Georges Dumezil

Addunt se socios Ripheus et maximus armis Epytus, oblati per lunam; Hypanisque Dymasque et lateri agglomerant nostro iuuenisque Coroebus Mygdonides.

Întărâtat de cuvintele lui şi de zeii puternici, Iute-ntre gloate m-arunc prin flacără, p-unde mă cheamă Trista Erinys şi zgomotul surd ce vuieşte spre ceruri. Soţi mi s-adună Ripheus şi-al armelor meşter destoinic Epytus, Dymas, Hypanis apoi; şi prin noaptea cu lună Vin, pe de lături strângând pe de-ai noştri; şi vine Piui lui Mygdon, Coroebus. (G. C.) Alcătuindu-se astfel o trupă eroică, Aeneas îi preia comanda pentru fapte dî vitejie fără speranţă şi pentru o moarte sigură. Nu invocă nici un zeu, nu le pronunţă numale colectiv decât ca să le constate dezertarea (347-355): Quos ubi confertos audere în praelia uidi, incipio super his: Iuuenes, fortissima frustra pectora şi uobis audentem extrema cupido certa sequi, quae sit rebus fortuna uidetis: excessere omnes, adytis arisque relictis, di quibus imperium hoc exsteterat; succurritis urbi incensae: moriamur, et în media arma ruamus. Una salus uictis nullam sperare salutem.

Când îi văzui adunaţi împrejuru-mi ş; gata de luptă, Astă povaţă le-am spus-o: 'Voi, tineri, voi piepturi degeaba Tari şi viteze! De-aveţi voi dorinţa de-a merge pe drumul Celor din urmă-ncercări (şi vedea-veţi ce-aduce-va soarta; Zeii fugiră, lăsând şi temple şi sfinte locaşuri, Toţi, prin a căror putere stătuse regatul acesta), Haideţi curând; să murim şi să mergem de-a dreptul în luptă!

Una-i scăparea la-nvinşi: să nu mai aştepte scăpare'. (G. C.) wşâei încep, între trupele greceşti care aleargă prin oraş, o năvală nebună al cărei prim succes, omen [semn prevestitor], le dă chiar un pic de speranţă iii de război, întâlniri neaşteptate, greşeli, îndrăzneli, nimic nu lipseşte tirii acestor lupte, extraordinar de plină de viaţă. Frumoase versuri de ţiune a doua' ies în relief (366-368, 390):

Nec soli poenas dant sanguine Teucri. Quondam etiam uictis redit în praecordia uirtus, uictores cadunt Danai.

, însă nu singuri teucrii s-aştem răzbunării ca jertfă; Celui învins uneori i s-aprinde virtutea luptării: Mulţi din ahei au pierit'. (G. C.) dolus an uirtus, qnis în hoste requirat? Cu duşmani, alegi de-i curaj, viclenie?' (D. M.) în hecatomba tovarăşilor săi, Aeneas se miră, se scuză că a supravieţuit -434): Iliaci cineres et flamma extrema meorum! Testor în occasu uestro nec tela nec ullas uitavisse uices Danaum et şi fata fuissent ut caderem, meruisse mânu. 'O, tu cenuşă a Troiei şi-al soţilor rug de pe urmă! În prăbuşirea-vă, fiţi-mi voi martori că-n cumpăna luptei, Nu m-am ferit de-a lor armă şi dac-ar fi fost de ursită Dat să mă pierd, o făceam ca voinic'. (D. M.) Supravieţuitorii trupei ajung la palatul lui Priam, unde câţiva luptători îţi organizează apărarea. Elanul lui Aeneas, văzându-i, sporeşte (451-452): instauraţi animi regis succurrere tectis auxilioque leuare uiros uimque addere uictis., Tare-s în voia-mi să dau ajutorul la curtea regească, Pe luptători uşurând şi mărind a învinşilor vlagă'. (D. M.) Totuşi apărarea trebuie să cedeze şi se petrec scene cumplite, de neuitat: lui Abile ucigându-l pe unul dintre fiii lui Priam sub cehii părinţilor re-ţi la altar; bătrânul Priam încereând să-l răzbune cu braţul lui slab şi prăbui-se sub loviturile şi vorbele batjocoritoare ale tânărului grec triumfător. Are loc atunci în sufletul lui Aeneas o adevărată prăbuşire. Şi-a făcut ria de războinic fără să se gândească la ai lui, la zei sau la orice altceva; la duşman. Moartea regelui său îl smulge din acest automatism salutar.

— O clipa redevine om; un om în cea mai adâncă nenorocire. Îl cuprind) r [groaza], stupor [încremenirea de oroare]. Ţara nu mai este, Troia nu este: gândul la ai lui îl cuprinde violent, dar nu se încheagă în el ideea datorii (559-563): At me turn primum saeuus circumstetit horror, obstupui: subiit cari genitoris imago, ut regem aequaeuum crudeli uulnere uidi uitam exhalantem; subiit deşerta Creusa et direpta domus et părui casus Iuli.

, Groaza de data dintâi străbătutu-m-a rece şi-n tremur Stetei pierdut. La sărmanul meu tată zburatu-mi-a gândul, Când am văzut eu pe regele-asemeni la vârstă că-şi dete Sufletul, scurs din răniri şi la chipul sărmanei Creusa, Iva pustiitu-mi locaş şi la soarta plăpândului Iulus'. (G. C.)

44 Notă în ediţia F. Plessis şi P. Lejay, din 1919: 'Maximă care justifică toate crimele împodreptului popoarelor şi care nu este pusă în practică în timpurile moderne decât de acele are care s-au scos ele însele dintre cele civilizate'. Ce ar spune aceşti eminenţi filologi în anul raţie 1968?

Priveşte în jur: toţi camarazii lui au pierit. Pretutindeni, neantul în sinurătate, adică desperarea, din care îl smulge pentru un timp un simţământ roşit de' nobleţe, un impuls aproape animalic: o zăreşte pe Elena, pricina nenrocirilor Troiei. Ea încearcă să se ascundă, dar el stă să o ucidă, degradându-se în această răzbunare fără de glorie (583-587): etsi nullum memorabile nomen feminea în poena est nec habet uictoria laudem, exstinxisse nefas tamen et sumpsisse merentes laudabor poenas animitmque explesse iuuabit ultricis flammae et cineres satiasse meorum.

'. Deşi nu e cinste ce-şi merită nume Să pedepseşti o femeie, nici glorie demnă de slavă. Totuşi spre laudă fi-va că monstru-i strivit şi că vina Şi-a ispăşit-o din plin; şi-mi place să-mpac al meu suflet Cu-al răzbunării avânt, mulţumind şi pe manii din groapă'. (D. M.) Ce este el în această clipă? O epavă, ca toţi troienii rămaşi în viaţă, pradă instinctelor lui, lipsit de 'funcţiune' într-o societate descompusă. Graţie apariţiei Venerei, această decădere ia sfârşit. Zeiţa îi afirmă mai întâi că protecţia ei i-a scăpat de fier şi foc pe toţi ai lui, tată, fiu, soţie şi îi reaminteşte că are faţă de ei îndatoriri prioritare. Mai mult. Acestui spirit care a uitat de zei, care se năruie sub povara unei nenorociri neînţelese atât în cauze cât şi în scopuri, zeiţa îi dăruieşte, printr-o minune, dacă nu încă înţelegerea, cel puţin măsura adevărată a evenimentului. Îi smulge de pe ochi ceaţa aceea care, în viaţa de toate zilele şi pentru liniştea noastră, ne împiedică să-i vedem pe zei. Aeneas contemplă invizibilul, faţă de care vizibilul este doar o biata copie iluzorie: nu Elena este vinovată de pieirea Troiei, nu grecii nimicesc oraşul, ci zeii – Neptun îl pedepseşte pe I^aomedon, Iuno şi Minerva se răzbună pe păstorul Paris, în sfârşit, Iuppiter dă ascultare destinelor pe care le cunoaşte, numai el sau mai bine decât ceilalţi (608-618): Hic ubi disieclas moles auulsaque saxis saxa uides mixtoque undantem puluere fumum, Neptunus muros magnoque emota tridenti fundamenta quatit totamque a sedibus urbem eruit. Hic Iuno Scaeas saeuissima portas prima tenet sociumque furens a nauibus agmen jerro accincta uocat.

Iam summas arces Tritonia, respice, Pallas insedit nimbo effulgens et Gorgone saeua. Ipse Pater Danais animos uiresque secundas sufficit, ipse deos în Dar dana suscitat arma. 'Ici unde-atâtea mormane şi pietre de pietre desprinse Ţi se arată în fum vârtejit şi cu praf împreună, însuşi Neptun cu tridentu-i puternic loveşte în ziduri Şi-n temelii zguduite tot el şi cetatea întreagă O prăbuşeşte. Iar colo-ndârjita Iunonă întlia Ţine, vezi, Poarta Sceeană şi furie, toată o armă, Soţii şi-i cheamă din case.

Capu-ţi întoarce şi vezi cum Tritonia Palas, pe culme, Stă strălucind într-un nor, de temut cu grozava-i Gorgonă.

Jupiter tatăl, el însuşi, dă grecilor nouă putere îmbărbătându-i, el însuşi, aţâţă pe zei contra Troiei. (D. M.) Şi Venus încheie cu o poruncă şi cu o făgăduială (619-620): Eripe, nate, fugam finemque impone labori; nusquam abero et tutum patrio te limine sistam.

Piule, fuga-ţi grăbeşte, strădaniei pune-i un capăt.

Fi-ţi-oi oriunde în preajmă şi-acasă te-oi duce cu bine'. (D. M.) Lceastă dublă teofanie – mama lui care îl ocroteşte şi îl îndrumează, i zei înverşunaţi împotriva Troiei – îi redă capacitatea de mişcare; asde Venus;'fără a mai lupta, ci ducente deo [îndrumat de zeiţă, v. 632], i se teme de flăcări sau de răni, se întoarce la casa lui Anhise. Ată astfel reconstituit, material, micul corp social care încă nu ştie (căci îs a uitat de apariţia lui Hector sau nu crede ce i-a prevestit fantoma) că ă noile fata ale Troiei, că reprezintă germenele unei Troie mai străluci-; ît cea care piere: un om, conducătorul, cu tatăl, fiul şi soţia lui. Nici din le Venerei Aeneas n-a ţinut minte decât un lucru: trebuie să fuga, împrecu ai lui. I-o propune îndată tatălui săi, dar acesta, necunoscând noile refuză să plece, să supravieţuiască oraşului său. Aeneas are atunci o ultresărire de 'funcţiune a doua', lipsită însă de nădejde: dacă familia 1 acceptă să fugă, se va duce din nou să lupte, va muri pe undeva luptând -670): Arma, uiri, ferte arma: uocat lux ultima uictos.

Reddite me Danais; sinite instaurata reuisam praelia; numquam omnes hodie moriemur inulti. 'Arme, vreau arme! Pe-nvinşi îi cheamă clipita din urmă 1 Iar îndărăt la danai mă lăsaţi, să revăd înglotirea Oştilor! Nu vom pieri doar nerăzbunaţi noi cu toţii'. (G. C.) Dar Creusa îl opreşte în prag şi 'familia' se dovedeşte mai tare (677- *): hanc primum tulare domum. Cui paruus Iulus, cui pater et coniux quondam tua dicta relitiquor?

'Apără-ţi casa, dinţii! Vai, cui să rămâie copilul? Tatăl tău, cui? Şi cui femeia ce-ţi fuse nevastă?'. (G. C.) Totul este în puterea celui mai sfânt, celui mai perspicace dintre bărbaţii iei: Anhise. Or acesta nu vede nici un semn de speranţă, vrea să răpe loc, va pieri şi odată cu el vor pieri şi urmaşii lui. Este sfârşitul, lux a ['clipa din urmă']. Atunci de ce au mai fost salvaţi şi adunaţi? Îlipa aceasta, în care familia, condiţia întregului viitor, îşi pecetluieşte ou unitatea în lacrimile din jurul copilului care, în alte timpuri, ar fi fost buşi speranţa ei, reprezintă punctul de maturaţie aşteptat de zei. Nu le rămâne decât să dea o justificare dinastiei printr-un semn aplicat lui Iuinterpretat de Anhise, înţeles de Aeneas. Cu acest semn începe noua, irata carieră a lui Aeneas: luptătorul din prima Troie nu mai există, nici anul ins o clipă încremenit de spaimă; apare salvatorul zeilor strămoşeşti gele Troiei viitoare (697-704): Talia uociferans gemitu tectum omne replebat: quum subitum dictuque oritur mirabile monstrum. Namque manus inter maestorumque ora parentum ecce leuis summo de uertice uisus Iuli fundere lumen apex tactuque innoxia molles lambere flamma comas et circum tempora pasci. Nos pauidi trepidare metu crinemque flagrantem excutere et sanctos restinguere fontibus ignes. At pater Anchises oculos ad sidera laetus extulit et caelo palmas cum uoce tetendit: 'Iuppiter omnipotens, precibus şi flecteris ullis, adspice nos, hoc tantum; et şi pietate meremur da deinde auxilium, pater, atque haec omnia firma.' Vix ea fatus erat senior subitoque fragore intonuit laeuum et de caelo lapsa per umbras stella facem ducens multa cum luce cucurrit.

Flăcări care strălucesc dar nu ard, ivite în părul copilului (v. 681-684).

Illam, summa super labentem culmina tecti, cemimus Idaea claram se condere silua, signantemque uias; turn longo limite sulcus dat lucem, et late circum loca sulfure fumant.

Hic uero uictus genitor se tollit ad auras affaturque deos et sanctum sidus adorat: Iam iam nulla mor a est: sequor et qua ducitis adsum.

Di patrii, seruate domum, seruate nepotem!

Vestrum hos augurium, uestroque în numine Troia est.

Cedo equidem nec, nate, tibi comes ire recuso '.

Astfel de vorbe scoţând, răsuna toată casa de geamăt, Când deodat' i-o minune pe care cuvântul n-o-ncape. Căci, între braţele noastre, în faţa-ne plânsă, luceşte Iat-o uşoară-nflorire de foc lui Iulus pe creştet, Fără vreun rău mângâind mlădioasele-acestuia plete, Tâmplele inconjmând cu lumină ce parcă tot creşte. Câtă-ngrozire pe noi, scuturând al lui păr de văpaie Şi încercând ca prin apă să stingem un foc plin de taină, însă Anchise voios îşi ridică spre astre privirea Şi, către boltă cu miinile, glasu-i acestea cuvânta: Iupiter cel prea puternic, de pot încă rugi să te mişte. Ochii ţi-ndreaptă spre noi doar şi, de-l merităm prin credinţă, Dă-ne tu spirjinul, tată şi fă întărire vestirii.' Numai vorbise bătrânul şi, neaşteptat, de a stânga Bubuie tunet şi-aleargă, din cer luminând printre umbre-o Stea care trage pe urma-i o dungă de vie lumină. Noi o vedem cum se lasă trecând peste-nalta-ne casă, Cum scânteind se ascunde-n pădurile-ntinse-ale Idei, Drum arătând; şi o brazdă varsă lucire pe dâra-i, Iar împrejur, câtu-s zările, fumegă-n aburi pucioasă. Tatăl atunci copleşit se ridică privind în înalturi, Cheamă fierbinte pe zei şi se-nchină la steaua cea sfântă: 'Nu mai e timp de pierdut; vă urmez orişiunde mă duceţi, Zei strămoşeşti! Ci păziţi-mi voi casa, păziţi-mi nepotul l Voi daţi vestirea şi Troia e-n paza cea bună a voastră. Fiule, iată primesc şi-nsoţindu-te merg pe-a ta cale. (D. M.) Şi se formează grupul de atâtea ori reprezentat plastic: familia iese în afara zidurilor şi urcă, în direcţia arătată de o stea, pe un deal pe care se ridică templul, demult părăsit, al unei zeiţe Ceres care este, poate, Maica Zeilor. Aeneas îşi poartă tatăl pe umeri, îşi duce de mână copilul, iar Creusa îi urmează cum poate. Dar bătrânul nu este singur pe umerii fiului său: el ţine în mâini ce au ei mai de preţ, obiectele sfinte şi Penaţii patriei – acele sacra Şi acei deos pe care îi anunţase Hector (293) şi îi adusese Panthus, la primele izbucniri ale nefericirii obşteşti, din cetăţuie în casa lui Anhise (320). Ca şi când ar vrea să marcheze despărţirea lui de personajul care a fost la începutul acelei nopţi, Aeneas se recunoaşte pângărit (717-720): Tu, genitor, cape sacra mânu patriosque Penates me bello e tanto degressum et caede recenţi attrectare nefas, donec me flumine uiuo abluero.

, Tată, tu-n mână să duci penaţii şi sfintele lucruri; Mie, re-ntorsul din cruntul omor şi din crâncena luptă, Nu mi-e iertat să le-ating, înainte de-a face spălarea Mâinii în râul cel viu'. (G. C.)

^. Cum, la sfârşitul nopţii, s-a dezbărat cu adevărat de 'funcţiunea a doua', rins cu totul misiunea lui, cu un nou joc de puteri şi slăbiciuni (725-'):

Ferimur per opaca locorum.

Et me, quem dudum non ulla iniecta mouebant tela neque aduerso glomerati ex agmine Graii, nune omnes terrent aurae, sonus excitat omnis suspensum, et pariter comitique onerique timentem. '. Prin locuri noptate ce trecem, Pline de groază. Şi eu, pe care furtuna de suliţi Nu m-a-ngrozit şi nici gloanţe de-ahei prăvălite-mpotrivă-mi, Tremur la fiece vânt şi mă sperii de fiece zgomot. Stau pe cărare şi-ascult, îngrijat şi de soţi şi de tata'. (G. C.) Creusa se pierde, Aeneas o caută după ce a încredinţat tovarăşilor săi Asini, Anchisenque patrem Teucrosque Penates (747) [pe Ascaniu, pe tatăl Anhise şi Penaţii Troiei]. Se întoarce în oraş şi îl străbate fără a lupta, a fi atacat, până când i se arată umbra Creusei, care a murit, nu vom şti dată cum. Ea repetă şi completează profeţia neglijată a lui Hector. De fapt ţă totul (776-789): Quid tantum insano iuuat indulgere dolori, o dulcis conjux? Non haec sine numine diuum eueniunt, nec te comitem hinc portare Creusam fas aut iile sinit superi regnator Olympi.

Longa tibi exsilia et uastum maris aequor arandum: et terram Hesperiam uenies, ubi Lydius arua inter opima uirum leni fluit agmine Thybris.

Illic res laetae regnumque et regia conjux paria tibi. Lacrimas dilectae pelle Creusae.

Non ego Myrmidonum sedes Dolopumue superbas adspiciam, aut Graiis seruitum matribus ibo, Dardanis et diuae Veneris nurus; sed me magna deum genetrix his detinet oris.

Iamque uale, et nati serua communis amorem.

'Cura de te laşi biruit de-o durere nebună-ntr-atâta, Scumpul meu soţ? Nu fără de voia cerească se-ntimplă Pierderea mea. Şi de-aici nu poate să plece Creusa; Soarta şi zeul din naltul Olymp îmi opreşte plecarea. Lungul exil ţi-e menit, rătăcirea de-a lungului mării, Până ce-n malul hesperic sosi-vei, pe unde străbate Tibrul, cu blândul său curs, bogatele-Ausoniei clmpuri. Zile senine, regat şi-o nevastă născută din rege, Asta ţi-e partea. De-acum, nu plânge pe draga-ţi Creusa! N-am să privesc nicicând măreţe palaturi dolope, Nici mirmidonice-averi, nici mamele graice-n slujbă Nu m-or avea, eu, copila lui Dardan şi nora Cytherei. Mama cea nobilă-a zeilor însă m-opreşte pe-aicea. Fii sănătos şi păstrează copilul nostru iubire l'. (G. C.) în zori, strămoşii Romei se afundă în munţii Idei, unde pădurile le vor da i pentru necesarele corăbii.

F

10. VERGILIU ŞI ETRUSCH.

I/a capătul acestei analize a celor trei fata, a rolurilor care decurg din ele caracterelor pe care le impun personajelor care le poartă, ipoteza noastră confirmă; compunând nu numai jumătatea a doua, ci ansamblul Eneidei, giliu a avut mereu în gând legenda care explica naşterea Romei şi sinecismul ca fericită încheiere, fără înfrângere, a unui război în care Romulus, ajutat de Lucumo, se lupta cu Titus Tatius, în care grupul protoromanilor ajutat de un corp de armată străin se lupta cu sabinii şi cu aliaţii lor.

Că Vergiliu a ales, în cadrul acestui prototip, versiunea cu trei neamuri nu ne poate mira: tot aceasta răzbate, cum am văzut, de sub aluzia din Georgice45.

Si este de înţeles ca el, originar din Mantua, prieten al lui Maecenas, să fi preferat în orice împrejurare o preistorie, romană sau latină, din care etruscii să nu lipsească. Acum câţiva ani46, Ragna Enking a vrut să pună în valoare strofa de invocaţie cu care Phocas, în secolul al cincilea, începuse biografia poetului: his faue dictis! Retegenda uita est uatis Etrusci modo, qui perenne Romulae uoci decus adrogauit carmine sacro.

Fii de-ajutor vorbelor mele! Vreau să dezvălui Viaţa poetului etrusc, cel ce a dăruit, Cu sfâutul său cânt, veşnică fală Limbii latine.

Uates Etruscus. Mă tem că Ragna Enking s-a lăsat prinsă în propriul ei joc. Dacă savantul comentator Servius şi nu mai puţin savantul său interpolator au adăugat atâtor versuri vergiliene glose de ştiinţă etruscă, nu este tot atât de sigur că poetul însuşi – uates nu înseamnă altceva – ar fi avut, în toate cazurile, intenţiile aluzive pe care i le atribuie ei. Ştiinţa lui Vergiliu în această privinţă nu pare să fi fost mai mare decât cea a oricărui om cult al Romei din vremea lui, sau, dacă era cumva mai adâncă, poetul a avut bunul gust de a nu-şi încărca cu ea epopeea naţională. Să fie oare doctrina etruscă a 'destinului amânat' cea care îngăduie Iunonei să întârzie, dar pentru un timp limitat, inevitabila izbândire a lui Aeneas (VII, 313-316)47? Poate, dar şi la Homer Poseidon avea această putere (Odiss., V, 288-299)48. Când Iuppiter nu pare a fi stăpânul absolut al destinelor, ci mai degrabă păstrătorul şi interpretul lor, se conformează el oare lui Iuppiter etrusc, care, pentru deciziile grave, îi consulta pe dii Consentes*, iar în cele foarte grave, dădea ascultare acelor iii Inuoluti? *. Poate, dar Vergiliu nu dă niciodată de înţeles că mai presus de zeul suprem ar funcţiona misterioase adunări zeieşti: aporiile care se observă în relaţia dintre destin şi zei nu depăşesc la el nivelul pe care îl au la Homer. Chiar presupunând că cognomen-usău, Maro, derivă din acela al unei specii de preot etrusc, maru, acest cognomen nu constituia un omen şi nu îl obliga să oficieze, chiar ca erudit, toată viaţa. În fine, nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că micul mantuan ar fi îngăimat vreodată câteva cuvinte în limba lui Tages şi Vegoia*. Pur şi simplu şi-a iubit provincia şi a fost mândru de toate neamurile adunate acolo. Să remarcăm în treacăt că intenţia pe care încearcă să o desci- ' Vezi, mai sus, p. 212.

', P. Vergilius Maro uates Etruscus', Mitteihtngen des deutschen archăologischen Institats, Komische Abteilung, 66, 1959, p. 65 – 96. 47 Ibid., p. 86.

' Z,. F. Matthaei 'The Fates, the gods and the Freedom of Man's Will în the Aeneid', The vlassical Quarterly, 11, 1917, p. 15.

Flit Consentes – cei doisprezece zei şi zeiţe de prim rang care constituiau consiliul divin: „no, Vesta, Ceres, Diana, Minerva, Venus, Marte, Mercur, Iupiter, Neptun, Vulcan, Apollo. Dii uoluti – Zeii, tainici', consultaţi în împrejurări extreme.

T ' * Tages, etrusc căruia i se atribuia inventarea artei divinatorii. Vegoia sau Begoe, prezicăiin? 6 etruscă; profeţiile ei, făcute după jocul fulgerelor, se păstreau în vremea lui Augustus, împre- „a cu cele ale Sibylei, în templul lui Apollo de pe Palatin.

2 în Eneida prezentul studiu justifică întru totul cele trei versuri din, cagul etrusc' (X, 201-203) consacrate Mantuei. Desigur poetul putea spune te lucruri, aduce multe laude patriei sale; a preferat însă să prezinte cea întemeiată de Ocnus şi numită de acesta după numele mamei sale, ito, doar ca pe un exemplu reuşit de sinecism cu trei neamuri şi să su-: ze cel puţin că fiecare dintre ele îşi avea natura, funcţiunea proprie, de vrece precizează că etruscii sunt purtătorii forţei ei – uires, opuse, pare-se, lui 'd ~ în timp ce grecii (?) şi umbrienii (sau galii?) sunt desigur răspunzăde alte calităţi (X, 201-203): Mantua diues emis, sed non genus omnibus unum: gens illi triplex, populi sub gente quaterni; ipsa caput populis, Tusco de sanguine uires.

Mantaua, mare-n străbuni care nu-s de aidoma spiţă: Neamuri sunt trei, împărţit fiecare în patru popoare, însă în fruntea lor eşti şi în sânge toscan ţi-e puterea. (D. M.) Această aşezare în prim plan a 'puternicilor' oraşului era de altfel cerută împrejurare, deoarece Mantua este menţionată aici numai pentru contingentrimis, sub conducerea lui Ocnus însuşi, armatei etrusce a lui Tarchon. Nu m-am putut niciodată elibera de impresia că, între componentele Mantuei, giliu, poet şi nu ostaş, se socotea legat de 'cea a lui Manto', ipsa, deci cea grecească, chiar dacă nu este decât legendară şi nu de cea etruscă49.

11. LIBERTATEA LUI VERGILIU ÎN TRANSPUNERE.

Aşadar, Vergiliu s-a inspirat din sinecismul romanilor cu sabinii ca să-l preească pe cel al troienilor cu latinii. Dar n-a făcut-o în chip servil. Nu a copiat,. Transpus foarte liber; atât în privinţa personajelor cât şi în cea a evenimenir.

Dacă Tarchon, prea puţin caracterizat în afara funcţiunii sale, este, clar, ivalentul nu mai puţin palidului Lucumo, bătrânul Latinus, în schimb, se sebeşte de Tatius, chiar văzut ca senex, în multe puncte importante şi conexe, este cel care i-o propune pe Lavinia lui Aeneas, fără ca acesta să o fi cerut, câtă vreme Tatius şi întregul lui popor le cer înapoi pe sabinele răpite; ius şi poporul lui amână deschiderea luptelor, sperând o înţelegere, pecând inus se opune războiului din toată puterea inerţiei lui; Tatius se află prinluptători, în fruntea lor chiar, pe când Latinus, dezaprobat de familia şi de orul lui, se ţine departe de violenţe. Dar deosebirile izbucnesc cel mai clar aivelul întâi, cu Romulus şi Aeneas, atât în caracter cât şi în comportare.

49 P. Couissin, 'Virgile et l'ltalie primitive, 5: Les peuples de l'ltalie centrale', Revue des rs et Conferences, 33, 2, 1931 – 1932, p. 164, îl socoteşte pe Vergiliu celt (in legătură cu cele gentes din Mantua): 'Cum abia îi pomeneşte pe umbrieni, iar pe etrusci îi vorbeşte de rău [?]. Em presupune că se socotea gal'. Dar grecii? Cu sau fără temei, Manto era socotită grecoaică, d aşadar că, în gindul lui Vergiliu, una dintre cele trei gentes, cea eponimă, era greacăi celelalte două erau etruscă şi umbriană (mai curlnd decât galică). În privinţa traduceri e de mine versului 203 (ipsa caput populis.), foarte discutat, ea se sprijină pe următoarele te: 1. Precum gente, în hemistihul al doilea al versului 202, răspunde aceleiaşi realităţi ca şi s în cel dinţii, tot aşa populis din versul 203 trebuie să reprezinte ansamblul celor 3x4 poţuH versul 202, adică întreaga populaţie; 2. În versul 203, ale cărui hemistihuri nu pot fi echivalente put având acelaşi rol cu uires), trebuie să existe o dublă opoziţie: funcţională (caput ~ uires emământ, sau regalitate ~ ostaşi) şi etnică (ipsa ~ Tusco); a spune că Mantua, ca oraş, se i în fruntea locuitorilor ei sau a cătunelor din teritoriul ei ar fi o plată tautologie, iar cea de oua opoziţie ne îndeamnă să vedem în ipsa, ca şi în Tusco, una dintre cele trei gentes comp°' ite; ca atare nu poate fi decât componenta cu numele fondatoarei.