rates aruis inferre Latinis, donec rostra tenent siccum et şedere carinae * omnes innocuae, sed non puppis tua, Tarcho: namque, inflicta uadis, dorso dum pendet iniquo, anceps, sustentata din, fluctusque fatigat, soluitur atque uiros mediis exponit în undis; fragmina remorum quos et fluitantia transtra impediunt retrahitque pedes simul unda relabens.

Însă-ntr-aceea pe punţi îşi scoboară din nalte corăbii Soţii viteazul troian. O seamă pândesc obosirea Mării, când fuge-ndărăt şi sar cu grăbire prin vaduri; Alţii scoboară pe vâsle. Dar Tarchon la mal ispiteşte Unde nici vaduri nu fierb şi răsfrânte nu vâjâie valuri. Ci ridicată pe-ncet şi pacinic alunecă marea. Grabnic întoarce grindeiul spre mal, îndemnând pe tovarăşi: Iată-ne, vrednici flăcăi! Învârtiţi cu virtute lopata, Repede toţi şi cu grabă la mal şi-n duşmanele maluri Luntri-mi înfigeţi şi dungă prin mal să reverse grindeiul I Vasul nu preget să-l frlng şi să-l sfarm într-asemenea maluri. Numai s-ajungem odată pe mal „. Şi zicindu-le acestea, Zornici tovarăşii repezi lovesc cu grăbitele vâsle, Repezi înfig inspumatul grindei în pământul latinic, Până ce vasele-ajung în uscatele prunduri şi toate Nevătămate sosesc, dar nu şi cea dusă de Tarchon; Căci, repezită prin vad, ea se zbate pe culmi de nisipuri, Stă clătinată-ndelung şi-oboseşte-nspumatele valuri, Grabnic s-afundă şi-aruncă pe soţi răzleţirii pe-adâncuri. Vâsle sfărmate şi laviţi acum, plutitoare tutindeni. Piedici le fac şi prin ape ce scad li s-alunecă pasul. (G. C.) Deci, dintre cele două căpetenii, Aeneas debarcă cel dintâi şi, numai el' accidente; corabia lui' Tarchon se sfărâmă. Dar acest accident care, în mul semnelor, îl clasează al doilea şi lasă celuilalt omen-vl constituit de: ricită debarcare, a fost provocat, material, de el însuşi şi, intelectual, ptat: non recuso [primesc; Coşbuc: nu preget – N. Tr.]. Şi în aceste ra cuvinte adresate trupei sale de elită (lecta manus) el nu vorbeşte decât n soldat, dând numele de inimica, pentru că, evident, mişună de duşmani, tei pe care vrea să ajungă. Nu aşa ar fi numit-o aici Aeneas, dacă ar fi timp să vorbească; nu aşa va califica-o mai târziu, ci haec terra (XII, 'acest pământ', în care trebuie să se statornicească puterea lui.

Altă scenă, cu sens identic, ar fi putut-o preceda pe aceasta. Când Evandru une lui Aeneas că un contingent etrusc îi stă la dispoziţie, în conformitate fata, îi descrie şi propriile lui relaţii cu aceşti vecini înarmaţi: arcadian, in, el părea a corespunde condiţiei fixate de zei, externos optate duces [căucăpetenie străină]. De aceea i-au şi propus să fie acel dux; şi, ca să-l iplece, Tarchon, regele Tarchon i-a oferit mai mult decât părea să poruncă oracolul, dar de fapt poruncea: acest dux va fi rex (VIII, 505-507) 3 Ipse oratores ad me regnique coronam cum sceptro misit mandatque insignia Tarchon, succedam castris Tyrrhenaque regna capessam.

Tarchon şi stemele toate-ale lor şi coroana domniei, Ca să mă-npreun cu ei, primind şi domnia deodată'. (G. C.) Rege a ce, al cui? Noţiunea rămâne tot atât de vagă în această ofertă câ1 este în însăşi regalitatea lui Tarchon. Dar gestul e clar: pentru acel dux căruiî trebuie să-i fie numai primul ofiţer, Tarchon renunţă să fie rex, sau îl face ret peste el. Prea bătrân, Evandru nu acceptă, iar fiul său, Pallas, pe care l-ar fi putu oferi etruscilor în locul său, nu îndeplineşte condiţia, de vreme ce mama lui, sabină nu este externa. Aşa încât îi trece propunerea oaspetelui său troian şi îl trimiţi la etrusci, care îl acceptă fără şovăială (X, 154-156): ium libera fati classem conscendit iussis gens Lydia diuum, externo commissa duci_ lidica gintă Pe-a ei ursită stăpână, pe flotă-i şi crede-n străinul Cap. (D. M.) Trebuie oare să credem că, înainte de îmbarcare, Tarchon i-a înmânat Iu Aeneas, cum era gata să-i înmâneze lui Evandru, însemnele (insignia) regal şi sceptrul (cum sceptro)? Nu cred., Vergiliu n-ar fi omis o asemenea scenă Mai degrabă cred că în mod deliberat a evitat un gest, o consacrare regală care ar fi contrazis întreaga istorie tradiţională a Italiei: nici o variantă recent a legendei lui Aeneas nu-l arată domnind asupra Etruriei. Cu Evandru, situaţi era alta: în afară de faptul că propunerea nu avea nici o urmare, simboli era util să se arate cum, de la origini, purtătorul de cuvânt al etruscilor er gata să se supună puterii eroului care, pe locul viitoarei Rome, nu întemeia dar cel puţin prefigura statul roman. În plus, propunerea are avantajul de defini limpede relaţia dintre Tarchon şi Aeneas şi, în general, de a-l fixa p Tarchon în 'funcţiunea' sa militară: şef militar, era gata să-l accepte pe Evandr ca rege; în faţa lui Aeneas, fără ca chestiunea să fi fost ridicată, simbolic sau expl: cât, el nu se va purta niciodată ca rege, ci numai ca şef de trupă auxiliară.

De asemenea, Tarchon şi oamenii lui nu prezintă vreo urmă de caract (religios, aşa cum ar fi putut sugera reputaţia etruscilor şi felul obişnuit c1 servicii pe care haruspicii le făceau romanilor din vremea lui Vergiliu28. Drept că printre cele şapte căpetenii locale care îl întovărăşesc pe Tarcho există un anume Asilas29, definit, descris, deşi conduce o mie de soldaţi de] Pisa, ca un ghicitor foarte competent (X, 175-180): Tertius iile hominum diuumque inter preş Asilas cui pecudum fibrae, caeli cui sidera parent et linguae uolucrum et praesagi fulminis ignes, miile răpit densos acie atque horrentibus hastis. Hos părere iubent Aplheae ab origine Pisae, urbs Etrusca solo.

Vine şi-Asilas, tălmaci între oameni şi zeii din ceruri; Sfânt cetitor şi pe zodii cereşti şi pe vintre de vită, Graiuri de paseri cunoaşte şi zornicul umblet de fulger. Duce pe-o mie de-oşteni cu suliţi grozave şi dese; Pisa le-mparte porunci, cetatea din neamul alpheic, Insă-n toscanic pământ. (G. C.)

88 Titus Iivius, V, 1,6: Etrusci, gens ante omnes alias eo magis deăita religionibus quod excel ret arte colendi eas [Etruscii, neam mai supus religiei decât toate celelalte, cu atât mai mult cu se pricepe de minune la practicarea ei]. Dar, în Eneida, XII, 258, augurul etrusc Tolumnis se U înşelat de falsul semn iupiterian al Iutumei, iar aceasta e singura demonstraţie, făcută de un etru a artei sale naţionale.

28 Asilas are un omolog în rândurile troienilor, IX, 571.

Catalogul italic al chitului al şaptelea privitoare la Umbro, Marruvia? Sacerdos [preot din neamul maruvilor*], singurul vrăjitor al armatei, d fortissimus [foarte viteaz] (753-755): Vipereo generi et grauiter spirantibus hydris spargere qui somnos cantuque manuque solebat mulcebatque tras et morsus arte leuabat.

Cel ce năpârci şi hidre-otrăvite la suflet putut-a Numai prin cântec s-adoarmă şi numai prin tinderea mânii Să le-mblânzească-n mânii şi să vindece rana muşcării. (G. C.) ruscul Asilas nu se va ivi în bătaie (Asilas din IX, 571 este un troian), i rămâne nefolosită.

Despre Tarchon, este de remarcat că nici o întâmplare nu-i dă prilejul rbe cucernice, unei invocaţii, unei rugăciuni. Când flota aliată se apropie Aeneas o imploră – acestea sunt ultimele lui cuvinte – pe Marea pe Maica de pe muntele Ida, să-i ajute pe troieni (X, 252-255). Dar i. rchon, puţin mai târziu, îi roagă pe vâslaşii lui să sfărâme corabia, dacă dar să acosteze oricum (294-298), li se adresează numai lor, nu vreităţi.

Toiul luptelor, când, de altfel incitat de Iuppiter, Tarchon îşi încura- – singura dată pe toată întinderea atâtor cânturi războinice – trupele t în retragere în faţa Camillei, călăreaţa, regina volscilor, nu-i vine pe ci o invocaţie, nu se încredinţează nici unei puteri cereşti, nu aminteşte ta (fatum) lui (şi totuşi Mezenţiu încă n-a fost doborât); dacă menţiomme divine, n-o face, desigur, ca un contemptor deum [om care îi dis-; te pe zei], ca Mezenţiu, compatriotul şi duşmanul său, totuşi o face ca un spirit dur, ruşinându-i pe soldaţii lui fiindcă le place mai mult eze în 'prima funcţiune' îmbinată cu aspectele cele mai agreabile ale Le a treia' decât să se dezlănţuie în 'cea de a doua' (IX, 732-740) ' Quis metus, o numquam dolituri, o semper inertes Tyrrheni, quae tanta animis ignauia uenit?

Femina palantes agit atque haec agmina uertit!

Quo jerrum quidue haec gerimus tela irrita dextris?

At non în Venerem segnes noctumaque bella, aut, ubi curua choros indixit tibia Bacchi, exspectare dapes et plenae pocula mensae: hic amor, hoc studiutn; dum sacra secundus haruspex nuntiet ac lucos uocet hostia pinguis în altos! Ce este teama aceasta şi nici vi-i ruşine, o, leneşi, Leneşi etrusci şi în inimi de unde aşa mişelie? Împrăştiaţi, vă împinge, pe fugă vă pune-o muiere! Ce mai purtaţi dar oţele, ce-s aste zadarnice arme? Nu aşa trândavi sunteţi pentru Venus cu lupta de noapte, Ori când de fluierul strâmb vestită e hora lui Bacus; La-mbelşugate mâncări şi la cupele meselor pline, Asta vi-i dorul şi sârgul, fiţi gata când bun haruspiciu Jertfa o-ncepe, când cărnuri vă cheamă-n adânc de pădure „ (D. M.) că l-am auzit pe acel rege tipic de funcţiunea a doua din legenda rorullus Hostilius, urmaşul lui Numa: rex bellicosus [rege războinic],: u totul artei armelor (miliţia), el socotea că nihil. Minus regium icris dedere animum [nimic nu este mai puţin demn de un rege decât la sufletul celor sfinte] (Titus Livius, I, 31, 5-6).

Arruviuni se numea cetatea marsilor, popor războinic şi cunoscător de magie.

Nul pot fi aşadar de acord cu Jean Gag^ când îi atribuie personajului Tarchon un caracter religios şi consideră chiar acest caracter ca justificarea rolului qminent pe care poetul i l-a încredinţat între etrusci30: Iţolosindu-l pe Tarchon, Vergiliu nu pare a-l considera fondatorul cetăţilor deja vechi care luptă leu el. De ce l-a făcut totuşi căpetenia etruscilor? Fiindcă figura lui era foarte populară modelată nu numai de greci, dar chiar de Etruria însăşi, care îi atribuia, pe lingă întemeieri de oraşe şi Fevelaţii religioase. Or, lui Vergiliu îi trebuia o căpetenie care să nu aibă numai rol militar ci, ca şi Aeneas, rol religios: o căpetenie răspunzătoare în faţa zeilor de oamenii ei. În această calitate va veghea el împreună cu Aeneas la îngroparea ostaşilor săi.

Ca Tarchon, un oarecare Tarchon, să fi fost investit de etrusci cu onoarea unor 'revelaţii religioase' este posibil, deşi singura dovadă adusă de Jean Gage este foarte firavă: pe basorelieful cu cetăţile etrusce descoperit la Caere (Braun, Annali dell'Institute. 1842, p. 37 şi urm. Şi planşa), oraşul Tarquiniae este reprezentat de un preot, care trebuie să fie Tarchon', precum oraşul Volei de o zeiţă (Venus?) şi Vetulonia de un zeu marin (Neptun). Chiar dacă ar fi aşa, nu pe un basorelief din Tarquiniae, ci în Eneida trebuie analizat caracterul personajului, aşa cum l-a conceput, cum l-a voit Vergiliu.

Dacă într-adevăr poetului 'i-ar fi trebuit' o căpetenie nu numai militarăt ci şi religioasă, ar fi arătat-o în cuvintele şi în purtarea personajului său: să ne gândim la numeroasele ocazii, pe care a avut grijă să nu le piardă, de a-l caracteriza pe Aeneas ca pios, aproape ca sacerdotal, în aceleaşi împrejurări de pace şi de război în care evoluează şi Tarchon. Rolul lui Tarchon la înmormântarea concomitentă a troienilor şi a etruscilor (XI, 184-186) nu dovedeşte natura sau misiunea lui religioasă. Poetul spune doar atât: Iam pater Aeneas, iam curuo în litore Tarcho constituere pyras. Huo corpora quisque suorum more tulere patrum. Tatăl Enea şi Tarchon, pe malul scobit de talazuri Şi ridicaseră ruguri. Cum datina veche-i, aduce Fiece ins pe ai lui; (D. M.) Faptul că, în absenţa familiilor, se îngrijeşte, ca orice comandant, de incinerarea soldaţilor morţi sub comanda sa şi că veghează la îndeplinirea ritualurilor necesare confortului lor pe lumea cealaltă nu este suficient ca să-i confere un caracter sacru. A scrie 'Aeneas şi Tarchon, egali în demnitate religioasă, prezidează împreună ceremonia' înseamnă a forţa textul. În această împrejurare, nu 'demnitatea lor religioasă' este în cauză, ci numai datoria lor de a se ocupa şi unul şi celălalt, de subalternii lor, vii sau morţi.

Dar Tarchon şi etruscii lui nu au nici caracteristici ale funcţiunii a treia. _Zadarnic am căuta, în adunarea de contingente trimise de cetăţile de pe ţărm, comerciante şi bogate, un vers care să le laude bogăţia. Se subliniază doar puterea lor, iar acele opes uneori menţionate sunt privite din punctul de vedere al războiului. Când bitrânul ~Eva. Nd. Va îi spune lui Aeneas că îi poate asigura aceşti preţioşi aliaţi, iată cu ce vorbă o face (VIII, 475-476)31: sed tibi ego ingentes populos opulentaque regnis iungere castra par o, însă-aş putea să-ţi alătur puternice neamuri, bogate Taberi regeşti'. (D. M.)

30 Les Etrusques dans l'lâneide (vzd,; nai sus. P. 253. N. 13), p. 123. 31 Vezi, mai sus, p. 243.

Pe care ediţia mai mult decât centenară a lui E. Benoist, cu gjas tare uită, dar uneori discret folosită, le comentează corect: /xlentaque regnis castra: literal: tabere [ar fi mai bine: tabără, căci nu e decât una] opun regatul [ar fi preferabil aici pluralul] căruia îi aparţin. Ladewig remarcă pe bun^ dreptate îi voia, cu această expresie, să ne atragă totodată atenţia asupra puterii acestor regate şi 'aptului că forţele lor sunt deja adunate într-o tabără. Traduceţi dec!: popoare; numeroase: puternice, ale căror forţe gata de luptă sunt adunate într-o tabără. „ i I ijectivul opulenta care marchează aici un contrast cu exiguae uires [fortarte modeste] pe care şi le recunoaşte Evandru are deci cu totul altă ire decât derivatul său substantival în promisiunea făcută de I^atinus – ui rege paşnic şi bogat – trimişilor lui Aeneas (VII, 261- 262)32: non uobis, rege Latino, diuitis uber agri Troiaene opulentia deerit, Cât timp stăpâni-va Latinus N-o s-aveţi lipsă de-ogoare mai bune, de-averile Troiei'. (G. C.) tnd, în cântul al zecelea, se încheie alianţa troienilor cu etruscii (153- haud fit mora: Tarcho iungit opes foedusque ferit.

Iar Tarchon, necum tirzielnic, Leagă frăţie şi oşti îi adaugă. (D. M.) vident, nici aici cuvântul opes nu are sensul său din legenda romuleană, sabinii caracterizaţi prin funcţiunea a treia le aduc ginerilor lor, după, emigrând la ei, auitas opes [bogăţiile strămoşeşti].

N 'catalogul neamurilor etrusce', sau mai degrabă al contingentelor lor, ie de lux nu sunt prea multe: numai cei nouă sute de tineri din Popuşi din insula Elba, 'darnică în metale nesecătuite' care îl întovărăşesc rigul Abas sunt numiţi, toţi, egregios insignibus armis*, iar pupa vasului te împodobită cu un aurato Appoline [Apollo poleit cu aur] (170-171); nai despre Astur, despre 'prea frumosul Astur', se spune că se încrede io et uersicoloribus armis [calul său şi armele sale în multe culori] (181). Semenea, nu există grup format din ostaşi-ţărani, aşa cum se întâmpla, ai multe ori, în 'catalogul italic' din cântul VII (681-690; 725-732, în perspectiva în care vrea Vergiliu să-şi aşeze personajele, Etruria este ia războinică. Astfel, tot în lauda aliaţilor pe care i-i dă, Evandru defiân aceşti termeni oraşul Agylla-Caere unde şi-a făptuit Mezenţiu ticăloşiile au pricinuit adunarea armatei etrusce (VIII, 479-480)34: urbis Agyllinae sedes, uni Lydia quondam gens bello praeclara iugis insedit Etruscis.

, Este cetatea Agila şi-ntrânsa pe dealuri etrusce Se statoriră alt-dat' lidienii, războinica gintă'. (D. M.) i, când flota aliată soseşte la gurile Tibrului pentru primele ei lupte, iu reia epitetul – un fel de epitet de natură – cu care calificase dife- 1 Etruria în pasajul din Georgice35, unde enumerase cele trei componente Vezi, mai sus, p. 243, 258. Vezi, mai sus, p. 245.

Citat inexact. Corect: totum insignibus armis agmen j. fulgebat [îi scânteia întreaga oaste iele fără de seamăn]. Vezi, mai sus, p. 244-255. Vezi, mai sus, p. 212.

Ale Romei primitive, sic fortis Etruria creuit [astfel s-a înălţat, puternică Ktruga] (X, 238-239).

Iam loca iussa tenent forti permixtus Etrusco A rcas egues. Arcadienii călări cu etrusci îndrăzneţi* au pus mina Pe plănuitele locuri.8” (D. M.)

8. AENEAS ŞI PRIMA FUNCŢIUNE.

În aceste ultime şase cmturi, Aeneas şi tovarăşii săi rămân în orice împrejurare credincioşi misiunii care nu mai este acum un mister pentru ei: aduc oraşului şi ţării pe care o vor întemeia, cu Aeneas ca prim rege, zeii lor şi făgăduinţa unui viitor imperial. Dintre aceste trei elemente – întemeierea, zeii, imperium-ul – sunt puse în valoare când unul, când celălalt, când două' când toate trei, dar ele sunt inseparabile, iar cele neexprimate sunt întotdeauna subînţelese. Să amintim aici numai cele mai semnificative prilejuri: Aeneas îşi mărturiseşte singur misiunea, lui Latinus prin soli, lui Evandru şi lui Tarchon direct; ajunge să cităm primul text. Uioneu îi spune bătrânului rege latin (VII, 229-230) ': dis sedem exiguam patriis litusque rogamus innocuum et cunctis undamque auramque patentem, Noi de-adăpost pentru zei te rugăm; şi un petec din maluri Dă-ne şi bunul obştesc al tuturor: aer şi apă!' (G. C.) ceea ce Turnus deja stăpânit de Alecto precizează în trei puncte – exacte – când îi trimite lui Diomede un mesager care să-l convingă pe acesta să ia parte la rezistenţa italicilor (VIII, 9-14): Mittitur et magni Venulus Diomedis ad urbem qui petat auxilium, et Latio consistere Teucros, aduectum Aenean classi, uictosque Penates inferre et fatis regem se dicere posci edoceat, multasque uiro se adiungere gentes Dardanio, et late Latio increbrescere nomen.

Venulus merge ca sol la vestitul erou Diomedes, Braţe să-i ceară-ajutor, să-i spuie că-n Latium sosiră Oameni troieni, că Aeneas sosit e cu flota şi-aduce Zei biruiţi şi vorbeşte că el e menit de ursită Rege pe-aici; şi că neamuri mulţime-s ajunse cu dânsul Să-l însoţească-n război şi că numele-i sună tutindeni. (G. C.) în pactul din cântul XII, când nu revendică decât puterea religioasă, lăsându-i lui Latinus imperium-ul împreună cu armele, Aeneas, evident, nu dezminte această vocaţie: din respect pentru socrul lui, al cărui moştenitor este oricum, el acceptă să-şi amâne doar drepturile. Pe lângă că această rezervă Pune în valoare elementul religios, principiul şi temeiul celorlalte în complexa misiune a eroului, ea îi exprimă şi caracterul. Într-adevăr, un destin atât de înalt s-ar putea afirma cu trufie. Dimpotrivă, Aeneas se înfăţişează cu maiestatea pe care i-o conferă acest destin, dar cu smerenie, ştiindu-se instrumentul