Georges Dumezil

Puţini comentatori au considerat pe cei doi eroi ca personaje istorice, iar legendele lor, fapte reale, înfrumuseţate. Elementele de necrezut sunt izbitoare, chiar şi în povestirile cele mai prudente. Dar cel mai straniu lucru ar fi ca cei doi salvatori ai Romei în acest prim război al ei să fi dobândit şi purtat, numai ei în toată istoria romană, porecle datorate unor mutilări simetrice: unul nu are declt un ochi, celălalt, numai braţul stâng. De altfel, aceste porecle şi caracteristica fizică semnalată de ele sunt, evident, în ambele povestiri, elementul esenţial, determinant, al acţiunii: privirile crunte (truces) ale lui Horatius îi ţin pe loc pe etrusci; sacrificiul mâinii Irepte^ a lui Scaeuola schimbă starea de spirit a regelui lor. În fine, cele două fapte se organizează în diptic pe două planuri care nu se suprapun: privirile Chiorului îi încremenesc pe duşmani bătălie cu vraja lor paralizantă; mâna dreaptă a Stângaciului, arsă ca dovadă a adevărului u jurământ (a unui jurământ fals), face să-i fie crezute vorbele. Se simte aici o structură, o organizare sistematică greu de conceput dacă cele două părţi ale poveştii ar fi fost mai întti inpendente şi pe urmă artificial alăturate: dublul cadru trebuie să fie tot atât de vechi şi de semnificativ cât şi conţinutul lui.

„ervaţiile acestea fac evident faptul că povestea are, sau a avut, un sens, că a exprimat anume raport între anume concepţii. Dar câtă vreme ne limităm la datele romane nu putem.

L mult mai departe, nici dibui un sistem pe care îl presimţim. Dimpotrivă, o referire rapidă

^stea scandinavă luminează şi detaliile şi întregul. Şi norvegienii păgâni apropie, în condi-

°ame°mpar? Tile' P6. Chior şi Pe Ciung; numai că ei nu sunt de data aceasta două căpetenii ale nlor, salvatorii unui popor cunoscut, ci doi dintre cei mai mari zei ai scandinavilor şi, detinm' 3Î tuturor germanilor; prin urmare, mutilările lor aparţin unui timp fără dată, 'marelui

^'P al miturilor.

Ce r,.: n ' dintre aceşti zei, (53inn, este magicianul prin excelenţă: puterea lui, fără limite în ori-

^ar det^3'- d. ecu?'Se din această calitate centrală. În bătăliile oamenilor, în special, el nu luptă.

— Termină victoria, încremenindu-i, paralizându-i pe cei pe care i-a condamnat. Or, această Vezi acum Mit şi epopee, III, p. 903-912.

^yclon ° (=%cnior) este forma latinească (explicată poate prin filiera etruscă) a grecescului¦ „'; clc'°P. literal 'ou care îşi roteşte ochii', deci, cu înfăţişare înspăimâiitătoare'. Stângaciul.

Magică ce depăşeşte orice ştiinţă a dobândit-o printr-un sacrificiu, printr-o mutilare şi_^ iul dintre ochii trupeşti într-un izvor miraculos şi a primit în compensaţie harul divinaţiei imb, însă, are un cusur fizic: într-o saga, la Saxo Grammaticus, când se vede sosind onvui dr, cuun singur ochi', bătrânul altero orbus oculo [fără celălalt ochi], se. Ştie că este OOinn se pregătesc lucruri mari: fie de îndată, fie mai târziu, duşmanul va fi înfrânt. Lălalt, Tyr, e un zeu complex; deţine în special funcţia de conducător al ping-ului, al aduplenare în faţa căreia se aduc litigiile şi în care se desfăşoară ritualul dreptăţii. În legă. U această funcţie a accepat şi el o mutilare şi-a sacrificat mâna dreaptă într-o faptă eroică, emuri, aflând că puiul de lup Fenrir le va aduce, crescând, pieirea (şi, într-adevăr, la sfârl lumii va scăpa din lanţuri şi, împreună cu alţi monştri, îşi va îndeplini funesta menire) 1 hotărât să-l lege, păcălindu-l; au făcut un lanţ subţire ca mătasea, dar imposibil de rupt' l propus puiului de lup să se lase prins, în joacă, cu firul acesta fără primejdie. Bănuitor' a primit numai dacă, în semn că jocul este chiar joc, unul dintre zei îşi vâră mâna în gura: îi s-au uitat unii la alţii, încurcaţi. Numai Tjrr, ca să-i scape pe toţi şi-a vârât mâna în gura îi. Bineînţeles, animalul, când a înţeles păcăleala, a muşcat; zeii au scăpat, dar Tyr a rămas ein-hendr.

Este limpede: motivele care determină faptele lui Cocles şi Scaeuola sunt respectiv aceleaşi [e ale faptelor lui (33inn şi Tyr, fascinarea duşmanului, pe de o parte, convingerea prin zătr-un ritual de jurământ, pe de altă parte; este limpede şi că şi 1? Roma şi în Scandinavia, e acestea sunt legate de aceleaşi două mutilări şi în aceleaşi condiţii: 6dinn şi Cocles şi-au ît cu ochi într-o întimplare anterioară fascinării armatei duşmane, Tyr şi Scaeuola îşi pierd dreaptă sub ochii noştri, în aceeaşi poveste, ca zălog într-un eroic jurământ strâmb.

Totuşi consecinţa faptelor este, aici şi acolo, foarte inegală. L, a Roma, acestea nu sunt decât câte fapte diverse, fără valoare simbolică declarată, fără alt interes decât propaganda patrioşi în orice caz fără alte urmări pentru tinerii eroi decât onorurile o singură dată acordate tilările care i-au făcut inapţi pentru orice slujbă şi orice magistratură, astfel încât după aceea lai este, nu mai poate fi vreodată vorba despre ei. Dimpotrivă, în Scandinavia, fele două ări, clar simbolice, sunt cele care întâi creează şi apoi manifestă calitatea durabilă a celor

: i, ghicitorul cu putere de fascinaţie şi cel ce garantează învoielile; ele sunt expresia evidentă îi teologice care fundamentează coexistenţa celor doi zei principali, anume că administrarea

: ă a lumii se împarte în două mari sectoare, cel al inspiraţiei şi prestigiului şi cel al conâlui şi al tertipului, altfel spus, magia şi dreptul. Şi chiar şi această idee nu este la germani o moştenire fidelă din timpurile indo-europene, de vreme ce se regăseşte, cu toate prelungii comentariile pe care le-am putea dori, în religia vedică, unde magicianul care leagă, Varuna, tra, Contractul personificat, alcătuiesc cuplul conducător al lumii zeilor.

Pe de altă parte, analogia povestirilor romană şi scandinavă este dintre acelea care exclud ndependenţa lor, cât şi derivarea uneia din cealaltă. Este vorba într-adevăr de o tema1 comşi foarte rară: din 1940, când corespondenţa a fost semnalată pentru prima dată, mulţi îţi au cercetat atent mitologiile Lumii vechi şi noi încereând să mai găsească, cu dublul lor b funcţional, cuplul Chiorului şi al Ciungului; numai literatura altui popor înrudit cu germanii italicii, epopeea irlandeză, a oferit ceva asemănător, deşi mult mai îndepărtat. Şi totuşi afabu-

: romană şi scandinavă sunt prea diferite ca să putem presupune o trecere, un împrumut direct tidirect din una în cealaltă; împrumutul ar fi păstrat cadrul scenelor, cu amănunte pitoreşti' fi lăsat mai degrabă să se piardă sensul, principiul ideologic al dublei intrigi, în vreme ce ai acest principiu – elementul de legătură al celor două mutilări şi al celor două tipuri de

— Se păstrează în ambele părţi în scene care nu mai au altfel nici o legătură. Singura ex-

; ie firească este deci presupunerea că germanii şi romanii au moştenit din trecutul lor comun cuplu original.

În plus, cuplul este mai bogat în valori când se manifestă în planul mitic, susţinut de teşi suveranităţii; de aceea este probabil că aceasta a fost forma lui originară şi că Roma l-a din cer pe pământ, de la zei la oameni, la oamenii ei, la istoria ei, de gintă şi de neam: îi eveniment salvator îşi păstrează importanţa decisivă, dar nu la începutul universului Ş1 mea zeilor, nici ca să întemeieze o concepţie bipartită a acţiunii diriguitoare; ci la începutuiepublicii, în lumea vestiţilor Brutus, Valerius Publicola, Horatius, Mucius şi ca să trezească, exemplul unui extraordinar devotament, alte devotamente patriotice.

Detaliul acestei treceri ne scapă şi ne va scăpa mereu, dar trecerea este sigură. Ea se mai! Încă în stinghereala lui Titus I, ivius când povesteşte istoria soldatului Ciclop şi în felul în strecoară, într-un ocol al frazei, un plural de întregire, oculos, pe care îl dezmint porecla ş1 iga tradiţie.

2. UMPLEREA SCHEMEI THIFILVCŢIOXALEi TARPEIA, IUPPITER STATOR.

Aş fi astăzi mai puţin categoric în privinţa antecedentelor propriu-zis mitologice a*e. Istoriei' romane: aş spune mai degrabă, despre Chior şi Ciung, de nildă, că mitologia scandinavă, pe de o parte, analiştii romani, pe de alta, au actualizat pe două planuri diferite aceeaşi schemă ideologică, a cărei păstrare as încredinţa-o bucuros nu 'folclorului', ci acelor organisme sacerdotale care, în oreajma regelui, n-au încetat, la multe popoare indo-europene, să păstreze tradiţiile şi a căror ultimă formă o reprezintă la Roma pontifii2. Cred că, cu timpul. Împrejurările schimbându-se, câteodată cu totul, aceste scheme, deşi îşi oăstrau cât se poate de clar sensul şi chiar ca să şi-l poată păstra, căpătau ţnaterie nouă, precizări când mitice, când etnice sau geografice legate de fiecare dată de timpul şi locul, de nevoile şi gusturile celor ce le foloseau. În cazul primului război al Romei, de pildă, este probabil că etichetele 'romani', sabini', 'etrusci' puse celor trei componente funcţionale ale schemei tradiţionale să fi fost impuse de contactele, conflictele şi grijile obişnuite ale Romei arhaice. Cât despre cele două episoade a căror succesiune exprimă diferenţiat mijloacele speciale ale lui Tatius şi Romulus, ale bogatului şi ale posesorului de auspicii, ştim, printr-un noroc, de' unde le-au luat analiştii substanţa: nu este nici veche, nici omogenă.

Coruperea şi pedepsirea Tarpeiei, aşa cum a demonstrat A. H. Krappe3, nu constituie decât o variantă a unei legende greceşti. Se cunosc multe variante ale acestei poveşti, răspândite în jurul Mării Egee. Întâi, una cu atestare foarte veche, sigur anterioară oricărui contact între Grecia şi Roma şi situată la Megara (Apollodor, Bibliotheca, III, 15, 8, cf. Frazer, ediţia lui Apollodor, voi. II, 1921, p. 117): stăpân al mării, Minos şi-a îndreptat flota împotriva Atenei şi a asediat în trecere şi Megara, unde domnea Nisos; acesta avea în creştetul capului un fir de păr de purpură şi ştia, printr-un oracol, că nu putea muri decât dacă i se smulgea acel fir; Scila, îndrăgostindu-se de Minos – după Apollodor – i-a smuls lui Nisos firul de păr; dar Minos, după ce a cucerit oraşul, a înecat-o pe fată, legându-i picioarele de pupa corăbiei lui. Putem afirma că aici, ca şi la Properţiu, dragostea a înlocuit un imbold mai josnic, auri sacra fames [blestemata poftă de aur]; într-adevăr, Eschil, în Choeforele (v. 612 şi urm.), face o aluzie precisă la acea întâmplare şi o motivează astfel: 'Vechile povestiri o condamnă şi pe sângeroasa Scila care şi-a jertfit duşmanilor tatăl şi, fermecată de brăţările de aur cretan dăruite de Minos, a smuls firul nemuririi de pe creştetul lui Nisos care dormea fără grijă.'.

Apoi două variante, plasate una în insula Lesbos (rezumată, după epopeea Lesbou ktisis [Crearea insulei I, esbos] a unui poet anonim, de Parthenios, 21; cf. Roscher, III, col. 1792 şi urm.), cealaltă la Pedasos în Troada (rezumată într-o scolie la Iliada, XXIV, 35 din manuscrisul Venetus A), provenind de la Hesiod – după spusele scoliastului lui Homer. La L, esbos şi la Pedasos, cel care atacă este Ahile, iar fata trădează din dragoste; la I, esbos, Ahile lasă să fie lapidată de soldaţii lui; la Pedasos, rezumatul pe care îl avem nu vorbeşte de nici o pedeapsă.

Apoi o variantă – în care tema este cumva răsturnată – localizată în insula Naxos: Aristotel deja (în fragmentul 168 b din Muller, Fragm. Histor.

8 Alte exemple de scheme păstrate la alte popoare indo-europene: Kvasir şi Mada, Loki, 1948, p. 97-106 (p. 67-74 din ediţia germană, 1959); Apăm Napăt şi Nechtan, Mit şi epopee, III, P- 739-751.

3, Die Sage von Tarpeia', Rheinisches Museum, 78, 1929, p. 249-267; ceea ce urmează este reprodus din Tarpeia, 1947, p. 282 – 284.

— Mit şi epopee c, II, p. 156), apoi Partheninos (9), apoi Plutarh (Despre vitejia femeilor, 17) povestit-o; fata apare aici ca eliberatoarea asediaţilor şi dacă, la sfârşit.re, moartea ei este urmarea recunoştinţei: se sufocă la porţile oraşului sub anile şi darurile cu care o acoperă imprudent localnicii. Apoi o variantă localizată la Efes (rezumată după Hermesianax din Coloforj Parthenios, 22): o fată a lui Cresus îi predă lui Cirus oraşul cu condiţia) ia de nevastă; Cirus nu-şi ţine făgăduiala, dar nu se pomeneşte o alta; apsă mai precisă. O altă variantă, plasată tot la Efes (Pseudo-Plutarh xlele, 30 'după Clitophon', cf. Stobaios, Florilegiu, I, p. 260, Leipzig), pare un fals, calchiat chiar după povestea Tarpeiei (fata cere lui Brennos, care a oraşul, brăţările galaţilor; el porunceşte să fie înăbuşită sub povara ului).

În sfârşit, mai târziu găsim povestea aplicată, destul de curios, cu un it idilic, lui Moise şi Egiptului, în Antichităţi Iudaice ale lui Iosephus ius (ÎI, 10, 2).

În afara acestor variante din jurul mării Egee sau al Mediteranei orientale,: ia mai cunoaşte una, una singură, localizată pe coasta ei occidentală, în Delagul Taphos, între Achaia şi Deucadia (Apollodor, Bibliotheca, II, 4, 7; 'razer, voi. I, p. 173); Komaitho, din dragoste pentru Amphitryon, taie de păr de aur al tatălui ei şi îi predă agresorului Taphos-ul cu toate ele lui; Amphitryon o condamnă la moarte. Ţ în afara poveştii Tarpeiei, singura localizată în Italia şi de toate variantele sşti, trebuie să aşteptăm evul mediu iranian ca să găsim altă utilizare a i, de altfel celebră, relatată de Tabarî, de al-Ta'âlibî, de Masudî, de autorul îi Regilor şi de mai mulţi poeţi: este povestea trădării şi pedepsirii lui irâ, fata lui Daisan. Din dragoste, ea dă cetatea tatălui ei pe mâna lui ir; apoi, din porunca lui Sâpur, este legată de păr de coada unui cal. Nu mportanţă aici relaţiile acestei legende persane tardive cu legendele greşi de asemenea nu au importanţă cele câteva ecouri ale poveştii Taţpeiei tăiate în literatura medievală europeană (Krappe, p. 259-263). Dacă ne ăm la vechile variante mediteraneene, este clar că povestea s-a organizat întâi şi s-a răspândit la început undeva pe ţărmul mării Egee sau într-o ă din această mare; şi este probabil ca, de aici, ea să se fi extins spo-: prin marea ioniană (Taphos) până în Datium (Roma).

În privinţa minunii cerute şi obţinute de Romulus de la Iuppiter, împrecu întemeierea primului cult al lui Iuppiter Stator care, cum spune povesa decurs din ea, se admite şi este verosimil, că este vorba doar de o ătrânire', de o proiectare în trecut a episodului din războaiele samnite la începutul secolului al treilea, a dus la întemeierea adevărată a cultului i sub acest nume (Titus Divius, X, 36, 11). Consulul M. Atilius Regulus a o luptă grea. Înfrânase cu greu un început de panică (hinc fuga coepta auertit aciem Romanam [cum o luaseră la fugă, a întors întreaga oaste nă]) şi centurionii fuseseră siliţi să smulgă stegarilor steagurile.

Titre acestea consulul, înălţând mâinlle la cer, cu glas tare, ca să fie bine auzit, făgăduieşte irplu lui Iuppiter Stator, dacă oastea romană îşi curmă fuga şi, înviorându-şi lupta, izbeş- '*ru'e legiunile samnite. Atunci, din toate părţile, se silesc cu toţii, căpetenii, ostaşi, pedescălăreţi, să pornească din nou asupra potrivnicilor. S-a vădit că însăşi voia zeiască a luat a ei bunul nume al romanilor: într-atât de uşor s-a schimbat faţa lucrurilor, căci duşmanii, i din preajma castrului, au fost curând respinşi până la locul unde începuse bătălia.

Aceeaşi rugăciune, cum se vede, acelaşi legământ şi aceeaşi răsturnare dt situaţie ca şi în legenda romuleană. Nu poate fi întâmplare; evenimentul din 094 a fost copiat de analistică4.

Dar, odată lămurite acestea, originea grecească a Tarpeiei şi, anacronismul legământului lui Romulus, nu am lămurit totuşi esenţialul, de vreme ee, în aceleaşi locuri în legenda scandinavă omologă, se găsesc, simetric, episodul lui Gullveig, 'Beţia Aurului', trimisă de Vani la Asi şi cel al suliţei aruncate de Odinn, care au acelaşi sens şi exemplifică aceleaşi învăţăminte5. Cum a putut fi inserat exact în acel loc din ansamblul tradiţiilor romane, ales între atâtea altele, micul roman grecesc al fetei trădătoare de patrie din poftă de aur (sau din dragoste) şi pedepsită după aceea de cel care a profitat de trădarea ei? Ca să fie cu putinţă asemenea inserări este necesar nu numai ca legenda de anexat să fie la îndemână, dar şi ca ea să găsească de partea cealaltă un fel de apel, de nevoie; ea trebuie să apară în gândul celor care eventual o vor împrumuta ca un răspuns gata dat şi bine dat şi mai bine dat decât ceea ce exista mai înainte în acel loc, ca un răspuns frapant la una dintre acele întrebări filosofice sau morale pe care le pune implicit orice poveste mitică sau legendară. Deci, dacă găsim chiar la începutul celor imaginate de romani trădarea Tarpeiei şi prima intervenţie a aurului corupător, înseamnă că filosofia prezentă sub acest fragment de epopee pretindea aici un astfel de scandal, o folosire izbitoare a acestei corpuţii şi că formele mai vechi ale povestirii cuprindeau aici un episod cu acelaşi sens, căruia Tarpeia i s-a putut substitui.

Desigur aşa au stat lucrurile şi ne dăm seama în ce constau aici 'apelul', 'nevoia'; ne-o arată nu numai comparaţia cu faptele scandinave, ci şi simpla analiză a legendei romane: aurul lui Tatius echilibrează incantaţia lui Romulus, 'bogatul' (sau, accesoriu, 'frumosul') o corupe pe vestală aşa cum 'vrăjitorul' răstoarnă sorţii bătăliei; fiecare îşi întrebuinţează ştiinţa, puterea specială care, înainte de a fi forţa lui, este definiţia sau consecinţa logică a definiţiei lui funcţionale: 'consilio etiam additus dolus' [chibzuinţei i-au adăugat viclenia], se spune despre sabini înainte de cumpărarea vestalei (Titus Divius, I, 11, 6); 'restitere tanquam caelesti uoce iussi' [s-au oprit ca la porunca unui glas ceresc], se spune despre romani după precatio [rugăciunea] lui Romulus (Titus Livius, I, 22, 7). Iar actele căpeteniilor, care sunt cumva cele două focare ale curbei intrigii, îşi răspund perfect: 'uirginem auro corrumpit Tatius, Tatius a mituit-o cu aur pe fată, 'Romulus. Arma ad caelum tollens: Iuppiter, inquit'. [Romulus, înălţându-şi armele spre cer, zise: Iuppiter.]. Cu alte cuvinte, schema este primară, constantă, ea determină alegerea materiilor, variabile, din care le cunoaştem aici doar pe ultimele, care în fiecare epocă îi dau viaţă, culoare şi actualitate.

3. IMPOSIBILITATEA UNOR CONCLUZII ISTORICE.

Am sperat, odinioară, că studii ca acesta ar putea da câteva indicaţii, Pozitive sau negative, asupra evenimentelor reale din timpurile originare ale yf! ^? *- Astăzi nu mai cred aşa. În special, ele nu pot rezolva problema duaaţii ~ latini, sabini – primei populari. Personal, nu cred în această dualiate, dar din alte motive, cum ar fi uniformitatea totală a obiectelor scoase la ti r, A* La religion romaine archaâque, 1966, p. 191 – 192 (ed. A 2-a, p. 197-198); vezi, mai sus, p' M, a. 18.

' Tarpeia, p. 285-286.

Ala de săpături6. Dar nici cei care o susţin nu au dreptul să îşi ia temeiuri legendele analizate aici. Structurate, semnificative, dezvoltând o schema erioară Romei, aceste legende nu s-au născut din fapte şi nu pot da seama fapte. Dacă vreo fărâmă de adevăr istoric, pentru noi de nedescoperit, §e fi găsind păstrată în ele, înseamnă că ea va fi fost aranjată, orientată form liniilor schemei preexistente.

Problema relaţiilor între fapte şi legendă se prezintă puţin altfel, fiind ba de astă dată nu de evenimente petrecute o dată, ci de instituţii care au at, adică, în cazul de faţă, structura celor trei triburi preromuleene sau ă vreţi, preserviene*, Ramnes, Luceres, Titienses. Care era definiţia, care valoarea lor? Legenda originilor, în special în varianta cu trei neamuri fine că aceste triburi derivă din componentele totodată etnice şi funcţionale din căpeteniile lor, protoromanii din Romulus, etruscii din Lucumo, sabinii Titus Tatius. Ce au fost ele de fapt? Cele trei neamuri de la originile nei şi chiar cele două principale, sunt mai mult decât suspecte. Trebuie să lem atunci că acea primă societate romană era împărţită în trei părţif rhizate sau nu, definite fiecare de una dintre cele trei funcţiuni de tip 3-european, Ramnes asigurând efectiv guvernarea şi marile culte, Luceres d depozitarii artei militare cu prelungirile ei (cultul lui Marte, iniţiative aoinice), iar Titienses asigurând prosperitatea economică cu prelungirile ei ai lui Titus Tatius', în special Quirinus)? În Iupiter Marş Quyinus, IV, 1948, am încercat să dau forme plauzibile acestei concepţii: îl rog pe cititor ni revadă argumentele7. Ea stârneşte obiecţii, mai întâi faptul că romanii, î nu ne-au lămurit asupra unei semnificaţii primitive pe care nu o mai Jegeau, considerau cel puţin că aceste triburi au volum egal, că fiecare este tărţit în zece curii; de asemenea, faptul – dar ar putea fi vorba de o iificare etruscă – că singura supravieţuire a acestei structuri în epoca rică, centuriile duble de cavalerie care purtau aceste nume, prezintă cele grupe ca fiind omogene nu numai ca volum ci şi ca destinaţie (militară) e cât se pare, neierarhizate. Socotesc astăzi mai înţelept nu să las problema liotărârea istoricilor, dar să nu adaug o altă ipoteză la ale lor: în starea oală a dosarului şi sunt puţine şanse ca el să se îmbogăţească vreodată, se poate ajunge la nici o probabilitate8.

În schimb, poate împinşi de logica legendei originilor, s-ar părea că, în mea lui Augustus, erudiţii atribuiau celor trei triburi dubla valoare, etnică tmcţională, pe care o avuseseră întotdeauna, pe care o mai aveau încă cele neamuri componente din care se trăgeau. Lucrul este probabil cel puţin tru Ramnes, alcătuiţi din tovarăşii lui Romulus şi deci, în varianta cu trei muri, la Properţiu, de exemplu, reprezentanţi ai 'primei funcţiuni' sub i două aspecte ale ei, guvernământ şi religie. Folosirile acestui nume, desţit de celelalte două, se reduc la două. Una nu este semnificativă. Horaţhi. Arta poetică (v. 342), vorbeşte despre Ramnes celsi, dar celsi nu înseamna ît 'trufaşi, încrezuţi' şi de altfel, 'Ramnes' este folosit aici ca parte expn-

6 Mi-am expus în mai multe rânduri motivele, incepând cu Naissance de Rome, 1944, cap. HI” tins et Sabins: histoire et mythe', până la La religion romaine archaâque, 1966, p. 76-88 -(e (ij -a, p. 80 -96). Despre ce poate şi nu poate înfăptui metoda comparativă, vezi această din urma e, p. 9-10.

* Existente înaintea domniei lui Servius Tullius, cel de al şaselea rege al Romei, iniţiatorii „cutei reforme censitare.

' P- 137-154 ('Ramnes, Luceres, Titienses'), p. 155-170 (, Funcţiuni sociale şi organizare ilă'). Cel mai recent, Idies romaines, 1969, p. 209 – 223.

8 Vezi, mai sus, p. 233, n. 17 (începutul).

: A întregul şi, departe de a se deosebi de celelalte două centurii de călăreţi, rezintă global. Cea de a doua folosire este mult mai sugestivă. În ultimele i ale Eneidei, Vergiliu a dat italicilor coalizaţi împotriva troienilor nume care mai multe fac clar aluzie la istoria viitoarei Rome. 'Romulus' era mr imposibil, dar 'Remus' a slujit de mai multe ori: de pildă, 'Numanus

; S1& us” _ totodată Numa, Remus şi, aluziv, Romulus9, cel care îi prilejulului Ascaniu prima lui faptă de vitejie, iar lui Iuppiter şi lui Apollo, crarea dinastiei în formare în persoana lui Ascaniu; de asemenea, Remus, COQS^ care tânărul Nisus îl ucide împreună cu famuli10 [slujitorii] săi, scutierul

? Ftuu (IX, 329-334). Or, imediat înaintea acestui măcel şi foarte aproape, ' ^ta Nisus îl atacase pe un anume Rhamnes (324-328): simul ense superbum Rhamnetem aggreditur, qui forte tapetibus altis exstructus, toto proflabat pectore somnum, rex idem et regi Tumo gratissimus augur sed non augurio potuit depellere pestem.

Şi grabnic împlintă Spada-n puternicul Rhamnes, în cel ce zăcea pe covoare Lung tolănit şi din piept sforăindu-şi cu zgomote somnul, Rege şi preot-proroc şi iubit de puternicul Turnus; însă prorocul n-a fost în stare să-şi vadă perirea! (G. C.) Este deosebit de interesant că îmbinarea calităţilor de rex şi de augur – definiţia tradiţională a lui Romulus (Plutarh, Romulus, 22, 2-3 etc'.)11 – s-a făcut într-un personaj numit Rhamnes: Vergiliu a utilizat fără îndoială, odată cu numele, concepţia contemporanilor săi despre acest trib – concepţie conformă în toate privinţele cu ceea ce Properţiu atribuie diferenţiat 'primei componente a Romei', celei a celor doi fratres şi a tovarăşilor lor, originea tribului Ramnes12.

4. UNIFORMITATEA ROMANILOR.

Oricum ar sta lucrurile în această privinţă13, varianta romană a originii unei societăţi trifuncţionale complete, aşa cum o citim noi, nu tinde să explice decât această origine. 'Istoria' insistă chiar asupra uniformizării 'romanilor' ' Vezi, mai sus, p. 249. Mai există şi alt Romulus, din Tibur, IX, 360, cf. XI, 636; numele ae Numa apare în IX, 454, X, 562.